Goe. Da MAN.

În sfârșit, s-a întâmplat.
Dl. Goe mi-a făcut favoarea de a mă băga în seamă și nu oricum, ci comparându-mă, chiar, cu cei doi Nemesis ai domniei sale, cei care-i otrăvesc viața, zilele, nopțile și ce-o mai avea el pe-acolo: Aldus și Sticri.
Motivul? Opiniile mele nu coincid – hélas! – cu cele ale domniei sale. O crimă ce nu poate trece, nu-i așa, nepedepsită, pentru că, să nu pici pe gândirea-i, te califică, automat, pentru tabăra dujmanilor în general și ai domniei sale, în particular. Tipic românesc, dacă mai era nevoie s-o spun. Românilor, în general, când nu sunt de acord cu tine, li se scoală erect, semeț, ca_catargul de steag, reflexul „ești un/o…” sau, după caz, „ești ca…”, ca reprezentând, aproape fără excepție, persoanele sau personajele față de care au dezvoltat o fixație vecină cu patologicul obsesiv-compulsiv.
Legat de comparația de mai sus, m-am uitat și cine sunt cei cu care mă compară și nu-mi dau seama dacă ar trebui să mă simt în vreun fel și dacă da, în ce fel anume. Rămâne o enigmă – pentru mine, cel puțin.

Pentru conformitate, voi pune aici comentariile la care mă refer, respectând grafia originală:

@Axel – nu-s chiar surprins de fervoarea cu care te dedai delirului… “criticându-l” pă Cărtarescu, asa, ca de la scriitor la scriitor… cu acordul si spre deliciile lui iosi-f… fisarionovici.
P.S. Spre deosebire de doamna V.A., care te-a categorisit de super… ficia al… eu, dimpotrivă, nu pot să nu-ti remarc pro-funzimea… Esti, cred, comparabil de profund cu gânditorul Sticri… Desi n-ar fi imposibil să de dovedesti înca mai adânc acela.

și

Cine sunt cei patru “antichristi satanici” care apar în tablou se stie… Dar cine este fătălăul cu drapel si lozincă?… că nu e prea clar. Aduce un pic a aldus. Viva la revolucion!

Confuzia fiind vizibilă și fundamentală, repet răspunsul meu – nu identic -, întru lămurirea dilemei domniei sale: fătălăul în cauză este ceea ce oamenii normali numesc „o femeie” (vezi DEX).

Pentru că intenția domniei sale este, însă, fără îndoială, peiorativă, am făcut un efort și i-am pieptănat puțin blogul – nu în căutarea textelor, pentru că le știu: sunt genul de texte care, cu cât sunt mai lungi, cu atât spun mai puțin, alcătuite pe principiul sfânt de „dacă nu poți să-i convingi, zăpăcește-i.” Acuma, în apărarea-i, asta nu e nici o problemă, nici o noutate: în fond, pe un blog, al tău, ești liber să scrii ce-ți trece prin cap, ca un fel de katharsis. N-am putut să nu remarc limbajul evoluat (bravo!), numărul mare de cuvinte lungi și sofisticate (bravo!), truismele și sofismele (bravo!) în care autorul se scaldă, pur și simplu, ca domnul acela cu machiaj violent care sare prin cercuri la circ. Din nou, departe de mine gândul de a desconsidera în vreun fel acest lucru.

Altul a fost motivul pentru care i-am pieptănat blogul – și pe al altora, in that matter – și anume modul domniei sale de a aborda controversele.
Pornind de la principiul că o discuție în contradictoriu, pe orice subiect, presupune implicit un anumit nivel de cunoștințe pe subiectul respectiv, asta dacă se vrea să fie o discuție și nu crize de personalitate punctate de zvârlituri din copite, pornind, cum spuneam, de la principiul menționat, mi-a sărit în ochi disperarea furibundă a domniei sale cu care se străduiește să combată opiniile contrare, disperare punctată, ici-colo, de o anumită ironie – de multe ori vag amuzantă – similară cu cea a doamnei din tramvai căreia un domn îi înfige cotul între coaste: acea bărbie ridicată disprețuitor însoțită de vorbe scuipate aparent amabil care se află, însă, la un pas de insulta grosolană, peșteroidă. În momentul respectiv, domnia sa se transformă din „sapiens” în „habilis”, începând să se învârtă în toate direcțiile, mârâind feroce, lovind cu bâta inclusiv pământul, ridicând nori de praf, întru descurajarea celor care au nefericirea să aibă idei diferite de cele ale domniei sale.
Am observat, de asemenea, un tipar comportamental, și anume o creștere progresivă a tensiunii domniei sale atunci când e contrazis sau când nu-i convin opiniile celuilalt: prima tentativă e politicoasă, însă mâna în care ține bâta se încordează vizibil. La a doua tentativă, bâta e ridicată într-un unghi de aproximativ 15 grade față de verticală și un mârâit adânc, ca tunetul în depărtare, îți dă de înțeles că ar fi bine să-ți schimbi părerile – rapid. Dacă ai ajuns la a treia tentativă, e prea târziu: personajul nostru s-a dezlănțuit deja, începând să sară în loc, rânjindu-și dinții, scoțând sunete guturale, lovind cu bâta în pământ, iar la a patra tentativă, dacă mai ești pe-acolo, s-ar putea să ți-o iei grav, în țipete ascuțite și urlete de mânie.

Nu e mai puțin adevărat că reacționăm, cu toții, conform propriei personalități și conform abilităților – induse – de a gestiona situații mai mult sau mai puțin neobișnuite. În aviație, conceptul se numește CRM (Crew Resources Management) și presupune capacitatea de a urma, calm și lucid, anumite proceduri în caz de situații în care eroarea umană poate duce la incidente grave. Reacțiile patibulare – dacă pot să le spun așa -, viscerale, dictate de principiul „fight or flight” nu prea își au locul nicăieri, cu atât mai puțin într-o discuție a cărei finalitate, de fapt, nu există.
Poate comparația de mai sus e puțin forțată, însă aici e o lacună pe care am avut-o de când mă știu, și anume faptul că n-am reușit, niciodată, să înțeleg de ce insulta sau ironia de Alimentara ar putea deveni un argument pentru orice. Din ceea ce am observat, genul ăsta de reacție e propriu indivizilor a căror existență se desfășoară într-o deplină nesiguranță față de propria persoană, cu grave complexe de inferioritate și, probabil, cu o sumă consistentă de… nefericiri moștenite din copilăria timpurie, caz în care orice opinie contrară e redusă la tăcere prin jigniri, poate mai subtile la început, culminând, însă, invariabil, cu atitudini de „bombardier” cu bemveu și lanț la gât, care se repede să-ți dea un cap în gură – pentru că atâta știe și atâta poate.
De asemenea, atitudinea respectivă poate apărea și din cauza unei vârste înaintate, combinată cu conștiința propriei inutilități ca individ – pentru că niciodată nu te-ai simțit, cu adevărat, util, decât prin prisma confirmărilor obținute din exterior, pe care acum nu le mai ai.
Sau poate că nu. Qui vivra verra.

Cred că Dl. Goe – mă rog, cine se ascunde în spatele acestui pseudonim, pentru că, așa cum e normal, n-ai suficiente… ăăă… instrumente la dispoziție pentru a-ți asuma, public, și o identitate atunci când jignești pe cineva, preferând s-o faci, curajos, în anonimat, sau poate că îți este rușine cu propriul nume, cine știe – cred, spuneam, că Dl. Goe e un om foarte nefericit, în esență, pentru că doar un om profund nefericit insultă în dreapta și-n stânga cu disperarea celui care, știind că nu face față unei argumentații, recurge la metoda bâtei în cap și a capului în gură. Sau, poate, nu e nefericit: poate că se simte extrem de bine pozând în justițiarul care, cu pistolul descărcat și fără percutor, își înjură oponentul cu glas falnic, știind foarte bine că acesta din urmă nu se va obosi să-i dea ceea ce merită: glonțul costă bani și efort, nejustificabile din niciun punct de vedere în situația de facto. Apoi, satisfăcut, se mângâie singur pe creștet: moamă, ce i-am zis-o! Deci da, s-ar putea să mă înșel, iar domnia sa să fie perfect satisfăcut cu și de sine însuși, cultivând ideea conform căreia „mai frumoasă și mai deșteaptă ca mine nu se ezistă!” Posibil.

I-am citit răspunsurile la diverse comentarii de pe diverse bloguri și, sincer, nu reușesc să-mi dau seama de unde disperarea aproape patologică cu care insultă în dreapta și-n stânga, fără niciun fel de discernământ, că de luciditate n-are sens să pomenim. Nu e prima dată când văd tipul ăsta de abordare: e proprie ‘telectoalilor moderni, non-conformiști până la durere, care confundă polemica cu înjurătura și scuipatul cu elocvența. La o primă vedere, rapidă, pare că avem de-a face cu un soi de sindrom al personalităților multiple, deși, nefiind psiholog, e foarte posibil să mă înșel. Disocierea pe care am remarcat-o, însă, modul în care, uneori, referindu-se la el însuși se exprimă la persoana a treia, ar putea duce la două concluzii: fie vorbim de un caz clinic, fie vorbim de cel puțin două persoane asociate numelui Goe.
Pe de altă parte, e vizibil efortul domniei sale de a se conforma personajului literar pe care îl întruchipează: ștrengarul care, fără a ține cont de normele sociale – multe din acestea induse de educație, dacă aceasta există -, își face de cap ca un elefant într-un magazin de porțelanuri, pe ideea că în acest fel va obține atenția pe care consideră că o merită. N-aș putea spune că nu reușește: zvârlitul din copite, fără discernământ, îți aduce, într-adevăr, atenție, măcar că atenția respectivă e însoțită de priviri compătimitoare, pe principiul „nu da-n el, săracu’, că și-așa îl bate viața…” – dar e atenție și asta contează.
Un alt aspect pe care l-am remarcat sunt termenii suburbani pe care domnia sa îi adoră, pur și simplu. Nu sunt simple insulte, ci adevărate flegme mentale, scoase horcăit din gât, azvârlite cu o bucurie care te duce cu gândul, așa cum spuneam, la un caz mai mult patologic decât la unul social. De fapt, nu e o noutate: insulta, jignirea, înjurătura groasă, mustind de zeamă ca un furuncul, sunt argumente sine qua non în ziua de azi, fără de care ești, practic, terminat. N-ai cum să le ții piept, pentru că nu au o finalitate, totul se desfășoară într-o buclă, în realitate, non-cauzală ce poate fi întreruptă doar de o discuție față-n față. Pentru asta, însă, trebuie să fii bărbat. Când vomiți insulte, anonim, nu ești.

Aș vrea să închei aici, nu înainte, însă, de a sublinia alte două aspecte.
Primul e legat de obsesia domniei sale față de cele două personaje menționate la început, cei doi Nemesis, respectiv Sticri și Aldus, obsesie vizibilă fără efort într-o mare parte a reacțiilor domniei sale. E limpede că, în accepțiunea D-lui Goe, a compara pe cineva cu oricare din aceștia reprezintă insulta supremă, echivalentul lamei ghilotinei în drumul său spre gâtul nefericitului în cauză. Dixit. Dar! dar… nu pot să nu mă întreb de unde ura domniei sale pentru cei doi, o ură ce depășește cu mult limitele unor discuții inofensive sub protecția binecuvântată a anonimatului. Ura domniei sale sare, efectiv, din pagină, arde monitoarele, pârjolește totul în jur, ca și cum ar fi dictată de frică. Am urmărit atent diferite discuții cu (și despre) respectivii și am constatat un fapt foarte interesant: se pare că există în domnia sa un imbold generat de ceva personal, care îl face să înnebunească, pur și simplu, și să insulte într-un mod care depășește, în toate felurile, imaginea de persoană educată – în toate sensurile – pe care se străduiește să o cultive. Hm… oare D-lui Goe îi e frică de cei doi? Oare de ce? Interesant… merită aprofundată ideea. Când înghesui un animal într-un colț și îi ameninți viața, acesta se va apăra, indiferent de consecințe, iar obstinația disperată cu care domnia sa îi pomenește, hodoronc-tronc, pe cei doi în cauză, cu orice ocazie… mda. Pare frică, autentică. Întrebarea e „de ce?” Bineînțeles, întrebarea e retorică.
Sau nu?

Celălalt aspect ține de ceea ce se numește, îndeobște, educație. Acuma, nimic de zis, la tine acasă poți să faci ce dorești, ești la tine. Atunci, însă, când te afli acasă la altcineva, a-l insulta pe respectivul te descalifică pe toate planurile și te vei trezi, cel mai probabil, cu un șut care te va arunca pe scări în jos. Blogul e ca o casă, proprietatea respectivului. Atunci când intri cu ghetele murdare îți arăți adevăratul caracter și nivelul real de educație. Da, știu, sunt concepte perimate în ziua de azi, când urletul de maimuță antropoidă în călduri veșnic nesatisfăcute a devenit un modus vivendi, doar că, ce să vezi, încă se mai ține cont de ele, pe ici, pe colo. La mine pe site, de pildă, se ține.
La mine pe site nu se bârfește și nu sunt insultați cei care nu sunt de față – în sensul specific, evident. Un minim de bun simț ar fi să-i informezi și pe respectivii, printr-un link în comentarii (link-uri pe care le-am pus eu) – măcar că o faci sub protecția anonimatului – că tocmai i-ai insultat în altă parte, unde ar avea posibilitatea să-ți răspundă.
Așa ar proceda un bărbat. Dar, vai.

În timp ce scriam cele de mai sus, mă gândeam dacă să-i închid ușa D-lui Goe sau nu.
N-o voi face, din două motive: unu, mi se pare elegant să-i ofer ocazia unei replici (cu tot ce include aceasta) și doi, mi se pare amuzant să-i ofer ocazia de a se face de râs în public – și aici.