REPUBLICAT
Textul de față a fost scris pe blogul vechi, în 2015 – nu-mi vine să cred că au trecut atâția ani – și înfățișează încă una din situațiile memorabile în care am reușit să mă bag, de parcă am magnet la din astea. Ca de obicei în cazul textelor republicate, am schimbat pe ici-colo exprimarea și am adăugat – sau coafat – unele detalii.
Am ieşit într-o zi la prânz, pe la doiş’pe jum’ate, să-mi plătesc internetul. Prăvălia unde făceam plata era drive-by, adică ajungeai cu mașina la ghișeu, dădeai banii, luai chitanța și plecai. La intersecţia cu Bernardo Quintana Arrioja, am oprit în spatele unei tipe cu un Ford Fiesta care aştepta să se înscrie în trafic. Dă aia puţin înainte, dau şi eu. Aia opreşte brusc, opresc și eu dar, uitându-mă în stânga, n-am realizat că am ridicat piciorul de pe pedala de frână, iar maşina, fiind cu cutie automată, s-a dus drept în curul ăleia. La viteza aia, a fost mai mult o atingere, dar de pe bara Fordului a sărit un dop din ăla de plastic negru care acoperă locul pentru senzorul de parcare. Trage aia pe dreapta, trag şi eu în spatele ei. Îmi cer scuze, îmi asum vina, normal şi mă uit după dopul ăla. Nimic, dispăruse. Îi zic tipei – foarte înţelegătoare, de altfel – că „Vă dau 500 de pesos ca să vă luaţi un dop nou şi pentru deranj.“ Cu banii ăia, putea să-şi ia cam 300 de doape de-alea… Aia că ea nu se pricepe, îi pare rău, dar trebuie să cheme agentul de asigurare.
Acolo nu e ca la noi, unde alergi tu după asigurator, vine agentul de asigurare la tine, indiferent unde ai fi, nu te duci tu la el.
Îi zic tipei: 1000 de pesos, ca să fie şi pentru deranj, dar chiar trebuie să plec că am treabă. Aia că îi pare rău dar nu vrea. OK, zic, vă las o copie după talonul maşinii şi după permisul meu şi ne auzim mâine la un telefon. Nici asta n-a mers, că cucoana vroia să semnez constatarea agentului. Mă-sa mare… Îi sun pe-ai mei și le spun că am avut un incident şi întârzii niţel. Bun.
După o oră, încă aşteptam agentul. Pauza de prânz acolo e, îndeobşte, de la 1 la 3 şi în perioada aia e un trafic de te sperii, că iese toată lumea la masă şi la siestă. Se face 1.30 şi apare eroul de la asigurări, cu scuze că traficul, că aia, că ailaltă, se uită la maşini, face schiţa accidentului (?) şi mă întreabă dacă sunt de acord ca reparaţia să fie suportată de asigurarea mea. Care reparaţie, mă, zic, că n-are nici pe dracu’ maşina… El nu, că asta e procedura. Bine frate, zic, sunt de acord, dă foiţa aia să ţi-o semnez şi să mă car. Mă uit pe suma trecută acolo, 1800 de pesos. Pentru un căcat de dop, mă? Bun, whatever. Semnez în şase locuri, îmi iau la revedere de la cucoană – bunicică, la vreo 40 de ani, care îmi povestise toată viaţa ei între timp şi bufnise într-un râs isteric când, la întrebarea dacă sunt căsătorit, i-am răspuns că “Eu sunt un spirit liber, señorita…” şi tocmai atunci opreşte lângă maşina mea un ditamai Dodge al poliţiei statale, cu girofarurile pornite şi cu doi gealaţi cât casa, blindaţi cu veste de kevlar, căşti, puşti de asalt Heckler & Koch G3 şi nişte ditamai revolverele la brâu de te lua inima. Era trecut de 2.30 şi afară erau cam 40 de grade.
Coboară gaborii din maşină şi încep să pună întrebări. Se lămuresc rapid cu tipa şi cu rahatul ăla de la asigurări – de fapt, am aflat ulterior că el îi chemase, mica jigodie – şi le dau ălora doi liber la decolare. Mie nu.
După ce gaborii au dat vreo două ocoluri maşinii mele de parcă era nu mașină, ci bombă atomică, se apropie de mine, foarte relaxaţi. Eu mă aşezasem pe un zid de piatră de vreo 60 de centimetri că deja mă luase oboseala (dacă vă uitați pe Maps, zidul e acolo, dar atunci nu exista prăvălia aia cu mașini, era doar un teren liber). Se aşează şi ei, foarte, foarte aproape de mine: unul în dreapta, unul în stânga. Buenos dias, señor, zic ei, politicoşi. Buenos dias, zic eu. Ce s-a întâmplat, mă întreabă, iar eu le povestesc în detaliu toată tărăşenia. Mă priveau amândoi fix de după ochelarii de soare. Tienes papeles, señor, adică ai, mă, acte? întreabă unul. Îi dau permisul, rezidența, paşaportul şi talonul maşinii. Ăla le ia, le răsfoieşte încet, le suceşte pe toate feţele. Eu ziceam în gând că ce bine e că îmi fac umbră şi nu mă mai arde soarele. Rumania, zice ăla, gânditor. Si, Rumania, zic eu. Hagi! râde el. (jur că aşa a zis, mă, Hagi!!) Şi cum e viaţa în Rumania, mă întreabă celălalt. Aveţi fete frumoase? Da, zic, sunt în regulă da’ nu ca la voi (vrăjeală, pana mea…) Ăla râde, bagă actele mele în buzunar, iar mie mi-a stat inima instantaneu. Cu ce treabă în Mexic? mă întreabă unul. Aici locuiesc şi aici lucrez, zic. Sunt legal şi plătesc impozite. Consumi droguri? întreabă. Arăt eu ca unul de-ăla? răspund. Nu, şi nici nu intenţionez. Ai băut alcool înainte să te urci la volan? Nu, zic, şi puteţi să-mi faceţi şi testele. Ăla dă din mână a lehamite, că nu-i nevoie. Atunci, zic eu în gând, de ce pana mea mă ţineţi aici, în soare şi puneţi întrebări tâmpite?
Se ridică amândoi de pe zid şi unul mă întreabă a cui e maşina. A mea, zic, scrie şi pe talon. Putem să aruncăm o privire înăuntru? Vă rog, zic, n-am nimic de ascuns.
Se-apucă ăia doi să percheziţioneze maşina şi au făcut-o timp de vreo jumătate de oră; cred că numai aerul din roţi nu l-au analizat. Fiecare ungher, fiecare colţişor, fiecare şurubel, le-au trecut pe toate prin ciur. Au pipăit tapițeria, scaunele, s-au chiorât pe sub bord, pe sub covorașe, au răscolit torpedoul, au mirosit apa din sticlă și țigările, după care au trecut la portbagaj și la motor. Deja începusem să mă satur, paştele mă-sii. După ce-au terminat, s-au apropiat, iar eu mi-am oprit respiraţia. Zice unul: aici e cam soare, vă rog să ne urmaţi. Aţi avut vreodată senzaţia că vi s-a dus inima fix în chiloţi? E, asta am simţit eu atunci, dar ştiam că, legal, ăia doi nici n-ar fi trebuit să fie acolo, în orice caz, nu echipați pentru război civil. M-am lămurit peste ceva timp că ăia nu se joacă cu nuanțele. 
Querétaro e un oraș puțin atipic și iată de ce: există undeva la margine un soi de cartier cu vile imense, cât blocurile și cu niște curți mai mari decât Piața Victoriei. Toate vilele sunt înconjurate de ziduri înalte din care unele au în partea de sus un alt gard electrificat. E plin de camere de supraveghere, iar intrările sunt păzite de gărzi înarmate. Acolo locuiesc familiile barosanilor din cartelurile de droguri. Exista un pact între carteluri și municipalitate prin care erau interzise, în perimetrul orașului, orice răfuieli între carteluri. Era ca un fel de zonă demilitarizată, dacă vreți. Așa se face că familiile celor din carteluri rivale puteau să locuiască gard în gard, însă „armistițiul” ăla ciudat îi punea la adăpost. Bineînțeles, „pactul cu autoritățile” nu venea pe gratis: se plăteau sume foarte mari pe sub masă. Cu toate astea, poliția era tot timpul pe picior de război. Am văzut la o procesiune religioasă din piața unde se află Santuario y Exconvento de la Santa Cruz polițiștii cu glonț pe țeavă, ăia nu vor să riște nimic. Subliniez: ceea ce spun era atunci, nu știu dacă și acum e la fel, dar nu văd un motiv pentru care n-ar fi, mai ales că lumea e mult mai dusă cu capu’ față de cum era.
Apropo de carteluri, să vă zic una scurtă, dar haioasă.
Într-o seară de vineri, mult după faza cu gaborii, deja eram ca peștele-n apă acolo, am ieșit dintr-un bar, pe la 11, urmând să ne băgăm în altul, la fel de aglomerat și la fel de urlător, dar asta era tradiția: să bei cât mai mult, în cât mai multe locuri. Trotuarul era destul de îngust, cam cât trei persoane și la un moment dat am dat de unii care îl blocau. Era un tip la vreo douăzeci de ani, nu mai mult, îmbrăcat într-un soi de sacou roșu care cred că se vedea de pe Lună, o cămașă verde-strălucitor și pantofi portocalii. Bă, te dureuau ochii doar uitându-te la el, dar nu de ciudați ducea lipsă orașul. Era însoțit de trei gagici, îmbrăcate cu niște fuste de-alea lungi până-n pământ, în picioarele goale, bune tipele, nimic de zis, frumoase foc, care dansau pe trotuar în timp ce papagalul ăla – cum dracu’ le agățase, mă, la cum arăta?? – se uita în jur mândru și sfidător, de parcă tot orașul era al lui. Io, român, vorba aia, m-am aricit brusc: cum adică îmi blochează MIE trotuarul? Și cu bunăciunile alea după el! Bă, lumea de pe trotuar îi ocolea, luând-o pe stradă, ceea ce mi-a ridicat presiunea la ulei până dincolo de zona roșie. V-am zis, român… Eram împreună cu Barosanul, cu un alt băiat și cu încă trei tipe după noi. Ăștia vor să-i ocolească pe ciumpalacii săltăreți, eu batman, batman! mă duc direct în ei. I-am dat un brânci papagalului ăluia de-a căzut în cur pe trotuar, mârâindu-i dă-te, bă la o parte, că nu-i trotuarul mă-tii! Bă, s-a făcut liniște. Ăla s-a ridicat, m-a privit de sus până jos, apoi mi-a zis ceva de genul o să te caut pentru asta, la care i-am răspuns, printre dinți, că io-s român și nu mă sperii de căcaturile lor, sau așa ceva. Deja simțeam cum urlă în mine Decebal, Horea, Cloșca, Crișan și Ecaterina Teodoroiu. Tricolorul îmi flutura mândru în cuget și-n simțiri și mai lipsea să zbier că Querétaro e România.
M-am simțit apucat zdravăn de braț și noroc că n-am lovit, că era Barosanul, cam palid, care încerca să mă tragă de-acolo. M-am lăsat dus, nu înainte de-ai fi aruncat papagalului ăluia că o să ne mai întâlnim, să nu-și facă griji. Barosanul mai avea puțin și mă lua la bătaie, dar clar voia să pună o distanță cât mai mare între noi și puțică ăla multicolor. Ne-am dus direct acasă la el și mi-a spus, pe drum, că ăla de-l trântisem în cur și-l amenințasem e fratele unuia șmecher tare dintr-un cartel și m-a întrebat dacă chiar vreau să mă trezesc cu creierii zburați. N-a fost mare scofală, că am continuat party-ul la Barosan acasă și-mi aduc aminte doar că eram lipit de frigider în timp ce una din tipe se urca pe mine ca o mâță pe copac, apoi tot eu galopând prin oraș la trei dimineața să găsesc o prăvălie deschisă de unde să iau niște prezervative… hai că o dăm în de-alea prea personale. Good times.
M-am mai văzut cu papagalul ăla, normal, dar n-am făcut decât să ne uităm unul la celălalt, iar creierii – mă rog, atâția câți sunt – stau bine-mersi la locul lor.
Deci, se urcă gaborii în tancul ăla al lor, pun girofarurile şi pleacă. Eu, uşurel după ei. Trag ăia pe dreapta la vreo 100 de metri mai încolo, la umbră, opresc şi eu în spatele lor şi unul îmi face semn să mergem pe trotuar, unde m-am lipit de un zid. Ăia vin în faţa mea, din nou foarte aproape, unul în stânga, unul în dreapta. Problema e, zice unul, că, deși rezident, sunteţi cetăţean străin şi, în cazurile astea, suntem obligaţi să facem investigaţii. Ce caz, zic eu, că nu a fost accident cu victime sau cu distrugeri de proprietate… cunosc legea foarte bine. Ăia zâmbesc şi, într-o fracţiune de secundă, am realizat că n-ar fi trebuit să spun asta.
Unde locuiţi? întreabă unul. Aproape, zic, pe Louis Pasteur (nu locuiam încă pe Ejército Republicano). Locuiţi singur? Da, zic, slavă Domnului, şi ăia încep să râdă şi îşi dau jos ochelarii de soare, amândoi ODATĂ. Cred că sunt învăţaţi nişte chestii la şcoala aia a lor. Când le-am văzut ochii, am avut un şoc, frate. Negri şi foarte, foarte duri, ca o cremene. Venisem de mai puțin de un an în Mexic și încă nu eram obișnuit cu multe lucruri de-acolo. Drace, mi-am spus, ai intrat în căcat cumva, blegule. Gaborii au început un fel de interogatoriu încrucişat, cu întrebări puse scurt care se repetau la intervale aleatorii, timp în care nu m-au slăbit din ochi nici măcar o clipă. Da’ şi eu al dracului, îi priveam fix în ochi, fără să mă clintesc, deşi aveam în cur un morcov mare cât casa. „Ţin-te tare,” îmi spuneam, „că n-au ce să-ţi facă. N-ai încălcat nici o lege statală sau federală,” da’ mă căcasem pe mine. Transpiram ca un porc pus pe jar iar pulsul mi-o luase razna cu totul. A durat mult, cred, însă la un moment dat i-am văzut – sau i-am simţit, mai curând – că se relaxează.
Zice unul: n-aţi respectat distanţa minimă între vehicule, trebuie să vă amendăm. Ok, zic, îmi pare rău, îmi asum vina şi plătesc amenda. Dar, continuă celălalt, trebuie să vă sechestrăm maşina până plătiţi. Păi, zic, plătesc acuma, cât poate să fie? Ăia oftează şi mi-o aruncă: 5000 de pesos. CÂT MĂĂĂ????? Patru sute de dolari?? Şi, urmează unul, taxa pentru eliberarea maşinii, 7000 de pesos. Cred că m-am albit ca hârtia la faţă şi am îngăimat: nu poate fi atât de mult… mai mult de 1200 de pesos n-are cum să fie… Ăia au ridicat din umeri, compătimitor. Asta-i legea, zice unul. Mi-a venit să-l scuip drept în ochi pentru că era clar un abuz. M-am muiat brusc şi, din reflex, am băgat mâinile în buzunare la blugi iar gaborii au reacţionat instantaneu, cu mâinile deja pe arme: scoate mâinile din buzunare! Le-am scos de parcă mă frigeau. N-am nimic în buzunare, zic, a fost doar un reflex… A, zice unul, în regulă dar să nu mai faceţi mişcări bruşte. Futu-ţi morţii mă-tii de jigodie!
Am tras adânc aer în piept, gândindu-mă că, mă-sa mare, asta e situaţia. Ultimii oameni cu care vrei să ai necazuri în Mexic sunt cei din poliţia federală şi imediat după ei vin ăia de la poliţia statală. Bine, zic, luaţi maşina şi vin mâine dimineaţă cu banii. Am încălcat legea, plătesc. Unul face o grimasă şi se apropie mai mult de mine. Ai bani la tine? întreabă şi atunci mi s-a aprins becul… ce bec, ditamai reflectorul! Vreţi şpagă, futu-vă-n gură… Am 1300 de pesos, zic. Nţ, face ăla, e prea puţin. Măcar 3000 să fi avut… Ne-am privit câteva secunde unii pe alţii, în linişte. Uite ce e, zic, mergem împreună la mine acasă, că acolo am nişte bani şi rezolvăm. E aproape, zic, la 5 minute de-aici. Ăia ezitau. Altfel n-am cum să fac, zic. Ori asta, ori luaţi maşina. Scoate ăla actele şi mi le dă. Urmaţi-ne, zice. Ne urcăm iar în maşini, ei cu girofarurile, eu după ei. În Querétaro e un bulevard pe 4 benzi, cu un apeduct cu arce pe centru. Ăia fac brusc stânga pe sub un arc, eu pe două roţi după ei şi, la un moment dat, trag ăia brutal pe dreapta, de era să intru în ei. Ar fi fost demenţial să le fut şi lor maşina. Mă dau jos şi mă duc la ei. Zic: de ce-am oprit? Se uită ăla de la volan la mine câteva secunde, după care îmi zice, cu un zâmbet: sunteţi liber, señor. Altădată să fiţi mai atent. Hasta luego. Am mulţumit, am salutat, m-am urcat la volan şi am plecat.
Am făcut prima la dreapta şi atunci au început să-mi tremure mâinile în aşa hal că nu mai puteam să ţin volanul drept. Am oprit, mi-am aprins o ţigară şi am început să înjur pe româneşte. Cam un sfert de oră am blestemat continuu şi nu m-am repetat nici măcar odată.
M-am întâlnit iar cu băieţii într-o intersecţie, după vreo două săptămâni. Eu aveam cedează şi ei au trecut încet prin faţa mea, iar cel de la volan a scos capul pe geam şi mi-a strigat: Hola, amigo, todo bien? Şi râdea, bestia…
Cum ți se pare ce-ai citit? (nu da 1 doar pentru că nu mă simpatizezi... ăsta se numește retard sever... 🙂 )
5 / 5. 8
								
													
											
													
6 comentarii la „Los cucarachas”
Merci pentru povestile relatate, inspirate, detaliate, fascinant de bine relatate, chiar daca sunt din filme americane si google luate, ocultate si umpic …exagerate.
Sarbatori relaxante, luminate, inspirate, îmbelsugate, în toate aspectele si dimensiunile perceptiei, binecuvântate!
Tu ești, Iosif? 🙂
Bravo, Renata! Te-ai prins (m-ai prins). Eu sunt cel ce sînt.
Amice, tot ceea ce scriu de Mexic și de Republica Dominicană e real și mi s-a întâmplat mie. Unii dintre noi am avut sau avem o viață foarte activă și foarte diversă.
La celelalte am spus care sunt reale (respectiv documentate și dacă ești așa bun pe research, caută și tu și vezi de unde m-am inspirat).
Exagerarea (mai curând stilizarea, i-aș spune) ține de procedeele literare – sau voiai să-ți pun aici documente în facsimil?
Frate, nu sunteți români dacă nu faceți pe deștepții puțin… pfff.
Crăciun fericit!
Mulțumesc, Petru, la fel și ție!