Özen (ziua 4)

Noaptea trecuse foarte greu pentru amândoi. Sperasem ca epuizarea să-l dea gata, dar nici pomeneală. După ce moțăise pe saltea ceva mai bine de o oră, începuse să tremure și să transpire abundent. Îl urmăream chircindu-se pe jos și știam că are dureri mari. La un moment dat, se așezase într-un colț, cu genunchii la gură, privind speriat în toate direcțiile, cu ochii holbați, gemând ca un animal. Asta nu intra în program. Ce porcării luase până atunci de-avea acum halucinații? Ce naiba mai avea în el?? Vedeam cum ritmul respirației i se mărește alarmant și  m-am temut să nu facă vreun infarct. De câteva ori aproape m-am ridicat să merg la el.
Aveam pregătite doze de adrenalină, atropină și bicarbonat de sodiu precum și un defibrilator portabil și mă rugam să nu fiu nevoit să le folosesc.

Cred că am ațipit la un moment dat cu capul pe masă, pentru că am sărit ca ars când a scos un urlet prelung, ca de animal turbat și a încercat, literalmente, să se cațere pe pereți, încercând să se ferească de ceva ce doar el putea să vadă. S-a chircit într-un colț, privind spre nimic cu ochii ieșiți din orbite, bâiguind ca un posedat. Îl auzeam foarte bine și mi se ridicase părul măciucă.
– Huuu… uite strigoii…! Vin să mă mănânce…! Vin să mă ia cu ei…! Morții vin după mine…!
Și-a îngropat fața în palme, dârdâind.
– Nu vreau! Lăsați-mă! a gemut. Ia laba de pe mineee!! a zbierat, zvârcolindu-se în colțul camerei.
A rămas acolo tremurând, privind cu ochii ieșiți din orbite ceva care voia să-l apuce. A râs isteric, apoi a izbucnit în plâns.
– Lăsați-mă-n pace… lăsați-mă… nu vreau…
S-a ridicat cu greu în genunchi, și-a împreunat palmele sub bărbie. A bâiguit ceva din care n-am înțeles decât „… îngerașul meu…”, apoi a izbucnit din nou în lacrimi și și-a acoperit ochii cu mâinile, ca un copil speriat de bau-baul de sub pat. Priveam atent scena și gândul îmi fugea mai mult spre delirium tremens decât spre sevraj.
Episodul psihotic a durat aproape trei ore, timp în care am avut de nenumărate ori impulsul de a-l duce direct la spital, cu toate riscurile aferente și m-a adus într-o stare de epuizare nervoasă extremă. Îmi dădeam seama că amărâtul trece prin chinurile iadului, dar trebuia să facă drumul ăsta.

S-a liniștit într-un târziu. Făcuse pe el, pe toate găurile. Și-a privit cu deznădejde salopeta udă și murdară și m-a chemat de câteva ori. Nu i-am răspuns, mărginindu-mă să-l urmăresc pe monitor în timp ce mâncam un sandwich pe care-l împingeam pe gât cu bere.
A dat din mână a lehamite spre cameră, gest care m-a uns pe suflet, nu altceva, apoi s-a întins pe saltea și a adormit. Era terminat. Am ațipit și eu, cu capul pe masă. M-a trezit cu zbierete și înjurături după vreo două ore. Se învârtea în cameră ca un animal captiv, lovind cu pumnii și cu picioarele în pereți și în ușă, pradă unui atac puternic de panică asociat, probabil, și cu claustrofobie. Ochii îi ieșiseră din orbite și făcea spume la gură. S-a prăbușit la un moment dat, s-a încovrigat în poziție fetală și cred că a adormit. Vedeam pe monitor cum îi picură transpirația din păr, dar era liniștit. Ce demoni îl asaltau din toate direcțiile?

Când am văzut prima rază de soare, am răsuflat ușurat. Voisem să-l trezesc la șase, dar se chinuise prea tare peste noapte, așa că l-am lăsat să doarmă până la opt. Am băut a cincea cafea, apoi am intrat la el. Puțea înfiorător, a transpirație, a jeg, a rahat și a urină. I-am pus mâna pe fruntea udă. Nu avea febră. A deschis ochii.
– Pleacă de-aici…, a șoptit. Ticălosule… scârbă…
Era lucid. Bun. I-am întins o sticlă cu apă.
– Taci din gură și bea. Nu vorbi. Fiecare cuvânt te costă o înghițitură de apă.
A băut. Avea figura buhăită, ochii arși de transpirație, buzele uscate. A deschis gura să spună ceva. Nu l-am lăsat.
– Taci din gură, sau rămâi fără apă. Ridică-te, avem treabă.
– Sunt murdar… am făcut… pe mine…
I-am luat sticla din mână.
– Te-am avertizat.
– Da’ am făcut pe mine!! țipă el subțire, isteric.
L-am privit rece.
– Nu e problema mea.
A încercat, de jos, să mă lovească și m-am ferit. Am rânjit.
– Vrei să te bați? Crezi că ești bărbat? Ei bine, nu ești. Ești doar un drogat infect, bun de nimic. Dacă te-ai sinucide, lumea ar fi mult mai bună fără tine. Mă-ta și tac-tu te-au dat pe mâna mea, să fac ce vreau cu tine, ei nu te mai vor. De fapt, nu te mai vrea nimeni. Ești inutil. Zero.
– O să… o să chem poliția…
– N-ai cum. Ești proprietatea mea. Animalul meu de companie, dar pisica mea ar voma pe tine dacă te-ar vedea. Ar fi fost mai bine pentru toată lumea să te spânzuri când încă mai puteai s-o faci.
Îl vedeam cum tremură, de data asta de ură.
– Vrei să te bați? am repetat, rece. Ridică-te și încearcă. Dacă treci de mine, găsești în casă tot ce vrei, „iarbă”, acid, „timbre”, „cristal”, „gheață”, Paradisul Drogaților. La liber. Poți să te îndopi, să simți, din nou, acul în venă. Îți vor trece durerile, viața va fi, din nou, roz. Ridică-te!!
Se îndreptă încet, infinit de greu. L-am plesnit peste față cu palma. O dată, încă o dată și încă o dată. Capul îi zvâcni.
– Vezi, am zâmbit, ești nimic.
Întinse brațele spre mine, într-o încercare de atac. L-am lovit cu pumnul, spărgându-i buzele, l-am mai lovit o dată, în nas și încă o dată sub ochi, în punctele cele mai dureroase. Scoase un strigăt și căzu, greoi, pe podea. L-am lovit cu piciorul în coaste, apoi în stomac. Se chirci, gemând.
Îmi era milă de el, dar trebuia dezasamblat, apoi remontat corect.
– Azi nu mănânci și nu bei apă. Ți-ai ratat porția. Treci la spălat.
L-am luat de guler și l-am târât până în foișor, unde am pus furtunul pe el, așa, îmbrăcat.
– Ești plin de rahat, am rânjit, în timp ce-i direcționam jetul rece al furtunului între picioare. Ești un gunoi. Șterge-ți fața de sânge, gunoiule.
Se zvârcolea sub jetul înghețat, încercând să se apere cu brațele, scoțând țipete slabe. Am oprit apa, apoi mi-am aprins o țigară. M-am aplecat spre el și i-am suflat fumul în față.
– Ai vrea măcar o țigară acum, este, drogatule? Îți arde buza după o țigară, tare, densă, să tragi fumul în piept și să simți cum te liniștește, nu-i așa? Nu primești nimic. Nu meriți. Sus de-acolo, gunoiule!! Ai treabă, drogatule! Ai un șanț de săpat! Mișcă!!
A ezitat. I-am zâmbit rece. S-a ridicat greu, în silă. L-am îmbrâncit în spatele casei.
– Sapă, i-am spus. Nu vorbi și, poate, o să-ți dau puțină apă azi.
Din nou a deschis gura să spună ceva. I-am arătat sticla. A renunțat, a pus mâna pe târnăcop și a început să sape cu ură. Icnea la fiecare lovitură a vârfului ascuțit în pământul tare. După un timp l-am oprit.
– Pune mâna pe lopată, scoate pământul și îndreaptă pereții. Șanțul e strâmb. N-are un metru, cum ți-am spus să aibă. Pereții sunt în valuri. Nu ești în stare nici să sapi cum trebuie un amărât de șanț, gunoiule. Cum îți nimereai vena cu acul, e un mister pentru mine. Mă mir că nu ți-ai băgat seringa în ochi.
Am scos dintr-o pungă un sandwich.
– Hm… jambon, cașcaval și maioneză… ce porcărie.
Am aruncat sandwich-ul pe jos, strivindu-l cu talpa bocancului, amestecându-l cu țărâna. Özen mă privea cu ochii holbați, probabil nici nu-și dădea seama că o face. Înghiți în sec, greu, cu zgomot. I-am zâmbit.
– Nu e bun la colesterol. Prea multă carne, prea mult cașcaval… plus maioneza aia, știi. De ce stai degeaba? Mai ai de mers până ajungi la gard. Bagă viteză.
A rămas imobil câteva secunde, cu ochii în jos, ținând târnăcopul cu amândouă mâinile. Tremura ușor. Îi vedeam mușchii fălcilor încordați. Am coborât în șanț, chiar în fața lui, și m-am aplecat cu spatele la el, chipurile să verific ce-a făcut. Îi simțeam privirea în ceafă și eram foarte atent. Știam ce gândește. Aproape am tresărit când, cu o mișcare bruscă, a aruncat târnăcopul cât acolo și a pus mâna pe lopată. Am ieșit din șanț, ascunzându-mi oftatul de ușurare. Al meu era de-acum.

Până după amiază, nu l-am lăsat să scoată nici o vorbă. Chiar dacă șanțul avea traiectoria unei electrocardiograme, nu i-am spus nimic. Nu atunci. Săpase ca un automat, prost, strâmb, jalnic, dar muncise aproape continuu. Căzuse într-o asemenea stare de prostrație încât nu mai voia nimic. La ora cinci l-am oprit și i-am făcut semn să mă urmeze în micul chioșc din lemn. A făcut-o fără să ezite.
– Stai jos.
S-a așezat, apatic, pe bancă.
– Ți-e foame? Ai vrea să mănânci ceva?
Dădu din cap și își linse buzele uscate, privindu-mă cu speranță, ca un copil pe Moș Crăciun.
– Mda, am spus, trist, ai fi putut să ai sandwich-ul ăla cu jambon și cașcaval. Plus maioneză. Pâinea era… pfff… proaspătă, fir-ar să fie…
I-am zâmbit cu toată gura.
– Ei, asta e, ghinion, nu-i așa?
Un firicel de salivă i se scurse din colțul gurii. Înghiți în sec.
– Te rog…
– N-am înțeles, ai spus ceva?
– Te rog… mi-e foame…
L-am ignorat și am scos din buzunar o cutie mică de instrumentar medical, pe care am așezat-o la mijlocul mesei. Pe tifonul de pe fund, în spirt, se odihnea o seringă hipodermică, umplută pe jumătate cu un lichid incolor. M-am lăsat apoi pe spătar, mi-am încrucișat brațele la piept și l-am privit în ochi, fără nici o expresie pe față.
A făcut ochii mari. S-a uitat la mine. Continuam să-l privesc fix, inexpresiv. S-a uitat la seringă. Apoi iar la mine. La seringă. A înghițit în sec. Citeam în privirile lui recunoaștere, nevoie și disperarea cu care se străduia să nu cedeze. Bărbia începu să-i tremure ușor. Apoi mâinile. M-a privit din nou, aproape rugător. Întrebător. Nu am lăsat nici un mușchi să-mi tresară pe față, deși strigam la el în gând.
Brusc, a înșfăcat seringa. Cu o rutină înfiorătoare a scos manșonul acului, a apăsat puțin pistonul pentru a scoate aerul, apoi și-a înfipt acul în venă. L-am urmărit cum pompa lichidul cu atenție, concentrat. Vârful limbii îi ieșea printre buze. Când a terminat, a scos acul și a azvârlit seringa cât colo. Cu un oftat, s-a lăsat pe spate pe spătar, închizând ochii. Apoi i-a deschis. M-a privit. Nu mișcasem nici măcar un milimetru. S-a încruntat. O expresie de frustrare furioasă i-a apărut pe față. A căutat din ochi seringa. M-a privit apoi cumplit, ca și cum ar fi vrut să mă strângă de gât. Fără o vorbă, m-am ridicat, am luat de jos seringa și am pus-o în cutie.
– Era ser fiziologic, i-am spus. Ridică-te, drogatule. În picioare, sus!!
Începu să plângă hârâit și se ridică greu, sprijinindu-se de masă. M-am ridicat și m-am proțăpit în fața lui, vorbindu-i foarte rar, ca să înțeleagă.
– De fapt, te-am mințit. În seringă era Thalium, nu ser. Va începe să-ți dizolve  intestinele cam în 72 de ore, poate ceva mai mult. Vei simți prima dată o durere de stomac. Vei începe să te golești pe toate părțile. Vor veni, apoi, durerile mari, adevărate. Dacă apuci să trăiești suficient de mult, îți vei pierde părul. În 3-4 zile, organele vor începe să ți se oprească, pe rând: întâi ficatul, apoi rinichii. Vei începe să ai convulsii. Sistemul nervos ți se va scurtcircuita. Inima va începe să-și facă de cap. Vei muri din o sută de cauze. Am hotărât că nu ești recuperabil. Drum bun și noroc.

L-am dus în brânciuri până în cameră. Nu se împotrivi. După episodul din chioșc, se încovoiase. Nu a ridicat capul nici măcar o dată. Salopeta murdară i se întărise la fund și între picioare, deși îl spălasem cu furtunul. L-am surprins la un moment dat ștergându-se la ochi. Am încuiat ușa fără un cuvânt. Mă durea capul și simțeam o greutate enormă pe umeri. Oare mă așteptasem, măcar la nivel de subconștient, să reziste imboldului de a se înțepa în venă?
Am deschis monitorul. Era așezat lângă perete, cu brațele pe genunchi și privea în gol. Pe obraji i se scurgeau șiroaie de lacrimi. Știam că, în curând, va începe să proceseze ceea ce îi spusesem și eram curios să văd cum va reacționa. Știam că îl va durea stomacul. Nu mâncase nimic, iar subconștientul urma să-și facă treaba. Era, de-acum, total rupt de realitate. Din punctul lui de vedere, urma să moară în chinuri. La cât era de dărâmat psihic și fizic, nu se mai putea împotrivi nici măcar sieși. Nu-i lăsasem nici apă, nici mâncare.
Mi-am făcut cafea tare și m-am așezat în fața monitorului, gata să intervin dacă ar fi încercat să se sinucidă. Putea s-o facă, fie rupându-și venele de la mână cu dinții, fie repezindu-se cu capul în perete. Nu credeam că o va face, dar cu drogații în sevraj nu știi niciodată.

«« Ziua 3