Özen (ziua 3)

De dimineață îl apucaseră convulsiile și spasmele. Îl urmărisem toată noaptea pe monitor, iar violența sevrajului mă ținuse încordat ca un arc. Arăta ca o epavă. Asta și era. I-am pus mâna pe fruntea lipicioasă. Ardea atât de tare, încât puteai să-i fierbi un ou în gură. Peste un sfert de oră era rece ca un sloi și tremura violent. Pupilele îi erau dilatate iar pulsul i-o luase razna. I-am strecurat sticla cu apă printre dinții încleștați și l-am obligat să bea. Înghiți de câteva ori, apoi icni violent, vărsând toată apa. I-am turnat pe gât din nou, de data asta mai puțin. Șopti ceva printre buzele crăpate de febră. M-am aplecat spre el.
– Nu înțeleg, i-am spus.
– Te rog… doar puțin… mă doare…
Pentru ce trebuia să sufere în halul ăsta? Doar ca s-o ia de la capăt? M-am ridicat.
– Scoală-te.
Mă privea rătăcit.
– Scoală-te de-acolo!
Nu avea putere nici să mă înjure măcar. L-am apucat de braț și l-am ridicat. Era foarte greu. Am pornit cu el înspre ieșire, mai tras, mai împins. Avea mari dificultăți în a pune un picior în fața celuilalt. Se mai izbea de tocurile ușilor și bombănea ceva ce suna a proteste, bălăbănindu-se de parcă avea articulațiile de cauciuc.
L-am dus aproape târâș până la ieșire, apoi în jos pe cele trei trepte ce dădeau în curte și ne-am oprit într-un fel de foișor așezat pe o platformă de ciment. Acolo am pus furtunul cu apă pe el. Apa era rece ca gheața, la presiune mare, dar l-am ținut așa mult timp, ignorându-i protestele și strigătele vlăguite.

Mă jucam cu focul și, mai presus de orice, îi jucam viața la ruletă. Aveam însă nevoie să-l smulg din sevraj. Dacă trecea de faza asta, era pe drumul cel bun.
– Nu te miști de-aici, i-am spus, apoi am intrat în casă.
Trebuia să-mi schimb hainele. M-am așezat apoi la geam, de unde l-am urmărit în timp ce mâncam ceva în viteză. Abia atunci mi-am dat seama că eram epuizat. Nu dormisem de mai bine de 48 de ore. Ațipisem noaptea trecută de câteva ori, cu capul pe masă, dar de fiecare dată mă trezisem speriat după câteva minute, cu ochii în monitor.
Organismul uman are o forță aproape cosmică. După aproape o oră, privirea i se mai limpezise iar tremurăturile nu mai erau atât de violente. Nu se mișcase de unde îl lăsasem, iar ăsta era semn bun. Soarele aproape îl uscase.
– Poți să te ridici?
A ezitat puțin, încercând să se revolte. M-a înjurat în șoaptă. I-am arătat furtunul.
– Poate nu ți-a ajuns? Mai vrei o serie? Sus!
S-a ridicat încet, mai întâi în patru labe, apoi în picioare și a rămas încovoiat ca o maimuță antropoidă, cu brațele atârnând. Din părul de un galben murdar îi picura încă apă. Adusesem din casă o salopetă gri-deschis și o pereche de teniși ordinari, pe care-i făcusem să pară antici cu ajutorul unei perii de sârmă.
– Dă jos porcăriile alea de pe tine.
Cu salopeta fusese o întreagă poveste. Mă gândisem mult la culoare, prima dată la portocaliul deținuților din pușcăriile americane, apoi mi s-a părut prea optimistă, așa că am optat pentru un gri deschis, o non-culoare de fapt. O pătasem cu grijă, folosind o vopsea maronie, pe piept, pe mâneci și pe genunchi. În față, între picioare, trântisem o pată de un gri ceva mai închis. Rupsesem o jumătate de buzunar de la piept și o scurtasem inegal, astfel că, la un picior, pantalonul se târa pe pământ iar la celălalt era la jumătatea gambei.
Özen se dezbrăcă greu și aproape căzu de câteva ori. Nu l-am ajutat. După ce s-a dezbrăcat, am tras cu un băț hainele de pe jos, le-am adunat într-o grămadă și le-am dat foc.
Cât au ars l-am ținut dezbrăcat, urmărind cum îi creștea stânjeneala. De câteva ori m-am întors spre el, încercând să-mi pun cât mai multă scârbă în priviri. Nu știu dacă-mi ieșea cum trebuie, dar la cât era de terminat psihic și fizic, nici nu trebuia prea mult. După ce hainele au ars complet am stins jarul, fără grabă. Până la urmă, Özen nu mai rezistă.
– Îmi dai ceva să mă îmbrac? murmură, timid.
I-am aruncat salopeta.
– Mai repede, i-am spus. Avem treabă.
Se îmbrăcă greu și aproape căzu de câteva ori. Mâinile îi tremurau tot mai tare și începuse să transpire. Intra iar în sevraj. L-am așezat pe o bancă în foișor.
– Uite-te la mine, i-am spus.
Ridică privirea, apoi își lăsă ochii să rătăcească aiurea. Cu vârful bățului cu care scormonisem în foc i-am ridicat capul.
– Uite-te la mine! Concentrează-te puțin!
– Cât e ceasu’? întrebă el.
Capul îi căzu în piept. Îl ridică cu greu.
– Cum a fost azi noapte? l-am întrebat.
Și-a dat ochii peste cap a lehamite.
– Go’zav… îngăimă. Cel mai g’o… grozav!
M-am așezat în fața lui.
– Vreau să mă urmărești atent, crezi că ești în stare?
Miji ochii spre mine, de parcă îi era greu să-i țină deschiși, apoi dădu din cap.
– Bun. Ești îmbâcsit de drog până-n măduva oaselor. Ai început să cobori panta. Pentru tine există doar două ieșiri: când terminăm, pe poarta aia, curat și cu sângele limpede sau, dacă pleci acum, o să crăpi dintr-o supradoză, ghemuit în vreo toaletă publică. E clar până aici?
Îl vedeam cum face eforturi să asculte și să înțeleagă. L-am lovit cu bățul în cap, nu prea tare.
– E clar până aici? Vreau să aud răspunsul.
Făcu un efort. Mâinile îi tremurau tare, iar fruntea îi era acoperită de transpirație.
– D… da…
– Da, ce?
– E… clar…
– E-n regulă. Pentru că, în următoarele zile, o să te cam chinui. O să te cam doară. O să ai impresia că sunt un tip destul de nemilos. S-ar putea să mă și urăști de-a binelea. S-ar putea să crezi că am ceva personal cu tine. Dar lucrurile nu stau deloc așa. Treaba mea e să scot din tine un om nou, cu privirea limpede și mintea curățată de pâcle.
– De ce… de ce faci asta…?
– Sunt plătit, i-am răspuns scurt, ridicându-mă în picioare. Sus de-acolo.
L-am săltat de braț și l-am împins până în spatele casei. Pe pământ zăceau un târnăcop și o lopată. I le-am arătat.
– Sapă. De aici până la gard. Un metru lățime, un metru adâncime. Pereții drepți.
Privi uneltele, apoi spre mine. Am ridicat din sprâncene.
– Ce-aștepți? Bagă viteză.
Apucă târnăcopul cu stângăcie, îl ridică o jumătate de metru, apoi îl înfipse în pământ. Scoase un bulgăraș cam cât pumnul unui copil. M-am așezat pe un șezlong cu o sticlă de apă lângă mine. Spectacolul era destul de comic. În ritmul ăsta, i-ar fi trebuit cam o mie de ani să ajungă la gard.
– Încă ceva.
Se opri. Întoarse capul spre mine. I-am zâmbit rece.
– Cât sapi, atâta mâncare și apă primești.
Am tras o dușcă din sticlă, plescăind a satisfacție.
– Să fiu în locul tău, i-am spus, m-aș grăbi, altfel rămâi nemâncat azi. Ce-ai scos acolo îți asigură cam o firimitură de pâine și o pipetă cu apă. Sau mai puțin.
M-am ridicat, m-am apropiat de el la câțiva centimetri și l-am privit în ochi.
– Mișcă!!
Tresări violent și ridică târnăcopul. Cu un icnet, îl înfipse în pământul tare.
L-am lăsat să ia pauză doar atunci când mai avea puțin și se prăbușea. Soarele îl bătuse în cap ore întregi, era mort de sete și parcă, parcă prinsese puțină culoare în obraji. L-am pus să se așeze lângă gard, la umbră. Se trânti pe jos greoi, cu un icnet.
– Și o bătrână de o sută de ani, cu Parkinson, ar fi săpat mai mult ca tine, i-am spus, întinzându-i o sticlă cu puțină apă. Ești mare cât un cal și ai vlaga unei râme. Zece minute pauză, după care te apuci de treabă. Ți-e foame?
Dădu din cap, vlăguit, privindu-mă cu speranță în ochi. I-am zâmbit.
– Puțină foame n-a făcut rău nimănui. Alții mănâncă o dată la două zile. Mai ai opt minute.
Își sprijini capul de zid și închise ochii. Respirația îi deveni neregulată, șuierând printre buzele întredeschise. Începea o nouă criză. M-am lăsat jos lângă el și l-am scuturat de umăr.
– Uite-te la mine. Deschide ochii!
Mă privi nefocalizat, cu efort vizibil.
– Mi-e… mi-e rău…
– Știu. Ridică-te, acum.
Se sprijini cu o mână pe pământ, dar nu reuși.
– Mai încearcă. Sus!
Aproape îi simțeam efortul, nu atât fizic cât mental. Undeva, în adânc, avea loc o luptă teribilă. Nu puteam să-l ajut, nu i-aș fi făcut nici un bine.
– Sus! am strigat la el. Ridică-te! Ridică-te!! Ridică-te!!! Sus de-acolo!! În picioare!!
Aproape îl împingeam cu strigătele, îi aglomeram mintea zdrențuită cu îndemnuri urlate, încercând să ridic acolo un baraj în fața ofensivei drogului. Îl vedeam tresărind la fiecare strigăt, ca și cum l-aș fi pălmuit.
– Nu poooot! a izbucnit deodată. Lasa-mă-n pace! Lasă-mă-n paceeee!! hohotea, în genunchi, izbind pământul cu pumnii.
Nu l-am lăsat. Am strigat la el, l-am lovit, l-am îmbrâncit, l-am insultat până când s-a ridicat, încet, centimetru cu centimetru, aproape plângând și dacă am văzut vreodată efortul împins dincolo de limită, atunci a fost. Era o victorie, mică, dar era acolo. N-am lăsat sa mi se vadă satisfacția pe chip.
L-am forțat să sape din nou. Transpirația îi țâșnea din toți porii. Tremura ca o frunză în vânt. Am strigat la el până când aproape îl asurzisem, fără să-i las măcar o secundă de răgaz. Era fleașcă de apă și se mișca de parcă era beat, lovind aiurea cu târnăcopul, gâfâind epuizat. Sevrajul îl ataca violent pe de-o parte, pe altă parte erau răcnetele mele care îl purtau într-un vârtej nebunesc. Cât a durat? O oră, trei, patru? A scos deodată un strigăt prelung, care mi-a dat fiori. A căzut în genunchi, lovindu-se cu capul de pământ. Hohotea cu disperare și mi-a fost clar că ajunsese la limită. Vomă spasmodic, deși nu mâncase nimic de aproape două zile. S-a mai liniștit abia după mai bine de o jumătate de oră. L-am prins de braț, l-am ridicat cu forța, și i-am dat un brânci violent spre casă. N-a ripostat. Era ca o cârpă. Ajunși în cameră, l-am lăsat să se așeze pe saltea. I-am adus o sticlă cu puțină apă și o felie de pâine.
– Asta e pentru ce ai muncit azi. Ne vedem de dimineață.
Mă privi fără nici o reacție. Era complet distrus. Amărâtul nici nu-și dădea seama ce realizase. N-am făcut nici cel mai mic gest de apreciere, dar eram foarte mândru de el. Și de mine – puțin.

«« Ziua 2
Ziua 4 »»