Vrei să mă visezi la noapte?

Creierul, indiferent că vorbim de al Omului sau de cel al altor specii de mamifere, este un „echipament” a cărui complexitate, perfecțiune și frumusețe structurală nu pot fi descrise în câteva cuvinte.
Personal, consider că creierul uman este singurul „dispozitiv” cunoscut la ora actuală capabil să perceapă Universul așa cum e acesta în realitate, doar că oamenii, în general, conștient sau nu, au tendința de a-i bloca funcțiile care ar putea duce la o „explozie cognitivă”. Nu e neapărat ceva rău în asta, pentru că – din nou, e o opinie personală – majoritatea nu ar rezista la un „Big Bang cerebral”, iar consecințele ar putea fi de la foarte grave în sus.

Lumea din jurul nostru nu e doar cea pe care o percepem vizual – aceasta e doar o parte infimă a realității, supusă unor reguli prestabilite pe care noi le interpretăm conform unor algoritmi foarte preciși, majoritatea implementați artificial de-a lungul vieții. Deciziile pe care le luăm și pe care le considerăm importante nu sunt altceva decât transpunerea unor date prestabilite într-o serie de ecuații existente, care își așteaptă elementele. Necunoscutele din ecuațiile respective sunt, de fapt, datele pe care le interpretăm subiectiv.
De pildă, decizia de a traversa strada pe roșu sau pe verde e nimic altceva decât o ecuație a cărei necunoscută e dată de percepția noastră vizuală asupra vitezei mașinii care se apropie. În mintea noastră, știm că ne putem mișca suficient de repede în timpul necesar mașinii pentru a ajunge la noi. Dar știm cu adevărat? Creierul o percepe ca pe o constantă, doar că: poate ne împiedicăm, poate nu am evaluat corect capacitatea de a ne mișca cu o anumită viteză, poate că am estimat greșit viteza mașinii, poate că mașina accelerează… constanta se transformă, brusc, într-o variabilă, iar soluția ecuației ne poate băga în spital sau în statistici. De ce? Pentru că am interpretat totul prin intermediul unuia din algoritmii menționați anterior.
Aici sunt enorm de multe de spus, dar nu ăsta e scopul materialului de față.

Creierul este un organ ce dispune de o putere atât de mare, încât se apropie de infinit. Este singurul „dispozitiv” din Universul cunoscut capabil să depășească zona perceptibilului, pentru că una e să vezi, de exemplu, o planetă ori o galaxie ale căror caracteristici pot fi explicate prin legile fizicii și cu totul altceva să arunci o privire în domeniul nonperceptibil, acolo unde toate legile fizicii se dau peste cap. În mecanica cuantică există principiul conform căruia „orice se poate întâmpla, oricând, fără un motiv aparent”. O particulă poate să existe în orice stare, în orice poziție, în orice moment posibil, simultan.
Dacă pui o maimuță în fața unei mașini de scris și îi dai suficient timp, maimuța va rescrie operele lui Shakespeare. Cât timp? Nu există un răspuns, pentru că Timpul, ca mărime fizică, devine cu totul altceva în mecanica cuantică. Ce devine? Părerile sunt împărțite, iar fizica teoretică nu e doar fizică, ci și filosofie. Nu degeaba se spune că, dacă încerci să înțelegi mecanica cuantică, ai ceva probleme la scufiță – multe.
Ceea ce e important, însă, e că creierul nu are doar capacitatea de a interpreta totul, ci să și elaboreze lucrurile până la nivelul extrapolării necunoscutului, generând noi și noi niveluri de „necunoscut”. E ca și cum ai încerca să construiești o ceapă teoretică și improbabilă – și să reușești.

Creierul uman efectuează o sută de trilioane de calcule pe secundă. Există preconcepția – la nivel de legendă urbană – conform căreia ne folosim creierul la doar 5% din capacitate. Este fals: creierul este folosit integral, la nivelul dat.
Revenind la exemplul cu ceapa teoretică, e ca și cum ai construi ceapa, dar te-ai limita la primele cinci foițe. De ce? Pentru că nu știi de existența celorlalte zece. Poți construi ceva ce nu știi că există? Mmm… da, dacă pornești de la ideea că, dincolo de cele cinci foițe, trebuie să existe și altele. De ce trebuie? Pentru că, așa cum spuneam, în mecanica cuantică orice e posibil.

Am dat exemplele de mai sus pentru a ilustra, în câteva cuvinte – total insuficiente, dealtfel – forța enormă, necuantificabilă a creierului.
Sistemele, toate, tind spre echilibru. Creierul este și el un sistem și, așa cum ne odihnim după o sesiune de pregătire fizică intensă, creierul are și el nevoie de odihnă. Nu poți să „arzi” resurse încontinuu, fără consecințe, mai ales atunci când încerci să privești și să înțelegi ceea nu ar trebui să existe – dar există.
Cu siguranță că știți senzația care vă face să spuneți „e ceva în aer!”, acel fior cognitiv care vă mărește pulsul, vă face pielea de găină și vă dă senzația, pentru o fracțiune de secundă, că ați pătruns într-un domeniu neexplorat și pe care, instinctiv, nici nu ați dori să-l explorați. Acea fracțiune de secundă în care nu mai sunteți aici poate reprezenta – e, din nou, o părere personală – o trecere parțială a creierului într-un domeniu cognitiv complet diferit de cel în care trăiți în mod curent. Efortul este imens, urmat de o senzație de oboseală care vă face incapabili de orice altceva pentru o anumită perioadă de timp. Creierul vrea să se odihnească, iar metoda prin care o face sunt visele din timpul somnului.

Există multe explicații ale faptului că dormim, însă nu există una acceptată unanim. Cauzele de suprafață – oboseala, epuizarea, reflexul – sunt cunoscute, dar de ce dormim? Cert este că, în timpul somnului, în organismul nostru, al mamiferelor, indiferent de specie, se petrec lucruri de care nu suntem conștienți. Există patru faze ale somnului, prima fiind cunoscută sub numele de „a visa cu ochii deschiși”. Ne vom referi, însă, la fazele trei și patru.
În timpul somnului, cea mai puțin activă parte a creierului este cortexul prefrontal, cel asociat cu logica și cu conștiința de sine, cel care ne dictează în viața de zi cu zi, iar cele mai active sunt zonele asociate cu „creierul primar” – mai ales acea mică zonă numită „amigdala”. În timpul somnului, conștiiința de sine dispare, ego-ul nu mai există, persoana noastră, așa cum ne percepem în perioada activă, se dizolvă. Somnul este, printre multe altele, etapa în care creierul nostru generează soluții la problemele de peste zi. „Noaptea e un sfetnic bun” nu e doar un proverb, ci enunțul unei stări fiziologice vitale pentru toate mamiferele. Vi s-a întâmplat, cu siguranță, să vă treziți cu soluții la situații care, în timpul zilei, păreau să nu aibă un răspuns.
Spuneam mai devreme de „algoritmi”. Paradoxal, aceiași algoritmi care ne dirijează existența activă pot fi și cei care ne împiedică să abordăm o situație din unghiurile neconvenționale care ne pot da soluția, dar creierul poate rezolva asta – în somn.

În fazele trei și patru ale somnului, creierul efectuează operațiuni de auto-întreținere și reparații, inclusiv asupra organismului. Somnul este o componentă vitală a existenței noastre, dar există preconcepția că, dacă dormi mult, ești leneș. E fals. Creierul dictează cantitatea de somn necesară pentru a readuce organismul și pe sine în parametri optimi de funcționare. Poți să forțezi o perioadă lucrurile, dar creierul înregistrează toate deficiențele și, la un moment dat, refuză să mai lucreze, cu consecințe ce pot foarte grave atât fizic cât și mental. Nu întâmplător, privarea de somn e una din cele mai eficiente metode de tortură.
De ce visăm? Unii spun că visele sunt metoda creierului de a se auto-curăța și de a-și sistematiza informațiile acumulate peste zi. Se știe sigur că, în somn, creierul poate să ne rezolve anumite probleme – și să avem răspunsul atunci când ne trezim. Unele vise, însă, ne lasă nu doar cu mai multe întrebări, ci și cu un sentiment de nesiguranță ce poate să ducă până la anxietate și panică.

În anul 2006, la cabinetul din New York al medicului psihiatru Brian Stone s-a prezentat o pacientă, foarte agitată, care a susținut că, indiferent ce visează, în toate visele apare un bărbat – același de fiecare dată. Visele recurente nu sunt ceva neobișnuit, dar pacienta afirma că, în cazul ei, e mai mult de atât. Era ca și cum bărbatul respectiv o aștepta, în fiecare noapte, indiferent de visul pe care îl avea. Uneori bărbatul doar stătea acolo, privind-o, alteori îi vorbea, spunându-i că nu trebuie să-i fie teamă, că e prietenul ei, că o va apăra de orice și că trebuie să-l urmeze. De-a lungul a săptămâni întregi, în fiecare noapte, bărbatul era acolo, în vis.
Doctorul Stone era obișnuit cu afirmații ciudate ale pacienților săi, așa că, fără să manifeste surprindere, a întrebat-o dacă ar putea să deseneze fața bărbatului respectiv. Pacienta a confirmat, apoi a făcut o schiță cu creionul a feței bărbatului. După ce ședința s-a încheiat, doctorul Brian Stone a lăsat schița pe birou, urmând să se ocupe de alți pacienți.
După câteva zile, la finalul unei sesiuni cu un pacient, acesta s-a ridicat și s-a pregătit să iasă din cabinet, când privirea i-a căzut pe schița de pe biroul doctorului. A tresărit, a privit-o atent, apoi l-a întrebat pe doctorul Stone de unde o are. Docorul i-a răspuns că nu poate să-i spună, fiind informație confidențială, la care pacientul i-a spus că, de câteva luni, în fiecare noapte, îl visează pe bărbatul desenat pe hârtie, că acesta e prietenul lui din orice vis pe care îl are.
După plecarea pacientului, doctorul Stone, intrigat, a scanat schița și a trimis-o prin e-mail către zeci de psihologi și psihiatri pe care îi cunoștea, întrebându-i dacă cineva le-a menționat bărbatul desenat acolo.
Nu a durat prea mult până când telefonul a început să-i sune continuu, iar inbox-ul să-i fie inundat cu răspunsuri.

În zilele următoare, dr. Stone a început să fie contactat nu doar de psihiatri și de psihologi, ci și de neurologi și chiar de preoți.
Sute de oameni afirmaseră, în ultimele luni, că îl visau, noapte de noapte, pe bărbatul desenat pe foaie, iar relatările coincideau în cea mai mare parte. Bărbatul nu amenința pe nimeni, din contră, era extrem de prietenos, zâmbea, iar când vorbea, o făcea blând, dând asigurări că totul este în regulă și, uneori, le spunea celor care îl visau că trebuie să-l urmeze undeva, dar nu spunea niciodată unde.
În pofida atitudinii prietenoase, toți cei care îl visaseră spuneau că era ceva foarte neliniștitor la el. Avea o privire goală, fără expresie, iar zâmbetul era alb, fără niciun pic de căldură. Oamenii erau speriați, mulți începuseră să aibă atacuri de panică pentru că știau că, după ce vor adormi, bărbatul va fi acolo, așteptându-i.

La un moment dat, dr. Stone a primit un e-mail de la un coleg din Berlin, care i-a dat un link spre un website. Acesta constituia locul în care toți cei ce îl visau pe bărbatul respectiv își descriau experiențele – și erau mulți. La momentul respectiv, peste opt mii de oameni spuneau că îl visează regulat.
Indiferent de țară, indiferent de religie, indiferent de limbă, bărbatul exista în visele a mii și mii de oameni, devenind o prezență constantă. Fenomenul luase o asemenea amploare, încât pe străzile orașelor apăruseră afișe cu figura lui.
Unii îl considerau un personaj religios important, care anunța ceva, alții, mai pragmatici, se întrebau dacă nu cumva la mijloc e mâna CIA, care desfășura cercetări ample privind proiecția la distanță a conștiinței. Nu era o noutate faptul că CIA încerca să inducă în mintea oamenilor gânduri sau chiar comenzi de care aceștia să nu fie conștienți (am scris câte ceva despre asta în materialul „Mintea ta e chiar a ta? Ești sigur?”).

Puteau să fie vise premonitorii? Putea bărbatul din visele oamenilor să fie legat de ceva ce urma să se întâmple? N-ar fi fost ceva nou.
În ziua de 11 aprilie 1865, Abraham Lincoln a intrat în foaierul Casei Albe. În mijloc se afla un sicriu. Întrebând un soldat din gardă ce s-a întâmplat, acesta i-a răspuns: „Președintele a fost asasinat.” Patru zile mai târziu, Abraham Lincoln a fost ucis de John Wilkes Booth.
Mark Twain a avut un vis despre fratele său, mort, într-un sicriu din metal. În anii respectivi, sicriele din metal erau o raritate. Două săptămâni mai târziu, fratele său a murit și a fost înmormântat într-un sicriu din metal.
Peste douăzeci de pasageri care urmau să se îmbarce pe Titanic și-au anulat rezervările în ultimul moment afirmând, ulterior, că visaseră că li se va întâmpla ceva foarte rău. Poate că mulți exageraseră sau mințiseră, dar faptele rămân fapte: respectivii au scăpat, probabil, de la moarte.
În 19 octombrie 1966, în satul minier Aberfan, comitatul Wales, Eryl Mai Jones, în vârstă de zece ani, i-a povestit mamei sale un vis în care se dusese la școală, dar școala nu mai era acolo: ceva negru, uriaș, o acoperise complet. Două zile mai târziu, mina s-a prăbușit. A urmat o alunecare uriașă de teren, antrenând peste o sută de mii de metri cubi de apă la un loc cu noroi și cărbune, care a acoperit școala, ucigând 116 copii și 28 de adulți, inclusiv pe micuța Eryl Mai Jones.

Putea fi fenomenul „bărbatului din vis” legat de oricare din teoriile de mai sus?
Cum era posibil ca mii de oameni, din toată lumea, să-l viseze?
Un element comun al viselor era acela că bărbatul le spunea că trebuie să-l urmeze, pentru a fi în siguranță, dar niciodată nu spunea unde.

În anul 2015, publicația Vice a intervievat un anumit Andrea Natella, care afirma că, din 2005, îl visează încontinuu pe bărbatul care devenise, de-acum, parte integrantă din viețile a mii de oameni din toată lumea.
Bărbatul i-a cerut lui Natella să îi deseneze fața și să îl identifice în viața reală. Folosind un program de compoziție facială similar cu cele utilizate de poliție, Andrea Natella a reușit să-i dea necunoscutului din vis o față.
Publicând imaginea, a primit mii de mesaje de la oameni care îl văzuseră pe respectivul bărbat în vis.
Natella a spus că îl visează de zece ani, în fiecare noapte, în același fel: aplecat deasupra lui, în dormitorul întunecat, scoțând un sunet ca un mârâit adânc.
Cineva a afirmat că îl visează constant, însă în alt fel: bărbatul apare pe ecranul televizorului, apoi se întinde și îi retează beregata dintr-o singură mișcare.
Alții spuneau că atitudinea bărbatului era aproape sinistră, obligându-i să vină cu el într-o direcție necunoscută, „spre nord”.
Lucrurile începuseră să devină neliniștitoare.

În aceeași zi a anului 2015 în care Vice publicase interviul cu Andrea Natella, povestea a luat o nouă și, oarecum, neașteptată întorsătură.
După publicarea interviului, cei de la Vice și-au dat seama că au fost luați de fraieri de la un capăt la altul. Efectuând câteva investigații elementare, au descoperit că povestea „bărbatului din vis” era nimic altceva decât un fals (profesionalismul presei, nu-i așa?) Vice a publicat un articol în care își cerea scuze pentru inducerea în eroare a cititorilor săi. Mai bine ar fi verificat înainte…
Andrea Natella era nimic altceva decât un „advertising executive”, care a avut ideea să încerce să creeze de la zero o „legendă urbană”.
A reușit dincolo de așteptări.

Vă aduceți aminte de link-ul trimis doctorului Brian Stone de către colegul său din Berlin? Site-ul respectiv fusese creat de Andrea Natella. Există și azi.
Se numește thisman.org.

Pe site, Andrea Natella a creat postere cu „bărbatul din vis” – le puteți vedea acolo – în 35 de limbi, cu întrebarea „L-ai visat, vreodată, pe bărbatul acesta?” și a încurajat publicul să le difuzeze, tipărite, oriunde era posibil, iar publicul s-a conformat.
Mai mult de atât: obsesia a devenit atât de puternică, încât oamenii ajunseseră să se auto-sugestioneze că îl visează pe bărbatul respectiv și chiar credeau asta.
„Bărbatul din vis” era, de fapt, o schiță a feței tatălui lui Natella, atunci când era tânăr.

Ceea ce e de reținut, însă, de aici, e fantastica putere de sugestionare a creierului, aceeași putere care poate deveni, uneori, o slăbiciune.

L-ați văzut bine pe bărbatul de mai sus, nu-i așa?
Fără să vreți, fără să fiți conștient, creierul i-a memorat trăsăturile.
Poate că, la noapte, „bărbatul din vis” vă va face o vizită.
Poate că și în nopțile următoare.
Poate că nici nu veți ști că l-ați visat, dar el a fost acolo.
Știți cum se spune: noapte bună.

Surse: thisman.org / British Premonition Bureau / Vice / altele (prea multe pentru a fi menționate)