Înainte de orice, vă spun din start că, în conformitate cu standardele actuale, sunt misogin.
Și, bineînțeles, porc.
Acum, după ce am clarificat asta, voi intra în subiectul propriu-zis, care mi-a fost inspirat de un articol scris de cineva în replică la un altul din New York Times scris, la rândul lui, de o doamnă-feministă-înverșunată aflată la frageda vârstă de 50+, bineînțeles, singură, care își trăiește feminismul și feminitatea în solitudine. Cine e de vină? All together now… bărbații!
Fără să intru în articolul menționat, pe scurt, doamna în cauză afirmă că scăderea catastrofală a relațiilor stabile și creșterea exponențială a separărilor și a divorțurilor o constituie faptul că bărbații, la ora actuală, sunt speriați de femeile, desigur, puternice și independente (care preferă să-și contemple puterea în oglindă, apoi plâng juma’ de noapte cu mecla înfundată-n pernă, nota mea).
Ideea cretină a cucoanei de mai sus mi-a dat inspirația pentru textul de față (care va fi, probabil, lung, habar n-am, pentru că I write them as I get them și, oricum, textul a fost scris pe bucăți, timp de vreo cinci săptămâni, dacă nu chiar mai mult).
Pentru început, puțină, foarte puțină istorie, pentru cei care au senzația că feminismul a apărut ca o mișcare globală a femeilor în căutarea unui alt rol față de cel pe care îl au, oricum, de pe vremea când domnul venea de la muncă cu bâta pe umăr.
Mișcarea feministă a apărut ca o strategie de marketing inițiată de Edward Bernays, în anul 1929, la New York – și dacă vreți să aflați substratul, băgați okiu’ în textul Mintea ta e chiar a ta? Ești sigur? și vă veți lămuri.
Asta a fost istoria. Puțină, cum am promis.
Mișcarea feministă nu e o inițiativă a femeilor, ci are în spate niște păpușari super-deștepți, așa cum au toate ONG-urile mari din lume, cele pentru cretini – de tip Declic, Greenpeace ori altele de aceeași teapă. Femeile au dat dovadă de o prostie abisală când au pus botu’, iar bărbații de o imbecilitate totală când au acceptat ideea „femeii puternice”, termen care a pătruns atât de bine în mentalul colectiv încât, la ora asta, toate femeile sunt puternice, by default.
Ce înseamnă „femeie puternică”?
La suprafață, femeia puternică e cea care privește totul de sus, poziționându-se pe sine on top of the food chain, chiar dacă habar n-are despre ce e vorba.
Femeia puternică merge pe stradă fie cu o expresie de Rambo furios, fie cu o meclă de prințesă-de-foaie-verde, cu nasul în sus, căreia îi pute totul și care are atâția admiratori, încât și-a angajat badigarzi la ușă, ca la supermarket, pentru a-i ține la distanță pe maimuțarii ăia. Că, în realitate, ajunge seara într-o casă pustie și se studiază îngrijorată în oglindă, după duș, ridicându-și țițele în palme și încercând să vadă dacă i-a mai apărut vreo cută pe undeva pe cur ori pe la ochi, întrebându-se de ce dracu’, la valoarea ei, încă trebuie să cumpere baterii cu kilu’ pentru obiectul acela roz din sertarul noptierei, aia e altă discuție.
Femeia puternică pășește într-un fel care mie, unul, îmi dă flashback-uri de pe vremea când, uneori, ne obligau să ne punem ținuta de paradă și să trântim bocancul ca și cum am vrea să înfundăm asfaltul și după aia pupam „completul” negru. Își poziționează capul într-un mod foarte curios, cu bărbia înainte și nasul în sus, privind cumva în jos, în fața ei, ca și cum ar privi în sus – e complicat de explicat, dar dă senzația că-i face asfaltului o favoare uriașă recunoscându-i existența. Și e rigidă. Nene, e rigidă ca o țeavă de M2, cu o față parcă turnată în piatră, cu o privire înghețată, de gardian de lagăr siberian. Colțurile gurii sunt fie ușor coborâte, fie întinse într-un rictus disprețuitor. Disprețuitor la adresa a ce? Păi, cam tot ce mișcă, râul, ramul și restul Lumii. Vrea și trebuie să transmită imaginea „femeii de succes”, iar în România asta e echivalent cu a fi tot timpul încruntat, scârbos și super-preocupat – asta e, de fapt, valabilă și pentru ei.
Femeia puternică privește bărbatul, în general, ca pe o anexă, ca pe un „copil mare” și, eventual, puțin tâmpit, care are nevoie de ea pentru a exista și respira legal pe fața Pământului.
Femeia puternică ia foc atunci când partenerul îi atrage atenția că se comportă, mai curând, ca un muncitor cu lopata care vrea să pară femeie, decât ca o femeie.
Femeia puternică se consideră jignită atunci când un bărbat o studiază de sus până jos, pentru că nu vrea să fie considerată a piece of meat, cum zic ele. În realitate, e o ipocrizie, pentru că orice femeie vrea să fie admirată, dar au ajuns să confunde conceptul playing hard to get cu „nu vreau să fiu privită ca un obiect”. Dar ca ce? Scrie pe tine că te recomandă vocea și talentul? Ai IQ-ul tatuat pe frunte? Salariul ăla baban? Normal că ne uităm la voi, inițial, ca la „obiecte”, ca să folosesc un cuvânt drag feministelor. Normal că vă dezbrăcăm din priviri, că așa suntem construiți noi, ăștia normali și sănătoși. Vrem să vă vedem gleznele și curul. Țâțele. Mecla. Mâinile. Cam tot, de fapt, dar asta nu înseamnă că, musai, am vrea să și sărim pe voi implicit. (Și) de-aia vă îmbrăcați frumos și vă aranjați, pentru a fi admirate, așa că nu mai fiți ipocrite.
Femeia puternică nu vrea „să depindă de bărbat”, ca și cum asta ar fi ceva îngrozitor. Păi, draga mea prostuță, cel mai frumos lucru e să depindeți unul de celălalt, cât de mult se poate, fiecare oferind ce are mai bun. Bărbatul e construit pentru a proteja, pentru a oferi ceea ce femeia nu poate și nici nu e jobul ei. Ca bărbat, să știi că o femeie se bazează pe tine în orice situație, că poți s-o protejezi și să-ți pui pielea la bătaie pentru ea, iar ea să știe asta, e super-mișto, te face să te simți complet.
Dacă îi negi bărbatului dreptul de a fi bărbat și încerci să i te substitui, ăla o să plece, dacă nu e vreun prăpădit fără cuae care acceptă situația – sau ai tu foarte mulți bani, cine știe.
Femeia puternică fie își neagă feminitatea, fie o folosește ca pe o armă în războiul care, în mintea ei aia minusculă, se numește „relație” – după aia îi pică fața atunci când porcul se cară cu bagaje cu tot, făcându-și cruci mari, popești și mulțumind Domnului că a scăpat, dracului, de nebună.
Femeia puternică ar vrea să fie tratată ca o femeie, dar la egalitate cu bărbații – bitch, it doesn’t work that way. Nu sunteți egale cu bărbații și niciodată nu veți fi, indiferent cât urlați. De ce? E simplu: pentru că femeile și bărbații sunt sexe diferite ale aceleiași specii. Un Dodge nu va fi niciodată egal cu un Mustang, deși ambele sunt mașini.
Plus că, de ce naiba vreți egalitate? Nu e nici un avantaj aici. Nu e mai mișto să te simți femeie, să fii tratată ca atare, protejată, cocolită, când tot ce trebuie să faci pentru asta e să fii femeie, adică ceea ce ești, oricum?
Femeia puternică poate orice, mai puțin o grămadă de lucruri.
Unul din argumentele femeii puternice este „pot să fac orice”, iar asta confirmă faptul că e proastă de bubuie: problema nu e ce poți să faci. Da, poți să zbori un avion, să-ți iei centura neagră la Aikido, să tragi cu arma ca Rambo, să ieși din prima din sensul giratoriu – nimeni nu-ți neagă toate astea. Problema apare atunci când extinzi asta în filosofia de viață, când te dai tot timpul puternică și independentă, când refuzi cu mândrie ideea de a depinde de un bărbat, iar aici nu te-ajută nici profesia, nici calificările – de-aia te trezești, la 45 de ani, singură cuc și bocești noaptea în pernă, în timp ce cățelul se uită la tine dintr-o parte și se-ntreabă dacă s-a țăcănit asta cu totu’.
Nu există „femeie puternică”, după cum nu există „bărbat puternic” în contextul curent: există femei și bărbați care, dacă nu sunt complet imbecili, înțeleg că o relație se construiește și durează pe bază de factor comun – nu de compromis! – și, dacă ajungi în faza în care ai senzația că ai dat de la tine ca să aibă celălalt dreptate, mai bine pleacă și ia-o la labă-n baie, sau cumpără baterii pentru ăla micu’ din sertar.
Spune cucoana în New York Times că bărbații sunt „speriați” de boss-babes. O tâmpenie mai mare nu putea să iasă din mintea cuiva, dar feministele spun asta pentru a-și justifica eșecurile și, evident, pentru a da vina pe altcineva.
Bă, nu sunt speriați, dar nici un bărbat normal nu va accepta un bagaj emoțional ofensiv, o perpetuă luptă pe ideea că, într-o relație, cineva trebuie să domine – aia nu-i relație, e un chin. S-o vezi pe aia că latră la tine așteptând să te pună cu botul pe labe… păi pleci, nene, te duci cu așa viteză, că nici praful n-apucă să se ridice.
Deși, genetic, bărbatul e construit să lupte, acasă nu vrea s-o facă, acolo vrea pace, o ciorbă și o femeie care să nu-și nege condiția. Femeia are marele atu de a putea să ofere liniștea cu câteva gesturi mărunte și-un zâmbet – nu rânjet de hârcă, și dacă nu pricepe asta, relația ei va deveni un teatru de operațiuni cu riposte asimetrice, inclusiv – ceea ce e oribil – câțiva pumni peste gură, dar na, când v-ați luat, ar fi trebuit să știi cu ce bestie ai de-a face, că doar erai adult. Dacă te dai puternică și-l înnebunești pe idiotul ăla până la limită, o încasezi și, după aia, tot tu suferi.
Pretenții stupide, de tip „spune-mi la ce te gândești” le poate avea doar cineva avariat grav. Dacă voiam să știi ce gândesc, vorbeam, duh! „Vreau să facem totul împreună!” hai, zău! Nu, de fapt, tot ceea ce vrei e controlul și, când începi cu de-astea, e clar că lucrurile o iau sideways.
Bărbații sunt, aparent, ușor de influențat. Obții aproape orice de la un bărbat – inclusiv un card pe numele tău – dacă știi să te porți cu el și nu vorbesc aici de cretinisme de genul „oh, tăurașul meu, tu o ai cea mai lungă și groasă dintre toți ceilalți…” pentru că, ce să vezi, așa fraieri cum par, bărbații, în general vorbind, se prind când încerci să-i manipulezi. Că n-o zic, mulți au motivele lor. Unii chiar vor afecțiune, fie și simulată, alții au diverse interese, alții n-au 500 de lei pentru domnișoara care, în banii ăia, îi tratează așa cum nevestele ori partenerele n-o fac.
Apropo de asta, ați citit „Hiena” de Petru Vintilă? V-o recomand maxim, o să vă distrați la nebunie.
Zic unele „e umilitor!” Nu e. Dacă chiar îl iubești pe idiot, nu e. Nu e umilitor nici să „stai la cratiță” câteva ore, deșteapto, lasă dracului piechart-urile „de la firmă” și ocupă-te de el, pizza nu e mâncare și nici porcăriile cu floci de pakistanez transpirat livrate de gândaci de Sri Lanka. Ai grijă de el, că tu ai mai multă nevoie de el decât invers, dar asta nici n-ar trebui menționată, în realitate. Dacă crezi că e umilitor să ai grijă de omul tău, ți-ar trebui o lobotomie și după aia un 9 milimetri în prefrontal.
Aici mai e o discuție: ca femeie, ieși de pe piață cam după 40 de ani. Sună urât, dar e o realitate, statistic vorbind. Oferta e imensă, e supra-inflație de femei singure, iar un bărbat nu trebuie decât să aleagă. Nu mai vorbim de cele măritate, deja sătule de ce-au acasă, care caută și „altceva”. Tu, ca femeie puternică și independentă, dacă te-a preocupat, până atunci, doar să cauți soluția perfectă la fițele tale, ce să vezi, te trezești azvârlită de pe raft, iar șansele să te aleagă unul cu capul pe umeri sunt minuscule, pentru că deja ai un bagaj emoțional ofensiv, pentru că vii cu preconcepții de tip „eu sunt perfectă, iar ei sunt porci cu toții,” pentru că, în realitate, tu nu cauți un partener, ci un animal de companie – cu cont în bancă.
O parte a situației o reprezintă și un anumit tip de bărbați, și anume „bărbații-feminiști” și nu e vorba de ăia la care vă gândiți deja. E vorba de bărbații care, cu orice ocazie, vor să se afle cât de tare respectă ei femeile, cât de nedreptățite și discriminate sunt acestea și cum luptă ei pentru-contra (sic!). Ăștia, după mine, sunt fie conștienți de faptul că singura lor șansă de a intra în chiloții uneia e să se strecoare înăuntru ca „apărători ai cauzei”, cerșind, practic, favoruri, fie au creierul netezit de femeia puternică de lângă ei care ține de capătul lanțului.
Ce doriți, de fapt? Nu femeile în general, ci acelea care urlă oriunde și oricând că n-au drepturi. Vreți egalitate? În ce sens? Să fiți egale – cum? Vreți să fiți înjurate așa cum se înjură bărbații unii pe alții câteodată? Vreți câte-o bastârcă-n pupătoare de să vă culegeți dantura din iarbă, așa cum fac, uneori, bărbații între ei? Vreți ca bărbații să se facă preș în fața voastră și să execute „întocmai și la timp”? De ce, vă simțiți mai bine în postura de oui, Mon Adjudant-chef! la cazarma de la Aubagne?
„Nu mă respecți!” e reproșul frecvent și însuși enunțul pute a imbecilitate. Ce înseamnă, pentru voi, femeile puternice și independente, „respectul”? Pornind de la ideea că ignorăm situațiile în care ăla e un nemernic – astea, din păcate, există – noțiunea de „respect” pare a constitui, de fapt, un amestec de venerație și supunere necondiționată, iar dacă privești cuplurile de pe stradă, vei observa imediat expresiile faciale care confirmă asta: a lui, de resemnare stoică sau de cățeluș cu limba scoasă, a ei, marțială și scârbită. Da, nu sunt toate așa: văd, uneori, cupluri de 70+ care se țin de mână, cu priviri blânde și se vede de la o poștă că oamenii ăia doi au o legătură pe care nici Moartea nu o poate rupe. Dar sunt puțini.
Ce drepturi vreți, că le-aveți pe toate, sau, mai bine zis, ce drepturi nu aveți?
Aia cu „avem salarii mai mici” nu e pentru că sunteți discriminate, ci pentru că nu știți să negociați și nu aveți nici pregătirea necesară pentru salariul ăla barosan, în 7 din 10 cazuri. Degeaba porți fusta pân’ la coccis și decolteul până la Mons Veneris, ăla n-o să-ți dea salariu mai mare doar pentru că îi place ce vede – asta dacă nu e dobitoc. Că în alte trei cazuri vorbiți cu un cretin, nu vă obligă nimeni să rămâneți, nu-i așa?
Acuma, trebuie clarificate câteva lucruri: termenul de „bărbat” e folosit aici cu referire la bărbați, nu la imperbii neterminați de acum, care nu sunt nici ei convinși de propria identitate.
Din punctul meu de vedere, îngrijorător de mult din ce e sub 35 de ani e vax-albina-crema-puca. Pîrț, bășini în transă. Au burtă – de-aia poartă cămășile afară din pantaloni – iau pastile, sunt pufoși, au colesterolul în stratosferă și un diagnostic de un kilometru de la medicul de familie. Burtă, la 30 de ani!!! Colaci de slănină pe șolduri, la 30 de ani!!! Măiculiță, ce le-aș face ăstora dacă aș putea! Mentalul le e la fel de pufos ca un mojito – excesul sălbatic al libelulelor pe trotinetă – pe principiul „da, dragă, o luăm pe-aici, dacă spui tu…” din cauză că sunt obișnuiți să se supună – au avut Statul, familia și corporația grijă de asta. Când, totuși, se revoltă, o fac isteric, cu zbierete, ca o călugăriță violată cu răgete și scuipați, între două tomberoane, de-un pârnăiaș liberat după 15 ani – pentru că ei nu se revoltă, ci refulează.
Ăștia nu-s bărbați: un bărbat nu zbiară la o femeie, nu se ceartă cu ea, n-o face în diverse feluri și nici n-o pocnește – un bărbat își ia punga cu chiloți și șosete, o pune-n băț și pleacă.
Bineînțeles, trebuie spus că nu toți sunt așa, dar prea mulți sunt așa.
Legat tot de clarificări: da, o mulțime de femei sunt foarte OK, da, o mulțime de femei n-au ideile astea, da, o mulțime de femei sunt ce trebuie. Nu de ele vorbesc aici.
Termenul „femeie puternică și independentă” ar fi trebuit pus, peste tot, în ghilimele, dar textul ar fi arătat ca și cum un miliard de muște s-ar fi căcat pe el. Nu sunteți puternice, sunteți femei. Da, ne place să facem sex cu voi, ce-i rău în asta? Da, am face cam cu orice femeie care corespunde fizic, n-aveți de ce să vă simțiți ofensate sau „folosite” și nici „discriminate”. Nu vrei, să fii sănătoasă, ai liber la decolare, dar încetează cu zbieretele după „drepturi” și „egalitate”.
O să zică unii că cele de mai sus sunt bullshit. Nu sunt, pentru că una e să discuți în principiu, cu lozinci fistichii și enunțuri patentate care sună frumos din coadă și cu totul altceva e realitatea, iar faptul că rata divorțurilor și a separărilor crește catastrofic demonstrează că, în viața reală, lozincile nu funcționează.
Acuma, mulți bărbați sunt, la rândul lor, niște javre ordinare, dar femeile au același drept de a pleca dracului atunci când le ajunge cuțitul la os, nu de asta e vorba aici, ci de segmentul „femeilor puternice” care s-a extins până la, inclusiv, retardatele astea mici care au senzația că, atunci când pășesc ele, Lumea trebuie cadă-n cur în extaz. Le merge, până când încep să le apară primele riduri, sutienul cu push-up devine un accesoriu necesar până la durere, iar lecția de umilință de după aia e ucigătoare.
Am mai observat ceva, deși nu știu sigur dacă are legătură cu „femeia puternică și independentă”: modul în care te îmbraci.
Pot să spun cu certitudine că, dintre toate țările pe care le cunosc, România e singura unde femeile, chiar și atunci când merg la cumpărături, se îmbracă ca și cum și-ar fi pus pe ele ce-aveau mai bun în ladă. Bă, îți sângerează ochii, pe bune, ți-ar trebui ochelari de sudură, așa sunt de sclipitoare, cocoțate pe tocuri, pășind grațios cu curul dat puțin înapoi – din considerente de centru de greutate, bănuiesc, e ca atunci când muți bagajele de cală mai spre coadă ca să echilibrezi avionul – și sunt pictate, frate… gene false, unghii artificiale, carmin pe pomeți și asta în timpul zilei, serios? E ca un concurs între ele, care arată mai glamour și mai glitz cu sacoșa-n degețele. Și se studiază unele pe altele… frate, se studiază cu niște priviri pe care le-am văzut mai demult într-o fundătură la doi derbedei cu cuțitele în mâini.
Cum spuneam, doar în România am văzut asta. Or fi și-n alte părți, nu zic nu, dar n-am ajuns acolo.
Repet, nu știu dacă are legătură cu „femeia puternică și independentă”, dar bănuiesc că are, într-un fel. Modestia și bunul-simț nu sunt apanajul femeilor ăstora: vor să fie văzute, vor să fie remarcate, vor, probabil, să aibă șansa de a respinge, înghețat, vreun amărât care, în tâmpenia lui, crede că ghearele de Satana și tocurile stiletto în piață înseamnă „clasă”. Well… joke’s on you.
Bineînțeles, nu discut aici despre nemernicia unor bărbați, nici despre patriarhatul dement din anumite culturi, ăsta e un subiect separat, o să vă zic și despre asta la un punct, că am ce, inclusiv o poveste absolut spicy cu o fostă prietenă în Pakistan, cu întâlniri pe ascuns, amenințări cu moartea și cu deșertul care ascunde oasele albite a nenumărați păcătoși.
Oare e vreo morală pe-aici, pe undeva? O fi, naiba știe.
În orice caz, feminismul e o plagă pe spinarea Omenirii, un concept de sorginte marxistă, de care profită la maximum unii deștepți pentru că își găsesc suficienți proști care să pună botu’. Ce nu știu proștii ăia e că li se potrivește la fix expresia Pieirea ta prin tine, Israile!
Kismet!
LE: Ar fi interesant, nu în replică ci ca simetrie, un material reprezentând punctul de vedere al unei feministe – femeie originală, de la natură, nu contrafăcută chirurgical sau vreun băiat cu apucături de fată. Ăia cucurcubeul, abțineți-vă, că mă prind ce sunteți și pun mâna pe pistol.
