Referință: Coast to Coast AM – Art Bell
Înainte de a intra în subiect, sunt necesare câteva precizări vizavi de Art Bell (1945-2018) și de emisiunea realizată de acesta, Coast to Coast AM.
Se poate spune că Art Bell a fost un reper în lumea radioului, emisiunea sa, Coast to Coast AM se afla pe grilele a sute de posturi de radio din toată lumea și avea un public de zeci de milioane de fani. Subiectele erau propuse de ascultători, cu care Art Bell stătea de vorbă personal înainte de a decide dacă subiectul respectiv merită adus în emisie. Nu exista neapărat o temă, dar predomina inexplicabilul, misterul, conspirațiile guvernamentale (multe dovedite ulterior reale). Art Bell a fost, conform termenului folosit în SUA, un entertainer, emisiunea Coast to Coast AM a rămas un reper de bază în radioul american, iar Art Bell a devenit o legendă.
Cele ce urmează se bazează pe transcripturile emisiunilor lui Art Bell privind cazul Mel Waters.
Mel Waters a descoperit-o pe proprietatea sa de pe Manastash Ridge, la vest de Ellensburg, WA. Cumpărase recent locul de la foștii proprietari și, cercetând zona, a văzut-o. Era o gaură verticală în pământ, cu diametrul de aproape trei metri, înconjurată de un inel din cărămizi la nivelul solului, care continua în jos până când dispărea în întuneric. Mel s-a scărpinat în cap mult timp încercând să afle cine, când și de ce o săpase. A aruncat în gaură câteva pietre, dar nu le-a auzit lovind fundul și nu a auzit nici zgomot de apă, deci nu era o fântână. Era doar o gaură, n-avea niciun sens, iar existența sa, nicio logică.
Mel a început să întrebe vecinii, care i-au spus că gaura exista mult înainte ca foștii proprietari să se se mute acolo. De fapt, nimeni nu știa cât de veche era, toți și-o aminteau ca existând dintotdeauna. Foștii proprietari o folosiseră pentru a se debarasa de orice deșeu, de la echipamente casnice la cauciucuri uzate, până la, inclusiv, gunoi. Vecinii le urmaseră exemplul, așa că gaura devenise un fel de groapă de gunoi în care cei din zonă aruncau orice și asta timp de ani întregi.
Mel și-a pus întrebarea de ce nu s-a umplut până acum. Cât de adâncă putea fi? Din întunericul profund nu se auzea niciun zgomot, indiferent ce ar fi aruncat.
Cu timpul, soția lui Mel începuse să arunce și ea orice deșeu în gaură, dar Mel și-a dat seama de două lucruri: câinii lui refuzau categoric să se apropie de ea, iar radioul său prindea semnale ciudate în apropiere. De asemenea, păsările ocoleau de departe gaura, ca și cum le-ar fi fost frică să zboare pe deasupra ei.
Mel s-a gândit să măsoare adâncimea găurii și, fiind pescar pasionat, avea role întregi de fir de nailon, așa că a luat o rolă, a legat de ea o greutate de 400 de grame și i-a dat drumul înăuntru. Firul de nailon de pe rolă avea aproape 1400 de metri lungime și, când a ajuns la capăt, nu atinsese fundul. Mel a înlocuit greutatea cu bomboane solubile în apă (Life Savers) și le-a dat drumul în gaură. Când le-a tras înapoi, acestea erau intacte, deci nu era apă acolo – sau era mult mai jos.
Mel a luat o nouă rolă de nailon, lungă de 1500 de metri, a legat-o de prima și a lăsat greutatea să coboare liber. Când nici așa nu a atins fundul, a atașat o nouă rolă, apoi alta, apoi alta, până când lungimea firului a atins 24 de kilometri, fără să atingă fundul.
Curiozitatea lui Mel căpătase o nouă amplitudine, așa că a început să ceară cât mai multe detalii de la vecinii săi. Unul din ei i-a povestit că, după ce câinele lui murise, i-a aruncat cadavrul în gaură. Spre stupoarea lui, și-a văzut câinele după câteva zile pe o potecă din pădure, viu. Când l-a chemat, însă, acesta a luat-o la fugă și a dispărut printre copaci.
Mel a observat că, deși animalele evitau să se apropie de gaură, vegetația creștea neobișnuit de bine în jurul acesteia. Efectuând câteva „experimente” cu radioul, a prins, la un moment dat, un meci de baseball al unei echipe din St. Louis. Mel era pasionat de baseball și a recunoscut imediat meciul. Singura problemă era că acesta avusese loc în 1967, cu treizeci de ani în urmă.
Când a devenit limpede că nimeni nu-i poate oferi o informație utilă, Mel a apelat la singurul om care ar fi putut să obțină informații dat fiind numerosul public pe care îl avea: Art Bell și emisiunea sa, Coast to Coast AM.
Pe 21 februarie 1997, Art Bell l-a sunat pe Mel Waters și, în urma discuțiilor, a decis că subiectul va intra în emisie, ceea ce s-a și întâmplat. Publicul a fost fascinat de misterioasa gaură de pe proprietatea lui Mel și a început să construiască ipoteze, să facă speculații și să ofere sfaturi. Într-una din emisiuni, Mel a fost sfătuit să încerce să determine adâncimea găurii cu ajutorul unui instrument de măsură cu laser. Mel urma să plece cu familia în oraș, în Ellensburg, pentru câteva zile și, când s-a întors, accesul pe proprietatea lui era blocat de armată.
Mel l-a sunat pe Art Bell, i-a povestit că nu mai are acces pe proprietate și și-a adus aminte că, în ultima perioadă văzuse elicoptere militare patrulând prin zonă. Existau, de asemenea, urme ale unor utilaje grele care intraseră pe proprietate cât lipsise el. Întrebând ce se întâmplă și de ce nu e lăsat să intre, cei de la armată i-au spus că pe proprietatea lui se prăbușise un avion. Mel a remarcat că nu existau urme de explozie, foc sau fum, dar răspunsul a fost că accesul e interzis până la finalizarea investigației. A solicitat să vorbească cu un superior din eșalonul de comandă și a fost abordat de un bărbat în civil, care i-a spus că proprietatea nu este neapărat a lui chiar dacă susține asta și că, la o adică, era foarte ușor să se descopere acolo un laborator pentru fabricarea drogurilor, de exemplu, ceea ce i-ar aduce o mulțime de probleme. Mel a amenințat că se va adresa presei, iar bărbatul în civil i-a spus că e liber s-o facă, oricum nu-l va crede nimeni.
Disperat, Mel a început să se adreseze vecinilor săi, iar unul din ei i-a spus că, după ce armata blocase proprietatea, a văzut ceva ca o rază subțire și neagră ieșind din gaură și dispărând în nori.
Când a devenit limpede că nu are soluții, Mel s-a întors în Ellensburg și, câteva zile mai târziu, Art Bell l-a sunat pentru un update. Mai multe persoane îi spuseseră că, în aceeași perioadă, fuseseră observate neobișnuit de multe OZN-uri în zona Washingtonului precum și fenomene inexplicabile asociate cu paranormalul.
Teoriile au început să apară una după alta.
Una din ele susținea că gaura este, de fapt, un portal către o altă dimensiune, fiind așezată la intersecția unor Linii Ley1 și că, undeva, în alt plan, poate exista o grămadă uriașă de deșeuri aruncate în gaură de-a lungul anilor.
O altă teorie spunea că gaura ar fi un punct de acces în interiorul Pământului unde se află Agartha2.
Unul din vecinii lui Mel, un bărbat în vârstă, i-a povestit că, atunci când era copil, gaura era înconjurată de câțiva stâlpi din piatră, acum dispăruți.
Cineva din publicul emisiunii a spus că Mel făcuse o mare greșeală adresându-se lui Art Bell, deoarece emsiunea Coast to Coast AM era ascultată și de cine nu trebuia, respectiv armata și serviciile secrete. Art Bell s-a înțeles cu Mel să-l sune din nou peste câteva zile, dar, când a încercat să ia legătura cu el, Mel Waters dispăruse. Telefonul suna în gol.
La doi ani după cele de mai sus, o echipă de televiziune a ajuns în Ellensburg și a început să pună întrebări, după care s-a deplasat pe proprietatea lui Mel, acum, aparent, abandonată. Nu au găsit gaura misterioasă, în schimb au găsit pe sol o mulțime de urme de încălțăminte militară, precum și urme ale unor utilaje grele.
Peste încă un an, cineva l-a sunat pe Art Bell, acesta a răspuns. La capătul firului se afla Mel Waters.
Mel i-a povestit lui Art Bell că i se oferise o rentă de trei milioane de dolari anual, cu condiția să semneze un angajament de confidențialitate, să părăsească Statele Unite și să nu mai revină niciodată. A acceptat și s-a mutat în Australia. Familia lui a rămas în State și, la un punct, Mel n-a mai rezistat departe de ei și s-a întors, în pofida avertismentelor că ar fi o mare greșeală s-o facă. S-a înțeles cu Art Bell să meargă la el la studio însă, în ziua stabilită, nu a apărut. L-a sunat pe Art Bell după două săptămâni și i-a spus că, în ziua respectivă, se afla în autobuz (de cursă lungă, nota mea) când, la un moment dat, a izbucnit o altercație între câțiva pasageri. Autobuzul a oprit și a fost chemată poliția. Călătorii au fost urcați într-un alt autobuz, dar din momentul acela Mel n-a mai știut nimic. S-a trezit după douăsprezece zile pe o alee dosnică din San Francisco, cu urme de înțepături pe braț și cu doi dinți din spate lipsă. Când s-a adresat autorităților, a fost informat că împotriva lui exista o chemare în judecată inițiată de guvern, prin care era acuzat de construirea ilegală a unei rețele electrice, a unor fose septice precum și pentru asfaltarea, fără autorizație, a unui drum pe proprietatea sa. Acestea existaseră, însă, atunci când Mel cumpărase proprietatea.
Contul bancar îi fusese golit și tot mai multe voci spuneau că, în realitate, Mel era doar un escroc în goană după popularitate.
Cu toate astea, echipa de televiziune menționată mai sus descoperise, pe lângă urmele unor activități intense ale armatei, că deasupra proprietății lui Mel fusese stabilită o zonă în care era interzis zborul oricărui avion.
Mel a afirmat că e în posesia unei hărți a Terraserver (echivalentul lui GoogleMaps, lansat de Microsoft în 1997) unde proprietatea sa este acoperită încă înainte de prima sa conversație cu Art Bell. Problema aici e că, aparent, Terraserver a fost lansat la șase luni DUPĂ ce Mel a avut prima convorbire cu Art Bell, așadar harta respectivă nu avea, teoretic, cum să existe (la finalul textului există, însă, o informație contradictorie, dovedită).
Mel a fost contactat de un trib de nativi americani din Nevada, aceștia chemându-l acolo pentru a-i ajuta să investigheze o altă gaură misterioasă, aparent fără fund, care genera o multitudine de fenomene inexplicabile. Gaura nu se afla pe teritoriul rezervației, ci pe un teren domeniu public, folosit de un grup etnic de basci (originari din Țara Bascilor, între Franța și Spania, care se stabiliseră acolo la mijlocul anilor 1800) pentru pășunat turmele de oi.
Spre deosebire de cea de pe proprietatea lui Mel, gaura din Nevada era înconjurată de un inel metalic de la care porneau în jos traverse metalice. Marginea metalică era caldă la atingere și părea că vibrează. Când Mel a scăpat o unealtă pe cercul metalic, aceasta nu a scos niciun sunet, ca și cum n-ar fi atins nimic.
Împreună cu bascii, Mel a început o serie de experimente.
Primul a constat în coborârea unei găleți cu gheață în gaură, la o adâncime de 300 de metri. La suprafață a fost păstrată o găleată identică, conținând aceeași cantitate de gheață, ca martor. După ce gheața de la suprafață s-a topit, găleata cealaltă a fost ridicată din gaură. În ea, gheața nu doar că nu se topise, dar era caldă la atingere, era uscată și avea consistența unor bulgări de sare.
Când au încercat să o topească la foc, gheața s-a aprins și a continuat să ardă în lunile următoare fără să dea vreun semn că s-ar putea stinge.
Au continuat experimentul cu gheața și, din zece găleți, una sau două reveneau la suprafață în același stadiu, calde, luând foc și arzând continuu, celelalte topindu-se normal.
Unul din basci s-a oferit să coboare în gaură, însă ideea părea nebunie curată, așa că au hotărât să trimită jos o oaie vie într-o cușcă din lemn.
În pofida zbaterilor și țipetelor acesteia, au coborât cutia la o adâncime de 300 de metri. La un moment dat, animalul nu a mai mișcat și nu a mai scos niciun sunet. Au lăsat-o acolo timp de o jumătate de oră, după care au ridicat-o la suprafață și, dacă credeți că până acum a fost nebunie curată, încă nu știți nimic.
Oaia murise, iar bascii, păstori din tată-n fiu, au dus-o pe o masă penru a o tranșa și a vedea de ce murise. Când au deschis-o, organele interne arătau ca o tumoră uriașă.
Tumora se mișca.
Când au tăiat-o, din interior a ieșit ceva ce Mel a descris ca fiind „asemănătoare cu un pui de focă, însă cu ochi umani”.
Creatura a început să se târască spre marginea mesei, iar Mel, bănuind că vrea să ajungă la gaură, a luat-o și a așezat-o lângă inelul metalic. Era acoperită de mucus și mirosea a ozon. A rămas acolo aproape două ore, timp în care i-a studiat pe oameni, fără să scoată niciun sunet, după care a sărit în gaură și a dispărut în întuneric.
Înainte de a se întoarce în Statele Unite, Mel fusese diagnosticat cu un cancer al esofagului în formă avansată, ceea ce-i dădea cam șase luni de trăit. După întâlnirea cu creatura cu ochi umani, cancerul a dispărut în totalitate.
Nebunia a continuat, luând alte forme.
Unul din basci a luat gheața ce continua să ardă și a dus-o în casă, așezând-o în cuptor, devenind o sursă inepuizabilă de căldură. Cu timpul, însă, au observat că gheața absorbea toată umezeala din aer până la punctul în care pielea le devenea uscată ca iasca, se uscau, parcă și pe interior și beau cantități enorme de apă pentru a face față uscăciunii. Când fierbeau apă, până și aburul era absorbit în cuptor. Pereții din lemn ai casei erau complet uscați și aproape friabili. Într-o zi, sub cuptor s-a căscat o gaură care l-a înghițit cu totul. Au acoperit-o cu pământ, dar continua să emane căldură și se adâncea vizibil. Pereții erau perfect netezi, ca și cum o „soră” a celeilalte găuri lua naștere. Casa s-a prăbușit, transformându-se în praf. Pe deasupra găurii au fost observate păsări ciudate, în culori neobișnuite, aparent imune la alice sau gloanțe. Bascii susțineau că fuseseră vizitați de entități ciudate, neagresive, care aparțineau unei alte lumi. Cu ajutorul unei macarale, au reușit să scoată cuptorul din gaură, apoi au fost contactați printr-un radio de ceva care le-a spus că „gheața fierbinte” este extrem de periculoasă și că poate duce la distrugerea Pământului dacă ajunge în mâini nepotrivite. Bascii au înregistrat conversațiile respective, iar Art Bell l-a convins pe Mel să revină în emisiune înarmat cu toate dovezile pe care le adunase.
În ziua în care trebuia să ajungă la studio, însă, Mel Waters a dispărut.
Linia telefonică i-a fost deconectată și nu s-a mai auzit de el niciodată.
Și acum, să tragem aer în piept și să vedem ce anume e real și ce nu în povestea lui Mel Waters.
Terraserver
Într-adevăr, Terraserver a blocat zona în care se afla proprietatea lui Mel Waters, dar pe Google Maps aceasta apare în întregime, iar gaura nu este vizibilă.
Cu toatea astea, Mel a descris, la un punct, în emisiunea lui Art Bell, zona în care se afla gaura, pomenind de două construcții din lemn aflate acolo cu mulți ani înainte, una din ele prăbușindu-se într-o iarnă sub greutatea zăpezii. Cele două construcții există și, lângă ele, se află, într-adevăr, o gaură astupată cu pământ, mărginită de un zid din piatră, cu diametrul de aproape trei metri, exact așa cum apărea în discuțiile cu Art Bell din emisiunea sa.
Se pare, însă, că gaura e doar o fântână veche și are fund.
Mel Waters
Mel Waters e un personaj complicat, în primul rând prin prisma faptului că nu există nicio evidență a unui Mel sau Melvin Waters locuind în zona respectivă. Bineînțeles, e posibil ca „Mel Waters” să fie un pseudonim, folosit de respectivul pentru a se proteja, doar că, aparent, nu l-a protejat de nimic.
În ultima sa convorbire cu Art Bell, înainte de a se topi în neant, Mel a spus: „Mi-au luat totul, familie, proprietate, bani. M-au lăsat fără nimic.”
Sunt multe voci care susțin că Mel Waters a fost doar un escroc de duzină în căutare de notorietate și bani obținuți ușor. În apărarea lui, însă, există un argument: Mel nu a încercat niciodată să profite de pe urma poveștii sale. Ar fi putut să iasă pe piață cu poze false, cu cel puțin o carte, cu tricouri sau căni sau brelocuri, iar lumea le-ar fi cumpărat nu pentru că l-ar fi crezut, ci pentru că erau deosebite, legate de un caz deosebit. Mel, însă, nu a făcut nimic din toate astea.
Mai există, însă, argumentul că Mel a încercat să împingă povestea cât mai departe, însă n-a mai reușit să „țină pasul” și a abandonat.
Familia lui Mel Waters
Nu se cunoaște una.
Gaura „fără fund”
Aici, lucrurile sunt simple.
Calcule elementare demonstrează fără dubiu că o asemenea gaură, adâncă de (cel puțin) zeci de kilometri, nu ar fi putut exista din punct de vedere geologic, pentru că s-ar fi prăbușit în ea însăși. Până și puțurile cu diametru mic sunt ranforsate cu tuburi din beton și au doar câțiva metri adâncime.
Dar, dacă gaura ar fi fost, într-adevăr, un portal spre o altă dimensiune sau plan temporal, oare n-ar fi fost posibil să existe în forma respectivă? Nu se știe, deoarece nimeni nu a văzut, vreodată, una.
Lipsa dovezilor
În repetate rânduri, Art Bell l-a rugat pe Mel să producă dovezi concrete privind afirmațiile sale, măcar câteva fotografii. De fiecare dată, însă, Mel ba uita să facă poze (???), ba susținea că, în apropierea găurii, camera nu funcționează din cauza „interferențelor”, iar la un moment dat a spus că are poze și înregistrări, dar nu se află la îndemână, așa că le va trimite ceva mai târziu, lucru care nu s-a întâmplat niciodată.
De asemenea, comunitatea bascilor din Nevada nu știe nimic de Mel Waters (sau refuză să vorbească). Orice e posibil.
Așadar, a fost Mel Waters un escroc de duzină?
La prima vedere, se pare că da.
Dacă luăm, însă, în considerare cele descoperite de echipa de televiziune la Manastash Ridge, respectiv urmele unei intense activități a armatei și zona de interdicție de zbor, pare că lucrurile sunt ceva mai complicate decât par.
Mai e aici un aspect care mi-a atras atenția, și anume imaginile de pe Google Maps.
Mai jos aveți, pentru comparație, două imagini: sus este Hoover Dam din Arizona, jos este Mel’s Hole din Washington.
Priviți-le cu atenție și veți vedea diferența: Hoover Dam are o claritate excepțională, deși factorul de mărire nu e ridicat, în timp ce Mel’s Hole e blurată, chiar la factor de mărire maxim.
Pentru a vă convinge, iată și cele două link-uri direct spre Google Maps:
Când am văzut prima dată imaginile pe Google Maps, mi-a venit în minte o întrebare legitimă: de ce Mel’s Hole e blurată, iar Hoover Dam nu – în condițiile în care Hoover Dam e obiectiv strategic.
O să spuneți că nu e nimic de văzut la Mel’s Hole, dar sateliții nu-și modifică rezoluția decât în cazul unor solicitări făcute în mod expres, fie de țări care nu acceptă să apară cu detalii, fie în cazul obiectivelor sau zonelor „sensibile”.
Ca termen de comparație, aveți aici un link spre Area 51, tot pe Google Maps, unde mai e puțin și se văd numerele de înmatriculare ale mașinilor.
Ca de obicei în astfel de cazuri, răspunsul rămâne în suspensie. E foarte ușor, în astfel de situații, să cataloghezi ceva ca fiind o escrocherie, pentru că la suprafață totul concură spre asta. Dacă, însă, începi să iei în calcul micile detalii care nu se potrivesc, dacă pornești de la premisa că guvernele, toate, au ceva de ascuns, dacă ești suspicios și gândești pentru tine, în afara directivelor oficiale, atunci vei rămâne, în mod logic, cu o întrebare: nu cumva cazul lui Mel Waters se întinde într-o zonă în care, pentru a ne „proteja”, ne este interzis accesul?
- Linii Ley – linii imaginare ce unesc obiectivele istorice importante ale diverselor culturi (piramidele din Egipt, Stonehenge, Mount Shasta, piramidele precolumbiene etc.) Li se atribuie, în general, un caracter ezoteric. ↩︎
- Agartha – civilizație despre care adepții teoriei Pământului gol pe interior consideră că este mult mai avansată decât Lumea de la suprafață și că trăiește în subteran, sub scoarța terestră (poate că voi dezvolta subiectul într-un material viitor). ↩︎
