Pereții au urechi…

Iulie 1945

Războiul se încheiase. Germania fusese copleșită de trupele SUA și ale aliaților săi dinspre vest și de Armata Roșie dinspre est. Îngenuncheată, cu economia distrusă, cu infrastructura la pământ, Germania rămăsese un teritoriu ce urma să fie împărțit între învingători.
Churchill, Roosevelt și Stalin, noii „cei mai buni prieteni”, se întâlneau la Potsdam pentru a decide soarta Germaniei – și a lumii.
Când privim imaginile publice de la Conferința de la Potsdam, nu poate să nu ne surprindă atmosfera de înțelegere reciprocă, zâmbetele calde, prietenia manifestată de căre cei trei lideri. În spate, însă, exista frică, furie, ură, dispreț, dorința de a avea o felie cât mai mare din uriașul tort așezat pe masa negocierilor.
Războiul Rece începuse.

În ziua de 4 august 1945, la scurt timp după încheierea Conferinței de la Potsdam, ambasadorul SUA la Moscova, William Averell Harriman, a primit în sediul ambasadei o delegație formată din copii, membri ai organizației de pionieri „Vladimir Ilici Lenin”, care au ținut să-și manifeste respectul și dorința de pace dintre Uniunea Sovietică și SUA printr-un program artistic. Vocile subțiri ale copiilor, elanul lor tineresc, au încântat personalul ambasadei care i-a aplaudat fără rezerve. La plecare, pionierii i-au făcut un cadou neașteptat ambasadorului Harriman: Marele Sigiliu al Statelor Unite, gravat manual în lemn, o piesă excepțional de bine realizată.
O nouă eră de pace între America și Uniunea Sovietică tocmai începuse.

Ambasadorul Harriman a fost atât de încântat de darul pionierilor, încât l-a agățat chiar în biroul său, pe peretele din spatele scaunului, unde a rămas șapte ani.
Timp de șapte ani, KGB-ul a ascultat și înregistrat fiecare conversație pe care o purta ambasadorul în biroul său: întâlniri top-secret cu membri ai serviciilor de informații, cu atașați militari, cu secretari de stat și cu președintele Statelor Unite. Timp de șapte ani, Moscova a avut acces la cele mai mici detalii ale secretelor de stat discutate în biroul ambasadorului de la Spaso House¹. În șapte ani, la Spaso House au activat cinci ambasadori, iar KGB-ul a ascultat tot ceea ce vorbeau.

Cu siguranță că, de-acum, v-ați dat seama că darul pionierilor sovietici era, de fapt, un dispozitiv de ascultare. Ceea ce îl face, însă, deosebit, revoluționar din punct de vedere tehnic, e modul în care fusese realizat: nu era alimentat electric în niciun fel, nu avea baterii, era complet rupt de orice rețea electrică, era nedetectabil.
Pentru că SUA se temeau – pe bună dreptate – de spioni ruși, personalul non-american al ambasadei era testat în permanență, începând de la bucătari până la șoferi, grădinari, oameni de serviciu. Birourile – în special cel al ambasadorului – erau periodic cercetate la milimetru pentru descoperirea eventualelor microfoane sau a altor dispozitive de ascultare. Nu fusese descoperit niciun element care să ridice suspiciuni.
În timpul ăsta, KGB-ul își râdea în barbă. Asculta fiecare șoaptă din biroul ambasadorului.

În anii ’20, fizicianul rus Leon Theremin a inventat instrumentul muzical care-i poartă numele și care funcționează pe principiul interacțiunii dintre câmpul magnetic al corpului uman și un câmp magnetic exterior. Thereminul emite sunete în funcție de frecvența câmpurilor magnetice, fiind primul instrument muzical electronic.
În 1920, Leon Theremin și-a prezentat invenția lumii întregi, având turnee în toate marile capitale. După concertul de la Carnegie Hall, unde a fost acompaniat de Orchestra Filarmonică din New York, Leon Theremin și-a înființat un laborator în New York, unde a dezvoltat un detector de metale avansat, folosit ulterior la Alcatraz, o alarmă electronică anti-efracție revoluționară și a pus bazele a ceea ce se numește „interlaced video²”. Lucrând în colaborare cu Thomas Edison, Leon Theremin ajunsese o personalitate în lumea științei.
În anul 1938, Leon Theremin a dispărut și nimeni nu l-a mai văzut vreodată.

S-a speculat că fusese executat de agenți ai Uniunii Sovietice, dar au existat martori care l-au văzut discutând în rusă cu diverși indivizi cu înfățișare dură. Ceea ce urmează e bazat pe diverse surse neoficiale.
Leon Theremin a fost „convins” să se întoarcă în Uniunea Sovietică și, odată ajuns acolo, a fost închis într-un „oraș științific” ce făcea parte din Gulag: un loc în care, odată intrat, nu mai exista scăpare. Opțiunile alternative nu erau deloc încurajatoare: plutonul de execuție sau munca în mină. Leon Theremin a ales „orașul științific” localizat la Shaŕshka (шара́шка).
La Shaŕshka, lui Leon Theremin i s-a ordonat să dezvolte un dispozitiv de ascultare și supraveghere, concretizat în dispozitivul de ascultare numit Buran.

Buran funcționa pe principiul emisiei în infraroșu, fiind capabil să detecteze vibrațiile foilor de geam și să le traducă în impulsuri audio fiind precursorul microfoanelor direcționale cu laser de mai târziu. Cu toate astea, Buran, ca și microfoanele laser, dealtfel, avea un inconvenient: nu funcționa decât dacă avea o „linie de ochire” rectilinie, fără niciun fel de obstacol care să interfereze cu fasciculul emis.
Ca divertisment, ferestrele Biroului Oval de la Casa Albă, ferestrele sediului NSA din Fort Meade, Maryland sunt realizate din foi de geam având unghiuri diferite față de verticală și unele față de altele, excluzând, astfel, posibilitatea interceptării prin fascicul laser ori de altă natură. Foile de geam însele nu sunt plane, ci „strâmbe” în diverse unghiuri calculate astfel încât să reflecte haotic orice fascicul direcționat asupra lor. Totul se bazează pe regula elementară „unghiul de incidență este egal cu unghiul de reflecție” și dacă doriți explicații suplimentare, secțiunea de comentarii vă stă la dispoziție.
În anul 1945, însă, Uniunea Sovietică nu dispunea de posibilitatea de a trimite un fascicul direct în ferestrele de la ambasada SUA din Moscova, așa încât lui Leon Theremin i s-a ordonat să gândească alt sistem, care să nu utilizeze emisii directe, iar Theremin s-a conformat.
Așa a apărut un dispozitiv absolut revoluționar, numit microfon cu cavitate rezonantă.

Microfonul cu cavitate rezonantă funcționează pe principiul chitarelor, acela de a amplifica și transmite în exterior sunetul corzilor. Spre deosebire, însă, de chitare, microfonul lui Theremin era amplasat în Marele Sigiliu al SUA agățat în biroul ambasadorului, într-o cavitate special concepută. Structura internă și unghiurile cavității erau astfel calculate încât orice sunet captat era direcționat spre interior, în microfonul dispozitivului. Microfonul era prevăzut cu o antenă ce amplifica semnalul, trimițându-l către un receptor aflat într-o dubiță anonimă ce staționa în apropiere. Dubița era, evident, a KGB-ului.
Acum vă întrebați, cu siguranță: „bine-bine, dar cum era alimentat dispozitivul, dacă nu exista o sursă de alimentare??” și aici e cheia geniului lui Leon Theremin. Sursa de alimentare se afla la distanță.

În jargonul serviciilor de informații, tehnica se numește a ilumina. Termenul a fost folosit, prima dată, de NSA, fiind apoi preluat de agențiile de informații și este folosit și astăzi, inclusiv la marcarea țintelor în teren. O să explic simplu cum funcționează iluminarea: asupra unui dispozitiv aflat la distanță se transmite un fascicul radio puternic, care îl activează electromagnetic. Pentru că dispozitivul dispune de o bobină, aceasta va reacționa la semnalul radio și va produce un curent electric care, la rândul său, va activa echipamentul. Odată întreruptă iluminarea, dispozitivul se va inactiva, revenind în stadiul inert. În zilele noastre, iluminarea se realizează atât radio cât și infraroșu sau laser, fiind utilă la marcarea diverselor obiective. Ca exemplu, în cazul în care se dorește eliminarea unei persoane dintr-un grup, de către un lunetist, ținta este iluminată cu ajutorul unei drone sau prin satelit, fiind recepționată pe dispozitivul de ochire al armei.
În dubița KGB-ului se afla un emițător radio puternic, ce activa dispozitivul din interiorul „cadoului” agățat în biroul ambasadorului SUA. De câte ori era primit la ambasadă cineva cu rang înalt în comunitatea de informații sau în zona diplomatică, KGB-ul activa emițătorul, recepționând și înregistrând toate discuțiile pe care le avea ambasadorul SUA.
Nota mea: discutăm aici de o tehnologie din anii ’45-’50. Acum există detectoare electromagnetice care sunt capabile să simtă o bobină de un milimetru de la o distanță de zece metri, cel puțin. Tehnologia de interceptare a discuțiilor dintr-o incintă, cu laser ori cu alte tipuri de emisii e, de-acum, veche și nu se mai folosește decât de țările sărace, care nu au posibilitatea de a achiziționa tehnică avansată.

Final de poveste, anecdotic și real.

În anul 1951, un operator radio al armatei britanice scana aleatoriu frecvențele de comunicații ale aeroportului ce a devenit, în 1959, Aeroportul Puskin, Seremetyevo (Mezhdunarodny aeroport Sheremetyevo imeni A. S. Pushkina). La un moment dat, a auzit în cască o voce cunoscută, ce vorbea în engleză: era vocea atașatului militar al Marii Britanii și și-a dat seama că, accidental, intrase pe una din frecvențele folosite de KGB. A alertat ambasada Marii Britanii, care a procedat la o verificare în detaliu a incintei, fără a găsi, însă, nimic.
Un an mai târziu, în 1952, un alt operator, în timp ce scana frecvențele folosite pentru comunicații de Armata Roșie, a „căzut” pe o comunicație ce părea să aibă ca sursă Spaso House, Ambsada SUA la Moscova. Ambasadorul de atunci al SUA, George F. Kennan, a alertat imediat unitatea de contrainformații care a început o verificare la milimetru a ambasadei. Existând deja suspiciunea că sovieticii ascultă tot, Kennan s-a prefăcut că dictează un memoriu foarte important în timp ce agenții încercau să detecteze eventualele impulsuri electromagnetice din incintă și, la un moment dat, au găsit unul. Folosind metoda triangulației, agenții au depistat sursa: Marele Sigiliu al SUA, gravat în lemn, agățat pe peretele din spatele ambasadorului.
Timp de șapte ani, KGB-ul ascultase tot: congressmani, persoane din staff-ul Casei Albe, atașați militari, agenți ai serviciilor de informații americane, chiar și președintele Eisenhower fusese înregistrat când discuta cu ambasadorul. Era o catastrofă, un eșec informativ uriaș, de neconceput.
Ce au făcut americanii pentru a protesta oficial împotriva spionajului „marelui prieten din Răsărit”?
Nimic.

N-au scos nicio vorbă. Obiectul decorativ a fost trimis în SUA, unde a fost studiat și s-a realizat o replică a dispozitivului, care a fost folosită, ulterior, pentru a intercepta și înregistra comunicațiile sovieticilor.

În anul 1960, o aeronavă de spionaj de tip U2 a fost doborâtă în spațiul aerian al Uniunii Sovietice.
Avionul era pilotat de căpitanul Francis Gary Powers, angajat al CIA. Acuzat de spionaj, Powers a fost condamnat la 10 ani de închisoare în Uniunea Sovietică, fiind eliberat după 21 de luni, în 1962, în urma unui schimb de prizonieri.
Cazul său a fost adus în discuție la Consiliul de Securitate al ONU, unde Uniunea Sovietică a acuzat Statele Unite de spionaj, de acțiuni agresive pentru declanșarea unui război, solicitând Consiliului de Securitate adoptarea unor sancțiuni severe, mergând până la interzicerea oricăror zboruri ale aeronavelor civile ale SUA timp de trei zile. SUA erau o națiune în care nu se putea avea încredere, o națiune care refuza pacea, o națiune care, prin acte provocatoare, urmărea destabilizarea climatului de cooperare și de încredere.
Delegația SUA a ascultat fără nicio replică tirada furioasă a Uniunii Sovietice și, la final, a adus în sală „cadoul” oferit de pionierii sovietici, desfăcut, cu dispozitivul de ascultare intact.

Consiliul de Securitate a votat contra sancțiunilor cerute de Uniunea Sovietică cu 7 la 2.
Războiul Rece tocmai intrase într-o nouă fază. Vremea disimulărilor trecuse.
Isteria nucleară rânjea deasupra Lumii.

1. Denumită după adresă, în Piața Spasopeskovskaya nr. 10 din Moscova, clădirea a servit drept ambasadă a SUA inclusiv în anii Federației Ruse. ↩︎
2. Interlaced video reprezintă tehnica de a dubla viteza cadrelor într-un film fără a consuma resurse. Este realizată prin captarea a două câmpuri consecutive ale aceluiași cadru. ↩︎