Özen (ziua 2)

Țipase și urlase aproape toată noaptea. Nu intrasem la el deloc de când îl încuiasem acolo, mărginindu-mă să-l urmăresc prin camerele de supraveghere. Se trezise după miezul nopții, buimac și tremurând. Încercase ușa. Căutase clanța, dar ușa nu o mai avea pe partea lui. Sudasem un capac metalic ce acoperea gaura. Căutase întrerupătorul. Degeaba. Îl scosesem din perete. Lumina, destul de slabă, venea de la o plafonieră îngropată, protejată cu plasă din sârmă. Privise în jur cu o expresie de neîncredere pe chip. Apoi mă strigase. Bătuse cu pumnii în ușă, apoi cu picioarele. Se repezise spre geam, dar brațul nu-i încăpuse prin spațiul dintre gratiile groase. Se învârtise ore întregi ca o fiară în cușcă, zbierând după mine, înjurându-mă și blestemând, lovind pereții și ușa cu pumnii și cu picioarele. Îi vedeam transpirația lucind pe față, picurându-i din păr. Se așezase pe podea, ghemuit, cu genunchii la gură. Începuseră să-i tremure mâinile. Intra în sevraj.

Spre dimineață era ca o cârpă, culcat pe-o parte pe saltea, ghemuit și dârdâind. Am intrat la el și l-am împins cu piciorul.
– Știu că nu dormi.
S-a răsucit cu greu, m-a privit buimac apoi a strigat o înjurătură. I-am întins o sticlă de o jumătate de litru cu apă.
– Bea. Cu măsură, până diseară nu mai primești.
M-a înjurat din nou și a dat să măture sticla cu mâna. Am ferit-o.
– N-aș face asta în locul tău. Ai nevoie de apă acum.
A strigat, turbat, că n-are nevoie de nimic și că vrea să plece acasă. Am dat din cap.
– Nu pleci nicăieri decât atunci când hotărăsc eu. Ții minte? Ai semnat.
A încercat să se ridice și să sară la mine, dar l-am împins la loc cu piciorul. A căzut greoi pe saltea și a dat cu capul de zid. Nu tare, suficient însă cât să-l apuce crizele de nervi. Îl priveam cum se zvârcolește pe jos zbierând, ca un copil rău căruia părinții îi refuză o jucărie. Halal jucărie! Nu sunt adeptul pedepsei cu moartea, dar pe traficanții de droguri i-aș trimite direct în iad, fără proces.
– Încetează cu crizele, i-am spus, liniștit. Pentru tine, drogurile s-au terminat. Nu mai primești niciodată.
M-a fixat cu ochi injectați. Își voia doza.
– Vrei înțepătura? l-am întrebat. Sau poate puțin acid? Sau praf? Să-l tragi pe nas, să simți cum te liniștește, să vezi că viața e frumoasă, fără durerile și răul pe care le ai acum?
Am scos din buzunar un pliculeț cu făină și i l-am arătat.
– Asta vrei?
L-am rupt și l-am împrăștiat pe podea, apoi am călcat pe el. Özen m-a privit disperat. S-a repezit spre pata albă și a inspirat adânc, apoi a luat între degete cât putea să apuce, tremurând, îndesându-l în gură. Și-a dat seama repede că nu era ce voia. Normal, era cunoscător. A ridicat spre mine o figură înnebunită, întâi incredulă, apoi furioasă. S-a repezit cu o agilitate care m-a surprins la un tip atât de masiv, încercând să mă doboare. I-am prins încheietura cu o mână iar cu cealaltă i-am îndoit degetele spre înapoi până au trosnit. A strigat de durere și s-a lăsat jos, pe podea. Când i-au dat lacrimile, l-am lăsat. I-am întins sticla cu apă.
– Să nu mai faci asta niciodată. Bea.
A început să plângă și a răcnit, printre lacrimi și muci, că nu vrea nimic. M-a înjurat lung, cu ură, mi-a aruncat cele mai scârboase vorbe pe care și le poate imagina cineva. L-am ascultat. Apoi am deschis dopul sticlei și am turnat apa pe jos, lângă el.
– Se pare că nu ai nevoie, într-adevăr. Dacă te hotărăști, e de-ajuns să vorbești frumos.
Am ieșit, încuind ușa cu toate zăvoarele, cu zgomot cât mai mare, să-l audă. Știam că și-l va aminti.

L-am urmărit până seara. Treptat, primelor simptome ale sevrajului li se adăugaseră amețelile, greața și vărsăturile. Încerca să se ridice în picioare sprijinindu-se de pereți, rămânea câteva clipe așa apoi începea să se clatine. Se încovoia, cuprins de spasme și voma dureros, cu sughițuri și lacrimi, apoi se prăbușea, tremurând, pe podea. Încerca să strige după mine dar nu mai avea putere. Se ghemuia pe jos, cu genunchii la gură, hohotind. Nu mâncase și nu băuse de mai bine de 24 de ore și nu știu cât îi ardea de mâncare, dar era foarte  deshidratat. La un moment dat începuse să zbiere că vrea să se pișe, arătându-mi asta cu gesturi cât se poate de sugestive. Văzând că nu obține nimic, se ușurase într-un colț al camerei. Peste câteva ore făcea pe el. Mă întrebasem, la un moment dat, dacă nu cumva teoria mea era pe cale să dea greș. Îmi era teamă să nu facă infarct, atât de tare se chinuia.
Pe seară am intrat la el. Mă îmbrăcasem în negru complet. Aveam nevoie să mă perceapă într-un anumit fel. Era așezat într-un colț, sprijinit de perete, ghemuit și tremura ca și cum ar fi avut friguri, cu fața schimonosită de suferință. Știam că începuseră durerile. N-aveam ce să-i fac. I-am întins o sticlă cu apă.
– Bea.
A întins mâna s-o apuce dar am ferit-o.
– Greșit. Încă o dată.
M-a privit cu ură. I-am întins-o din nou. A ezitat o secundă apoi și-a repezit mâna. De data asta l-am lăsat să o atingă cu vârful degetelor.
– Greșit. Mai încearcă.
A lăsat capul în jos și m-a înjurat în șoaptă. M-am ridicat.
– Văd că nu ți-e sete. Mai încercăm de dimineață.
– Te rog, a șoptit.
M-am făcut că nu înțeleg.
– Ai spus ceva?
A ridicat ochii.
– Te rog, a șoptit din nou. Pot să am puțină apă?
Am deschis dopul și i-am întins sticla.
– Sigur. Bea liniștit.
A băut hulpav, cu înghițituri mari, iar apa îi curgea pe la colțurile gurii și se prelingea în jos pe sub cămașa murdară și năclăită de transpirație. Am întins mâna după sticla goală. A vrut să mi-o dea, apoi, într-un acces subit de furie, a aruncat-o în colțul în care-și făcuse nevoile.
– Ia-o de-acolo! a strigat, continuând cu un val de înjurături.
M-am dus, am ridicat sticla fără nici un cuvânt și m-am îndreptat spre ușă.
– Somn ușor, i-am spus.
Am ieșit, trăgând zăvoarele după mine.

«« Ziua 1
Ziua 3 »»