Am ajuns la concluzia că una din marile probleme din România o constituie intelectualii – sau ceea ce se înțelege prin asta, iar aici e o discuție întreagă cu, probabil, un milion de opinii.
Cum aș defini un intelectual în câteva cuvinte?
În primul rând, ca pe un gânditor, un om care, prin capacitățile sale, poate să vadă lucruri pe care noi, ceilalți, nu le vedem, să asambleze din câteva noțiuni un întreg concept, să deducă, așa cum se spune, existența unui ocean dintr-o picătură de apă.
În al doilea rând, ca pe un învățător, cel care le împărtășește celorlalți cunoștințele sale, sub forma unor noțiuni care pot fi înțelese la nivel de mase (non-peiorativ).
În al treilea rând – foarte important – ca pe un factor de echilibru. Intelectualul trebuie să fie, în societate, echivalentul unui punct Lagrange – minus rezultanta zero, evident.
În al patrulea rând, cel mai important, intelectualul trebuie să fie echidistant, neimplicat politic și/sau ideologic.
Cele de mai sus sunt o utopie, bineînțeles. Intelectualii au fost, dintotdeauna, dacă nu inițiatorii direcți ai marilor mișcări sociale, măcar imediat în spatele lor. Nici măcar răscoala de la 1907 nu a fost inițiată de „mase”, nemaivorbind de revoluția din Franța ori de cea din Rusia. Toate mișcările sociale care au dus la schimbări de regimuri au fost, în realitate, confruntări între cercurile „sus-puse”, cu aportul masiv al cercurilor de intelectuali, folosind ca vectori masele populare, ațâțate prin violență. Fără excepție, niciuna din acestea nu a dat satisfacție „poporului”, acesta rămânând cel puțin la fel de nemulțumit ca înainte.
Intelectualul a fost întotdeauna, prin definiție, „contra”. Contra ce, însă? Contra „sistemului”? Contra regimului? Nu cred asta. Mai curând, intelectualul a fost, dintotdeauna, contra a tot ceea ce ieșea din limitele cercului propriu. Intelectualii au reprezentat, în principiu, o altă masă de manevră pentru cercurile sus-puse, pusă în mișcare prin principii și nu prin violență – aceasta din urmă fiind rezervată maselor. De aici aș vedea o structurare a societății în trei zone distincte: cercurile sus-puse (nu le numesc elite, pentru că nu sunt elite), pătura intelectualilor și masele populare.
Venind la prezent, cazul României e nu doar atipic pentru vremurile de acum, ci de-a dreptul nebunesc.
România e singura țară din Europa unde, la schimbarea de regim din 1989 a fost necesar să existe morți – iar intelectualii au votat „pentru”.
România e singura țară din Europa în care, după schimbarea regimului, s-a distrus sistematic totul: industrie, agricultură, sănătate, învățământ – iar intelectualii au votat „pentru”.
România e singura țară din Europa în care cercurile sus-puse, în pofida aparentelor divergențe ideologice, au colaborat impecabil pentru divizarea societății prin violență – iar intelectualii au votat „pentru”(și aici e emblematic cazul bestiei Mihai Șora, unul din artizanii a ceea ce s-a întâmplat la Târgu Mureș).
România e țara din Europa cu cel mai mare număr de diplome de doctorat și masterat (e statistică reală), iar intelectualii n-au avut, niciodată, nimic împotrivă, deci au votat „pentru”. Nu e cazul să enunțăm numele beneficiarilor respectivelor diplome – e de-ajuns să spunem că 75% din aceștia nu sunt în stare să pună corect o cratimă.
De ce spun că intelectualii români au votat „pentru”? Deoarece nu au votat „contra”. Deoarece nu s-au opus nici măcar la nivel declarativ. Deoarece s-au aliat, pe față, cu cei care au nivelat România atât economic cât și social.
Intelectualii români au fost, dintotdeauna și implicit, vânduți regimului de la putere.
Intelectualii români au preferat să aibă putere, ignorându-și rolul de învățători și de factori de echilibru.
Nume ca Șora, Liiceanu, Pleșu, Blandiana, Cărtărescu, Paleologu, Baconschi, Patapievici, Pippidi et al. s-au asociat, pe față, unei ideologii care anulează cultura neînregimentată, promovează analfabetismul, induce autismul social, generează violențe în societate prin clivaj, promovează promiscuitatea sexuală, anulează tot ceea ce ține de „național” și nu doar atât: lucrează activ la distrugerea societății din toate punctele de vedere, la fracturarea acesteia și, nu în ultimă instanță, la reducerea societății la o masă amorfă de indivizi decerebrați, sclavi ai consumului orb și ai doctrinelor deviaționiste.
Folosind ca vectori diverși indivizi a căror părere despre ei înșiși e catastrofal de exagerată față de realitate, intelectualii români, în perpetuă căutare de privilegii și putere, reprezintă Răul care sapă la temelia unei întregi societăți. Din păcate, marketingul funcționează, așa încât asocierea unui nume cu un enunț îi conferă acestuia din urmă un statut de necontestat – cel puțin la nivel de mase: „Dacă a spus Cutare, atunci așa e.”
Intelectualii români nu se mulțumesc doar să enunțe: ei acuză, aprioric. Termeni ca fasciști, interlopi, legionari, antisemiți, au ajuns să fie folosiți în mod curent în retorica intelectualilor români vizavi de cei care se opun curentului oficial.
Intelectualii români insultă, în mod gratuit, milioane de cetățeni care n-au altă „vină” decâ că se opun unor enunțuri: pleava societății, fără dinți în gură, murdari, inculți, proști – din nou, doar câteva exemple din retorica intelectualilor români de azi.
Nu pot să nu fac o paralelă între discursul intelectualilor români de azi și discursurile „de înfierare” din anii ’50: aceeași încrâncenare, aceeași mizerie morală, aceeași slugărnicie la adresa celor de la putere, aceeși goană disperată după privilegii.
Pe de altă parte, e de remarcat aici inconștiența, iresponsabilitatea și nemernicia intelectualilor români de azi care nu se dau în lături de la a distruge un construct social în numele unor ideologii deviaționiste impuse de cei pe care îi slujesc – din nou, pentru bani și pentru privilegii.
M-am întrebat, de multe ori, de ce? Nu poți să-i suspectezi de prostie – în sensul unanim acceptat – pentru că nu sunt proști, deloc. Nu ai nici cum să le oferi ca scuză „convingerile”, pentru că niciun individ cu mințile la locul lor nu ar accepta de bunăvoie distrugerea unei întregi societăți. Sunt foarte conștienți de ceea ce fac și aici e partea dureroasă: singura concluzie validă e că sunt nemernici. Prin tot ceea ce fac, intelectualii români de azi reprezintă un pericol public, iar un pericol public trebuie eliminat.
Știu că, în mintea mică și neantrenată a unora, deja a apărut enunțul „moarte intelectualilor!” mugit în anii ’90 pe străzi, iar asta e una din marile probleme pe care le au românii – și am mai spus-o: gândesc în valoare absolută, e ori alb, ori negru, ceea ce e foarte periculos. Niciodată acest mod de gândire nu a fost atât de vizibil ca azi, iar intelectualii români sunt promotorii acestui mod de gândire, sunt pârghiile prin care se urmărește desăvârșirea distrugerii societății, nivelarea ei, constituirea a două zone distincte: marea masă, decerebrată, analfabetă și „puterea” care dictează totul.
Un exemplu recent al răului imens pe care-l fac intelectualii români de azi e ceea ce s-a întâmplat la Timișoara, la mitingul „de ziua Europei”: vizavi de enunțul – real – conform căruia România a devenit o republică bananieră, un tinerel cu coșuri a proclamat, victorios, de la tribună, „Nouă ne plac bananele!” și a fost ovaționat pentru asta. Nu cred că mai e ceva de spus.
Din punctul meu de vedere, intelectualii români de azi trebuie să dispară și să fie înlocuiți de gânditorul echidistant, de învățător.
Într-o notă personală, din cauza nemerniciei lor, i-aș trimite să sape Canalul Arad-Marea Neagră cu lingurița din plastic: cât sapă, atâta mănâncă.
