O cheamă Ioana, a venit la mine pe plasa de la geam și e superbă.
Când a văzut-o, mâța a explodat în toate direcțiile, cu coada ca un jet de condensare de la motoare și jur că era gata să iasă prin geam ca un proiectil.
După ce mi-am revenit din râsul apocaliptic, am potolit oroarea miorlăitoare care făcea de parcă tocmai se întâlnise cu dujmanu’ vieții ei și i-am dat cu degetul lu’ Ioana să se care de-acolo că-mi distruge liniștea habitatului. De unde naiba, că nesimțita nu doar că n-a plecat, dar a luat-o, agale, în sus spre colțul cu umbră al geamului și s-a proțăpit acolo – cred că mi-a scos și limba. Good enough, că măcar n-o mai vedea mâța, care era foarte, foarte dezamăgită și s-a cărat, demnă și ofensată, cu coada-n sus până-n tavan.
Bravo, frate… vrei să faci, vorba aia, un bine și una-ți scoate limba, ailaltă-ți întoarce curu’. Femei…
Apropo, ați văzut vreodată cum apare, pe întuneric, o mâță închisă la culoare care se cară? Îi vezi doar curu’, ca o pată rotundă care se leagănă de colo-colo.
Revenind la Ioana, aia din poză.
Îmi pare rău că n-am făcut o poză mai bună, dar ca să am unghi trebuia să deschid plasa și s-ar fi speriat, plus că mâța atât ar fi așteptat. N-aveam nici cum să închid ușa, că ar fi simțit imediat și să fi văzut atunci răgete de frustrare și gheare pe lemn… n-am voie să închid nicio ușă în casă că jar mănânc.
Ioana e o Călugăriță, v-ați prins deja. Praying Mantis. Sunt creaturi absolut fascinante, frumoase, ucigașe, fără milă. Cea din poză avea cam zece centimetri, era imensă pentru standardul european, care e cam de 7-9 centimetri. Sunt singurele creaturi care-și pot roti capul la 180 de grade și au un câmp vizual de 300 de grade. Ochii ăia mari nu sunt singurii: mai au încă trei ochi simpli între ei. Au o percepție vizuală fantastică, detectează cea mai ușoară mișcare pe o rază de peste 20 de metri.
Auzul e foarte bun, pentru că au o ureche pe abdomen, între picioarele posterioare și e ureche pe bune, nu un organ care doar simte undele sonore.
Când se simt amenințate, își ridică torsul, își aduc brațele cu țepi în poziție de luptă și întind aripile – arată într-un fel. Unele specii emit un sunet ca un „hissss” și nu prea-ți vine să te apropii, deși sunt absolut inofensive pentru om. Da, te pot mușca sau înțepa cu brațele cu țepi, dar e ca atunci când te tai în hârtie, nimic mai mult. Dacă te miști ușor, fără să le ameninți, le poți lăsa să se plimbe pe tine. Îmi pare rău că n-am avut cum să ajung la Ioana, că aș fi vrut s-o țin pe mână. În artele marțiale există câteva posturi de atac care sunt inspirate direct din cele ale Călugăriței. Natura știe ce face.
Sunt prădători oportuniști, mănâncă inclusiv șopârle mici, păsări-colibri plus, evident, insecte pe care le prind chiar și din zbor. Au o viteză atât de mare atunci când își prind prada, încât mișcările nu sunt perceptibile cu ochiul liber.
Bineînțeles că au dușmani, inclusiv lilieci și, pentru a scăpa de ei când sunt urmărite, fac o manevră similară cu cea de dezangajare a unui avion de vânătoare – un picaj violent, cu redresare la nivelul solului și zbor la rasul ierbii. Ăsta pilot, jos pălăria!
Un singur lucru nu-mi place la ele, de fapt la femele (ha, surprise, surprise!): după împerechere sau chiar în timpul ei, femela îl mănâncă, uneori, pe fericitul ales, folosindu-l ca pe o sursă de nutrienți necesară pentru depunerea de ouă. Nu-l ucide și-l mănâncă, ci îl mănâncă de viu, pentru că așa procedează ele cu prada, o mănâncă de vie, metodic. De asta băiatu’ ăla tre’ să fie super atent când agață ceva și să aibă niște reflexe, pfuaaa! altfel l-a văzut sfântu’. Ori o mârlește pe doamna și-o taie ca gonit de diavol imediat după (asta dacă nu-l harponează aia înainte) așa cum ar trebui să procedeze orice bărbat sănătos la cap, ori apare în meniu. Cum să zic, e ca atunci când îi faci uneia felu’ și după aia, tipa începe să-ți umble în portofel după resurse.
Asta nu-ți cere nici s-o suni după și nici pensie alimentară: îți mănâncă capu’, la propriu. Drace, e ca și cum ai pune-o cu mâncarea din farfurie! Feminism? Io-te-aici, na, ia-ți-o p’asta!
Abia mă abțin de la niște analogii, da’ mai bine nu, că se subînțeleg…
Ioana a stat la mine până seara, apoi s-a relocat în copacul din fața geamului. Am văzut-o puțin, că s-a camuflat, dar i-am auzit fluturatul aripilor, un fel de „pprfllt”, apoi liniște. Aștepta să-i pice ceva în gheare, sau ieșise la agățat vreun fraier.
Pa, Ioana, hope to see you again. 🙂
