Özen (ziua 1)

Mă gândisem mult la metoda cea mai potrivită pentru a-l determina să accepte ceva ce nu puteam să-i descriu dinainte. Ceea ce voiam să fac se baza pe o legalitate suficient de subțire încât să mă facă să mă întreb de ce naiba mă băgasem, totuși, în asta? Aveam de ales fie între a-l lua tare de la început și să sper că va fi suficient de speriat, fie a empatiza cu el, a-l trata ca pe un adult cu discernământ (ceea ce nu era) și să-l fac să semneze afurisita aia de declarație care mă ferea de o eventuală acuzație de răpire și lipsire de libertate. Îmi venea să-mi trag palme. Realizam acum că una e să-i dai reset mintal unui amărât prins în ghearele vreunei secte de tremurici și cu totul altceva să încerci să vindeci dependența de droguri, după ce medici specializați nu reușiseră.

Plin de gânduri sumbre, m-am înființat într-o dimineață devreme la el acasă, am rugat-o pe maică-sa să facă niște cafele tari, apoi să ne lase singuri. Özen a rămas cu gura căscată când m-a văzut.
I-am pus cafea. I-am dat țigări. Am vorbit cu el. I-am arătat poze și filme pe care le făcusem cu el când vâna dragonul roz pe cine știe ce coclauri din creierul ăla al lui zdrențuit, sau când lălăia ca o cotarlă cu joint-ul între buze. I l-am descris pe el însuși, i-am spus cum râd oamenii de el, cum a ajuns ca prostul satului, de care își bate joc toată lumea. Mi-a servit motivul depresiei. Știam că așa va face. Aveam alte poze pregătite, imagini cu copii rahitici cărora li se vedeau omoplații înțepând pielea, copii murind de foame, fără să știe că undeva, în lume, oamenii pot trăi fără a avea grija zilei de mâine. Nu era băiat rău, cum spuneam, și i-au dat lacrimile văzând ființele acelea mici, cu ochii mari, care nu înțelegeau de ce trebuie să se stingă înainte de a fi apucat să trăiască măcar puțin. El avea bani, avea de toate. Depresie? Dacă s-ar fi apucat să facă voluntariat social, i-ar fi trecut depresia ajutând oameni care chiar aveau motive să fie deprimați și descurajați. Am ținut-o așa până când n-a mai suportat. Aproape îmi dăduseră și mie lacrimile auzindu-mă. Voia să se înscrie pe loc la voluntariat, oriunde, să facă orice, dar am dat trist din cap și i-am spus că, din păcate, ăia nu primesc dependenți de droguri care se cred Lucifer și care se-aruncă de pe blocuri. Dar dacă mă lasă să-l ajut… Cum să nu?? Ce trebuie să facă? I-am explicat în două vorbe că va trebui să stea doar cu mine, într-un loc izolat, și să lucrăm împreună la problema lui. A dat din cap, febril. I-am împins hârtiile sub nas. Le-a semnat fără să citească.
Al meu era.

Am plecat fără să-l las să-și ia la revedere de la nimeni. Voiam ca, de-acum înainte, să mă vadă ca pe singura soluție la problema lui.
Locația pe care o închiriasem – un soi de cabană unde proprietarii nu veneau niciodată – era izolată în munte, înconjurată de pădure. Avea o curte mare, împrejmuită de un zid din beton înalt de aproape trei metri. Noaptea auzeai ursul cum se freacă de stâlpi. Împânzisem locul cu camere video și senzori de mișcare. N-aveam chef să-mi dispară „pacientul” și să-l găsesc a doua zi făcut bucăți de vreun animal flămând.
Drumul a durat aproape patru ore și, la un moment dat, Özen a început să se agite. Se ținuse el tare, dar drogul era mai puternic. Îl vedeam cu coada ochiului cum transpiră, cum își frământă degetele, cum își trece mâinile tot mai des prin păr. Avea nevoie de doza de dimineață. I-am dat să bea suc de portocale în care dizolvasem sedative cu ghiotura și s-a prăbușit ca împușcat. Nu-l voiam în sevraj pe scaunul din dreapta.

Când am ajuns la „azil”, cum botezasem cabana, m-am chinuit să-l scot din mașină și să-l târăsc în camera pe care o pregătisem pentru el. Montasem gratii solide la ferestre, schimbasem ușa cu una metalică, foarte rezistentă, cu două zăvoare cât toate zilele și scosesem toată mobila. Singurul lucru din cameră era o saltea așezată direct pe podea. Lângă tavan, în fiecare colț, montasem câte o cameră video cu senzor de mișcare.
L-am trântit pe saltea, am ieșit și am încuiat ușa. După o tură de verificare a echipamentului de supraveghere, m-am așezat pe o bancă în curte și am așteptat.
Știam că va mai dormi încă cel puțin trei ore. Urma să aibă viață grea. Trebuia demontat ca un puzzle stricat, apoi adunat și reasamblat piesă cu piesă.
Da, urma să aibă viață grea. Și eu.

«« Partea întâi (Justificare)
Ziua 2 »»