Viața pe repede-nainte

Personajul poveștii de azi se numește Robert. Nu e numele real, întrucât respectivul există – încă.

După facultate, Robert s-a angajat la o firmă de asigurări, mai întâi ca agent, apoi, după trei ani, a ajuns să conducă un departament. Era un tip muncitor, conștiincios, nu întârzia niciodată la program, cu alte cuvinte un om pe care te puteai baza. În viața personală era prietenos și știa să se facă plăcut. Când a cunoscut-o pe Sarah, amândoi și-au dat seama că se potrivesc perfect. Sarah era asistentă la spitalul din oraș și locuia într-un apartament închiriat.
Relația lui Robert cu Sarah devenise atât de serioasă, încât următorul pas logic l-a constituit căsătoria. Funcția de șef de departament i-a permis lui Robert să cumpere o casă undeva în suburbii, iar cuplul proaspăt căsătorit s-a mutat acolo.
După câțiva ani a venit pe lume primul copil – un băiețel.
Datorită muncii asidui și a corectitudinii sale, Robert a fost avansat la funcția de director regional al firmei de asigurări unde începuse ca agent. Câștiga suficient de bine încât Sarah să-și permită să rămână acasă cu băiețelul lor.
A venit apoi pe lume al doilea copil – o fetiță.
Viața lui Robert și a familiei sale putea fi descrisă ca liniștită, ferită de surprize neplăcute. Copiii creșteau într-o atmosferă plăcută, Robert îi adora și o iubea pe Sarah, petrecând împreună fiecare moment pe cât era posibil. Mergeau în vacanțe, se jucau împreună, erau o familie fericită și liniștită.
Robert urma să fie avansat din nou, de data asta în consiliul de administrație al firmei în care își petrecuse ultimii doisprezece ani și plănuia să se mute într-o casă mai mare, situată într-o zonă mai bună, cu atât mai mult cu cât cel de-al treilea copil era pe drum, Sarah fiind însărcinată în patru luni.

Într-o seară, după ce copiii se culcaseră, Robert a rămas jos pentru a urmări la televizor un meci de fotbal, iar Sarah urcase în dormitor. Robert era așezat pe canapea în fața televizorului, cu un pahar de whisky. Lângă televizor se afla o măsuță rotundă, pe care era așezată o lampă cu abajur roșu.
Atent la meciul de fotbal, Robert a prins, cu coada ochiului, o mișcare pe măsuța de lângă televizor, însă când a privit într-acolo, nu era nimic care să-i atragă atenția. I se păruse, totuși, că lampa cu abajur roșu se mărise puțin, pentru ca apoi să revină, imediat, la dimensiunea normală. Robert a ignorat iluzia, cum era și firesc, îndreptându-și, din nou, atenția, asupra televizorului. După ce meciul s-a terminat a închis televizorul, pregătindu-se să urce în dormitor, când a văzut limpede cum lampa cu abajur roșu, dintr-o pulsație, și-a mărit dimensiunile – din nou. S-a frecat la ochi. Lampa părea, într-adevăr, mai mare.
Robert a scuturat din cap. Clar, era mult prea obosit. A urcat în dormitor și s-a culcat. Sarah l-a luat în brațe, prin somn.
Peste câteva zile, după ce s-a întors de la birou, Robert a simțit o slăbiciune ciudată și o senzație de rău pe care n-o mai avusese vreodată. Era un bărbat de 40 de ani, sănătos și activ, așa că a pus totul pe seama intensității cu care își desfășura activitatea la firma de asigurări și s-a întrebat dacă nu cumva are nevoie de un concediu. I-a spus lui Sarah care, asistentă medicală, l-a consultat atât cât era posibil, dar nu a găsit un motiv de îngrijorare în afară de o posibilă suprasolicitare. Au mâncat împreună, după care Robert a ieșit să se joace cu copiii în curtea din spate și a uitat de slăbiciune. Seara, însă, după ce copiii se culcaseră, senzația de rău a revenit, mai intensă decât înainte. Nevoind să o îngrijoreze pe Sarah, Robert i-a spus că vrea să vadă ceva la televizor și că va urca în dormitor după aceea. În realitate, se simțea rău cu adevărat. S-a așezat pe canapeaua din fața televizorului și a început să respire adânc, întrebându-se dacă nu cumva era cazul să meargă la un consult medical. A închis ochii, încercând să-și revină și, când i-a deschis, a văzut lampa cu abajur roșu de pe măsuță începând să pulseze ca ceva viu, mărindu-și dimensiunile. A privit, ca hipnotizat, la anomalia din fața lui, apoi s-a uitat de jur împrejur prin cameră. Totul era la locul lui. Lampa roșie continua să pulseze, mărindu-și dimensiunile. Acum era de trei ori mai mare și continua să crească.
„Am un atac cerebral,” s-a gândit Robert, înspăimântat. A fugit în bucătărie, unde a băut un pahar mare cu apă, încercând să nu se lase cuprins de panică. Apoi, aproape pe furiș, a tras cu ochiul în cameră. Totul era normal. Lampa roșie era așa cum fusese întotdeauna – doar o lampă. S-a așezat pe un scaun, gândindu-se ce e mai bine să facă. Să-i spună lui Sarah? Nu voia să o sperie, mai ales că era însărcinată. A scuturat din cap. Totul e-n regulă. Auzise de oameni care aveau, episodic, halucinații, fără ca asta să însemne ceva grav. A urcat în dormitor și s-a culcat.

În dimineața zilei următoare, după micul dejun, Sarah l-a privit insistent și l-a întrebat dacă se simte bine, pentru că e palid. Nu-ți face griji, sunt bine, a răspuns el, sărutând-o. Copiii coborâseră și ei, grăbindu-se cu micul dejun pentru a nu pierde autobuzul spre școală. Robert s-a urcat în mașină și a plecat la birou, încercând să nu se gândească la halucinația din seara precedentă. Cu toate astea, în timpul zilei a început să se simtă atât de rău, încât a fost nevoit să plece acasă mult mai devreme. Când Sarah a văzut mașina pe alee, a ieșit din casă, speriată. Robert nu plecase niciodată mai devreme de la birou, iar când a coborât din mașină, Sarah s-a speriat de-a binelea: Robert era alb ca o coală de hârtie și abia se ținea să nu cadă. În cei aproape douăzeci de ani de căsnicie, nu-l văzuse niciodată așa, iar intuiția ei de asistentă medicală îi spunea că se întâmplă ceva foarte rău cu soțul ei.
L-a rugat să meargă la medic pentru un consult, însă el a pus totul pe seama oboselii și a refuzat, spunând că are nevoie doar de odihnă. Își luase, dealtfel, câteva zile libere.
În aceeași seară, pretextând că vrea să vadă un meci, Robert a rămas jos, la televizor. În realitate, era terorizat de ce i se întâmpla și n-ar fi reușit decât să o sperie pe Sarah dacă ea l-ar fi simțit foindu-se, neliniștit, în pat. S-a așezat la televizor. De data asta, totul a început mult mai repede. Și mult mai rău.
Lampa roșie începuse nu doar să pulseze violent, dar se și deforma, ca și cum încerca să învăluie camera. Devenea tot mai mare și, parcă, întindea labe pentru a apuca tot ceea ce era în jur. Acoperise tot peretele și se prelingea, de-acum, cu zvâcniri vermiforme, spre Robert. Se răsucea în vârtejuri diforme, ca o ființă dintr-un coșmar.
Robert a închis ochii strâns, cuprins de o groază primară. Intrase în hiperventilație și știa că, de-acum, urma să moară. Panica îi strângea inima cu gheare din oțel. Lampa roșie aproape îl învăluise. Ultimul lui gând a fost la Sarah și la copii.

Când a deschis ochii, era căzut lângă canapea, iar Sarah se chinuia, plângând, să-l ridice. Era dimineață.
A reușit, cu greu, să se așeze. Copiii priveau speriați spre tatăl lor. După câteva minute, pe alee și-a făcut apariția ambulanța pe care o chemase Sarah.
La spital, după seturi întregi de analize, medicii au ridicat din umeri. Totul era în regulă cu Robert. Nu avea nicio problemă de sănătate, nu avea tumori sau cheaguri de sânge pe creier, nu exista nimic care să ducă la concluzia că ar fi fost ceva nelalocul lui, așa că l-au programat pentru un nou consult, mult mai amănunțit, care urma să determine dacă nu cumva era vorba de un dezechilibru biochimic grav, care să necesite tratament într-o clinică de psihiatrie.
Robert s-a întors acasă, condus de Sarah. Ea l-a implorat să se odihnească și să aștepte viitorul consult, întrebându-se dacă Robert al ei nu ar fi urmat să-și petreacă restul zilelor într-o cameră cu pereții albi, capitonați. L-a luat în brațe și nu i-ar mai fi dat drumul. Se priveau unul pe celălalt, fiecare căutând încurajare acolo unde nu era decât spaimă. Căsnicia lor, de aproape douăzeci de ani, ajunsese la un prag imposibil de trecut.
În seara aceea, Sarah a rămas cu el jos, la televizor. Au încercat să vorbească normal, încercând chiar să glumească, până când, la un moment dat, Robert a scos un strigăt răgușit, cu ochii măriți de groază. Lampa roșie voia din nou să-l prindă, de data asta cu ură, ca și cum voia să-l înghită. A sărit de pe canapea, ferindu-se violent, încercând să lovească tentaculele roșii. Sarah începu să țipe și se repezi spre telefon, încercând să formeze 911. Robert încercă să o tragă din cameră pentru a o proteja, dar Sarah țipă la el că lampa e la locul ei, că nimic nu vrea să-l apuce, implorându-l să se liniștească. Copiii, alarmați de zgomot, coborâră și începură să plângă la vederea părinților lor care se luptau unul cu celălalt, țipând. Sarah scăpă telefonul și se repezi să-l prindă, dar Robert o ținu cu forța, încercând s-o împingă dincolo de prag. Ceva negru, oribil, îi explodă în creier, apoi nu mai fu nimic.

Robert auzi, ca prin ceață, un vacarm de voci speriate și, pe fundal, o sirenă. Deschise ochii. Era culcat pe ceva tare și rece, iar deasupra lui era aplecat un polițist care îl privea îngrijorat.
„Ești în regulă, fiule?”
Fiule? se gândi Robert.
Privi cu greu în jur, încercând să-și dea seama de ce era înconjurat de oameni, cei mai mulți tineri. Cercul de curioși se rupse, lăsând să intre doi bărbați îmbrăcați în haine de paramedici, purtând truse medicale. Încercă să se ridice, dar unul din ei îl opri, blând.
„Stai acolo, băiete, nu te ridica. Întâi să vedem ce-i cu tine.”
Băiete?? gândi Robert, din nou.
Pipăi cu degetele și își dădu seama că e culcat pe ciment. Polițistul începu să împrăștie cercul de curioși, iar Robert văzu în stânga clădirea colegiului unde învățase cu mai bine de douăzeci de ani în urmă.
„Sarah…” murmură el. „Chemați-o pe Sarah…”
Polițistul se apropie.
„Prietena ta? O chem, dacă îmi spui unde o găsesc. E în clasă cu tine?”
„E soția mea… Sarah e soția mea!”
Polițistul încropi un zâmbet.
„Încă nu, la vârsta asta, dar putem să-i spunem și așa. Unde o găsim pe Sarah, fiule?”
Robert se ridică în fund, împingându-i pe cei doi paramedici.
„Ce vârstă?? Sarah e soția mea!“
Privi înspăimântat în jur, apoi își dădu seama că poartă jacheta echipei de fotbal a colegiului. Fusese în echipă, vârf de atac, dar cu peste douăzeci de ani în urmă!
„Ce se întâmplă aici…?” îngăimă el. „Vreau s-o văd pe Sarah! Vreau să-mi văd copiii!!”
Polițistul și cei doi paramedici îl priviră îngrijorați.
„Copii?” întrebă polițistul. „Fiule, n-ai cum să ai copii la șaptesprezece ani…”
„L-a lovit tare nemernicul ăla,” murmură unul din paramedici, punându-i mâna pe umăr.
Robert leșină.

Robert era elev la colegiul din oraș. La ieșirea de la cursuri, unul din cei din echipa de fotbal, cu care avusese o altercație violentă, se repezise spre el cu toată greutatea și îl lovise cumplit, aruncându-l cât colo. Dăduse cu capul de ciment și își pierduse cunoștința timp de mai puțin de o oră.
În mai puțin de o oră, Robert trăise mai mult de douăzeci de ani, timp în care o întâlnise pe Sarah, se căsătoriseră, avuseseră doi copii, al treilea era pe drum, își cumpăraseră o casă, trăise fiecare zi, fiecare minut, fiecare secundă, alături de Sarah, soția lui.

Astăzi, Robert e matur. Trăiește singur și lucrează ca mecanic la un garaj. A învățat, cu greu, să se obișnuiască cu pierderea femeii pe care o iubise și cu pierderea copiilor pe care nu-i avusese niciodată, dar pe care îi visează în fiecare noapte.
A avut câteva tentative de sinucidere.
Acum s-a resemnat.
Își petrece fiecare zi gândindu-se la Sarah și la copiii lor.

Această poveste e reală.