Te doare când încerci să gândești? Nicio problemă, există „AI”!

L.E.: Bineînțeles, nu toată lumea e așa, e chestie de nuanță, mă refer la cei care se bazează pe „AI” pentru a gândi, bla, bla, bla…

Preambul: materialul de față are la bază două comentarii la un altul, precedent:
– cel al d-nei (?) Stely din 25.07, la 6.07 PM
– cel al lui Vero, la același material

Unii îi spun „Artificial Intelligence”. Respectivii se împart în două mari categorii: una formată din promotorii chestiunii, implicați (nu doar) financiar, cealaltă din cei care, după ani de trudă și transpirație cerebrală (inutile) au găsit soluția pentru a primi răspuns la întrebări existențiale, ca de pildă „De ce plouă?” sau „De ce e cald vara?”
Eu îi spun „Artificial Incompetence” și, din punctul meu de vedere, e una din cele mai (dacă nu chiar cea mai) periculoase „invenții” ale Omului Modern care are nevoie să-i spună frigiderul (conectat, desigur, la internet) că a rămas fără ouă și brânză.
Ați rămâne siderați dacă ați ști cât de mulți sunt absolut convinși că „eiai”-ul e „inteligent”. Bineînțeles, respectivii n-au nici cea mai vagă idee despre modul de funcționare al nenorocirii și merg pe ideea că algoritmii respectivi fac ceea ce ei nu pot și n-au putut niciodată să facă: să gândească.

Cum definim, totuși, inteligența umană?
Există o multitudine de definiții adaptate inclusiv anumitor concepte filosofice, însă pentru materialul de față prefer să folosesc o definiție ceva mai concretă, și anume: capacitatea de a învăța din experiență, de adaptare la situații noi, de înțelegere și utilizare a conceptelor abstracte. Aș mai adăuga aici ceva, și anume capacitatea de a realiza conexiuni acolo unde nu se pot realiza conexiuni. Îmi place să spun, așa cum am făcut-o și în Criptic și în Cuantic, că cineva inteligent poate să deducă existența unui Ocean dintr-o picătură de apă.

Hai să vedem, pe repede înainte, cum funcționează „AI”-ul atât de glorificat în ultima perioadă, escrocheria globală care a ajuns să le dicteze unora ce, când și cum să gândească.
Trebuie să înțelegem de la bun început un lucru: dacă nu ar exista internetul, „AI”-ul nu ar putea să existe. De ce? Pentru că, în esență, „AI”-ul folosește internetul ca pe o bază de date.
Orice „AI” constă, la bază, dintr-o sumă de algoritmi care, la interogare, „piaptănă” internetul în căutarea termenilor înrudiți cu prompt-ul de interogare, fie că vorbim de generatoarele de imagini sau de generatoarele de conținut. Odată găsiți, termenii respectivi sunt coagulați într-un răspuns în funcție de conținutul interogării. Dacă nu îi găsește – ceea ce se întâmplă destul de des – răspunsul întors de „AI” e o brambureală totală, un delir care te face să te uiți pătrat și, dacă n-ai capul băgat în gaura curului, să pui, dracului, mâna să înveți așa cum e normal, adică din cărți – ceea ce se mai întâmplă foarte rar.

Oamenii sunt prostiți cu un termen pe care, personal, îl găsesc de o imbecilitate absolută: „AI” generativă.
Oameni buni, „AI”-ul nu generează nimic, nu produce nimic de la sine, ci din referințe preexistente, ale altor oameni.
Desigur, există algoritmi foarte complecși care pot să înlocuiască cuvinte, propoziții, concepte, să împacheteze un răspuns într-o formă, aparent, originală, însă doar aparent. La „AI” nimic nu e original, ci se bazează, cum spuneam, pe un conținut preexistent.
„AI” nu face analize, ci aglomerează o sumă de termeni, apoi caută referințe pe internet față de aceștia, servindu-i utilizatorului într-o formă pe care acesta o privește drept corectă.

Să luăm un exemplu, și anume unul din materialele mele, supuse „analizei” de către două persoane, pe același „AI”.
Într-unul din cazuri, „AI”-ul a insistat pe componenta „incorectă politic”, evidențiind „derapajele” textului vizavi de narațiunea oficial acceptată, în celălalt caz, același „AI” a preluat tonul „mobilizator”, evidențiind aspectele pozitive ale aceluiași material.
Ambele rezultate sunt greșite și am să explic de ce.
Dincolo de răspunsurile aparent sofisticate, „AI”-ul a omis un aspect esențial, de fapt unicul aspect esențial din text: contextul. Analiza a fost făcută strict pe termeni și pe sintaxă, fără ca „inteligența-sa” să ia în calcul ceea ce se află la originea materialului, fără de care orice analiză devine zero.
„AI”-ul nu m-a „analizat” pe mine, autorul, pentru a înțelege de ce am scris materialul respectiv, ce-a fost în mintea mea la momentul respectiv, în ce context general am scris, ci a preluat o sumă de termeni seci, cărora le-a găsit referințe pe internet. Genul ăsta de „analiză” putea fi făcut, cu ani în urmă, de orice pârlit de elev de clasa a șaptea cu rezultate medii la învățătură.
Prima – și singura – întrebare care ar trebui pusă în cazul unei analize exhaustive ar fi „Cine e ăsta, ce vrea, de fapt și la ce se raportează materialul scris?” „AI”-ul, însă, nu a făcut-o, pentru că nu poate, nu știe și nu dispune de mecanismele necesare pentru a ști.
Conform „eiai”-ului, sunt „extremist de dreapta”, „naționalist” și, țineți-vă bine, islamofob. Am râs cu lacrimi citind enormitatea, cred că și Profetul, pacea fie cu El, s-a distrat de minune. O să vă spun și de unde provine tâmpenia cu islamofobia. M-am exprimat deschis împotriva migranților din India, Pakistan și Sri Lanka, țări care, ghici! au o comunitate musulmană extinsă. Raționamentul „eiai”-ului? Migranții respectivi sunt, mulți, musulmani, autorul se pronunță împotriva lor, ergo, e islamofob. Păi, scuzați-mă, raționamentul ăsta se poate aplica și la aterizare: tot jos ajungi, deci nu contează cum și în ce condiții o faci, lasă-l, dracului, să cadă, că merge mai repede.
Mă mir că lipsește de-acolo antisemit, că e la modă azi: nu poți fi anti- ceva fără să fii și antisemit.

Îmi dau seama că, de-acum, apologeții „eiai”-ului s-au pierdut cu totu’, nefiind în stare să urmărească cognitiv ceea ce am scris, dar na, speranța moare ultima, nu-i așa? Nu m-ar mira ca și materialul ăsta să fie băgat la vreo „analiză” de unde să reiasă că am ceva împotriva planctonului din Marea Roșie…

Una peste alta, Vero a rezumat perfect lucrurile: „AI”-ul îți spune exact ceea ce vrei să auzi și în asta rezidă pericolul imens pe care îl reprezintă porcăria aia pentru Omenire.

Într-una din cărțile la care lucrez am scris o chestie pe care o voi reproduce aici:
Cum se poate descrie conștiința? Să știi cine ești? E mult mai complicat de atât. Dacă un program îi spune unui droid ce are de făcut, dacă droidul poate să ia decizii de unul singur, înseamnă că are conștiință? Nu, totul se rezumă la o serie de bucle cauzative care determină un răspuns. Omul reacționează aleatoriu, dar și droidul, aparent, o face, deci are conștiință, nu-i așa? Nu… eu reacționez pe baza experiențelor și a dorințelor proprii. Programul droidului are incluse experiențele oamenilor sub formă de variabile, nu și dorința lor de a face sau nu ceva. Droidul nu dorește nimic, nu are cum. Aleatoriul droidului nu are legătură cu cel al oamenilor, pentru că e predefinit prin variabile care pot lua mai multe valori. Cum transformi dorința și liberul arbitru în variabile? Ce încerc să fac aici??

Exact. Cum cuantifici numeric, într-un program, simpla dorință a omului de a pune un picior înaintea celuilalt? Decizia omului se bazează, de multe ori, pe factori subiectivi, nu pe bucle „if-then-else”. Un program va face ceea ce îi dictează algoritmul, în funcție de valoarea unor variabile predefinite, dar ce te faci atunci când variabilele respective se transformă în factori aleatorii, neincluși în program?
De exemplu, ieși din casă și, după cinci minute, îți aduci aminte că nu ți-ai pupat nevasta (zic și eu, așa). Îți pare rău, ai mustrări de conștiință (că încă o iubești, na) te întorci, o pupi și pleci din nou. Cum traduci asta în limbaj-mașină?

if pupat-nevastă
then exit
else
părere-de-rău
then
return
and
pupat-nevastă
then exit

Da, știu că nu e corect sintactic, dar înțelegeți ideea. Cum transpui un sentiment într-un algoritm, în condițiile în care nu se cunoaște cu certitudine nici măcar componenta biochimică a ceea e numit „sentimente”?
Nu mai vorbim de liberul arbitru, că dăm în bâlbâială. Te întorci sau nu? În funcție de ce? Care e valoarea pe care variabila „părere-de-rău” trebuie s-o ia pentru a declanșa decizia de a te întoarce? Poți s-o pupi seara de două ori, nu-i așa? Dar dacă nu? Dacă ea se supără foarte tare? Cine decide asta, ce rutină din program? Din al cui program? Al tău, interpretând subiectiv reacțiile ei sau al ei, ca algoritm separat?

Ce vreau să spun aici? Că un „AI”, oricât ar fi de glorificat, nu dispune de instrumentele necesare pentru a trece dincolo de niște variabile predefinite și ăsta e cuvântul-cheie: PREDEFINITE. Un „AI” lucrează cu șabloane, cu matrice, ceea ce e bine atunci când, de pildă, există un set de circumstanțe ce nu intră în domeniul subiectiv: parametrii de funcționare ai unui motor, de exemplu.
Să întrebi, însă, „eiai”-ul ce părere are despre ceva ce are o componentă subiectiv-contextuală și să iei de bun ce-ți zice, înseamnă nu doar că ești cretin fără scăpare, ci că te-ai transformat într-o anexă a unui algoritm. Felicitări, ești Omul Nou și tocmai ți-ai găsit scuza perfectă pentru imbecilitate: „eu nu pot, dar poate eiai-ul pentru mine.”

Am să iau un exemplu concret: procentul de indivizi peste 65 de ani din Japonia este de 30% (conform datelor de la World Bank). E deja un fenomen obișnuit acolo să vezi bărâni care fură ceva de pe vreun raft, în speranța că vor fi arestați și vor avea unde să stea, să mănânce și să fie îngrijiți pe banii Statului.
Bun, hai să întrebăm un ipotetic „AI” cum ar face o analiză de eficiență a situației. Bătrânii nu produc nimic, ba mai mult, pun Statul (respectiv publicul) la cheltuieli, deci sunt nu doar inutili, ci consumatori inutili, ca atare, trebuiesc eliminați.
Pe „AI” nu-l interesează componenta umană a situației, pentru că nu o percepe. Un „AI” nu știe și nu poate să cunoască noțiuni ca respect, compasiune, empatie, ci lucrează cu date numerice: vârsta peste 65 de ani, nu produce, doar consumă, deci la revedere, see you on the other side.
Bineînțeles, am simplificat foarte tare exemplul, cu speranța (deșartă, știu) că îl vor înțelege și cei care întreabă ciatgipiti-ul de ce ploaia e udă.

Recrudescența „AI”-ului în viața omului obișnuit e calea cea mai sigură spre imbecilizare totală și fix asta se dorește. Adulți, oameni care au trăit zeci de ani, au ajuns să-și nege propria condiție de dragul unui acces facil la niște răspunsuri aiuritoare – pe care ei le așteaptă, de fapt.
Înainte, învățam de la bunici, de la părinți, lucruri derivate din propria lor experiență de viață, azi oamenii întreabă ciatgipiti-ul cum să interpreteze ceva care e la nivelul unui puști de zece ani de acum 35 de ani. Nu doar atât, ci se conving pe ei înșiși că ăla e răspunsul corect, fără ca măcar să încerce să zgârie suprafața lucrurilor. De ce? Din comoditate, din prostie, din lene. Creierul lor s-a lenevit, a ajuns ca un trotinetar de 30 de ani cu grăsimea atârnându-i ca slănina-n pod și cu temperamentul unei meduze bolnavă de șancru moale și de bube-dulci.
Știu că se vor supăra respectivii – as if I fuckin’ care – dar le spun, deschis: sunteți foarte, îngrozitor de proști, nu pentru că puneți botu’ la tâmpeniile „generate” de „eiai”, ci pentru că nu aveți nici măcar atâta putere încât să vă întrebați dacă ceea ce înghițiți pe nemestecate are vreo componentă reală. Nu are.

Există un catralion de studii credibile care demonstrează impactul devastator al „AI”-ului asupra laturii cognitive, dar credincioșii Cultului Ciatgipiti nu le vor, pentru că le e teamă ca nu cumva să-și confirme, lor înșiși, că sunt complet imbecili. Păi, dacă recunoști față de tine că ești prost, înseamnă că nu ești prost, nu-i așa? Asta revelație! Doar că, na… o asemenea revelație presupune, totuși, măcar câteva sinapse „aprinse” și asta e cea mai mare teamă a prăpădiților care întreabă „eiai”-ul când să respire: gânditul presupune puțin efort și, când nu (mai) ești obișnuit, începe să doară.

Nașpa.