„Europa?? Nu-mi pasă de Europa. Ce-a făcut Europa când eu eram la greu??” (Mălai-Vodă)

În imagine, statuia lui Mihai Viteazul de la Oradea, azvârlită de pe soclu de către primarul de atunci, prim-ministrul de azi, Ilie Bolojan, în tăcerea asurzitoare a patrioților pulii

Replica din titlu e din filmul „Mihai Viteazul”, regizat de Sergiu Nicolaescu. Film realizat cu sprijinul Forțelor Armate ale României (da, pe-atunci România avea Forțe Armate, nu era formată din căcați lași, cu grăsime pe burtă, care se dau cu trotineta și intră-n panică dacă nu beau apă două zile).

Șapte mii de militari (în termen). Șapte batalioane. Unsprezece mii de costume făcute manual. Armuri, platoșe, căști, cămăși de zale – multe din ele metalice. Mai mult de treizeci de decoruri de interior construite în detaliu. Efecte pirotehnice revoluționare pentru anii respectivi – tehnici noi de explozie, pulberi noi. Arme și tehnică militară (re)create de la zero. Filmări la fața locului, fără „green screen” și fără background-uri „generate” digital. Un an de antrenament epuizant pentru cascadori, înaintea începerii filmărilor. Noroiul – noroi, apa – apă, trântele – trânte. Unghii murdare, fețe mânjite. Scene de luptă coregrafiate excepțional, multe printre flăcări (reale), de instructori străluciți. Mâini și picioare rupte la filmări, articulații luxate. Trei sute de cai antrenați special. Un cameraman de excepție – George Cornea. Travelling-uri executate impecabil. O logistică năucitoare, care-ți face, azi, părul măciucă. Muzica splendidă, compusă de Tiberiu Olah. O echipă imensă, disciplinată, responsabilă. Un regizor de geniu.
Amza Pellea – un rol excepțional. Nu e ironic că fiică-sa e „progresistă” până-n unghiile alea vinete? Cred că Amza Pellea se răsucește în mormânt când vede la ce gunoi a dat naștere…
Toată distribuția – superbă, oameni care trăiau rolul. Un singur minus aici: Sergiu Nicolaescu în rolul lui Selim. Țeapăn, inexpresiv, plastifiat. Păcat, dar asta nu scade cu nimic valoarea peliculei și a întregii echipe. În fond, Sergiu Nicolaescu a fost regizor, nu actor. Mici vanități ale unui om genial – iertate sunt. Einstein nu purta niciodată șosete.

Filmul e o capodoperă care rivalizează cu superproducțiile de la Hollywod din anii aceia. Dacă compari capodopera Mihai Viteazul cu porcăria de „Avatar”, de exemplu, te bufnește râsul: cu un buget de zeci ori mai mare, David Cameron a scos o mizerie în care vezi diferența între outline-ul actorilor și background-ul creat artificial.
Peste treisprezece milioane de telespectatori – doar la prima strigare. Desigur, oamenii muncii erau duși cu forța, de securiști, să vizioneze filmul, sub amenințarea cu pușcăria.
Doar două filme mi-au lăsat o impresie la fel de puternică: Cleopatra din 1963 și Pe aripile vântului, din 1939, cel cu Vivien Leigh și Clark Gable. În toate cele trei producții, actorii jucau între flăcări reale, cu clădiri incendiate stând să le cadă-n cap. Ce să vezi, pe-atunci nu exista „eiai”… ghinion.

„Mălai-Vodă” sau „Mălai-Mare” i se spunea lui Mihai Viteazul în cancelariile a ceea ce a devenit Imperiul Austro-Ungar – e documentat, nu e glumă.

„Ce-are ăsta, mă, îl doare iar la patriotism??” o să-ntrebați unii din voi.
Nu, prieteni. Mi se rupe. Spre deosebire de mulți alții care cacă pe internet patriotism mai moale ca apa și mai lat decât cearceafu’, de la mii de kilometri, din siguranță, mie mi se rupe. Nu mai poți fi patriot într-o țară unde există spurcăciuni de tip nicușori, georgești, simioni și alte zdrențe similare. În România de azi, „patriotismul” e permis de la 1700 la 2000, în week-end, după care „patrioții” se retrag, disciplinat, la domiciliile respective, unde se uită la „Insula Iubirii” și înjură pe net sub acoperirea anonimatului, să nu-i găsească, cumva, băbăeții.
Înjură, curajos, ghemuiți lângă tastatură, pentru că „libertatea de exprimare”, dar ferească Sfântu’ de „libertatea de asumare”. Patrioți de carton umed cu săbiuțe din plastic cu led înăuntru de la „Jumbo”.

Bă, nu e patriotism aici, ci o capodoperă care ar trebui (re)văzută.
Știu că din o mie de oameni care citesc asta n-o să vadă filmul nici măcar zece, dar ăia zece, bă, uitați-vă bine la film, analitic. Este o capodoperă.
V-aduceți aminte când, copii fiind, ne uitam la diverse filme cu eroi, după aia urlam ca maimuțele pe stradă, încercând să recreem personajele? Redeveniți copii, măcar puțin. Ajută, credeți-mă. Când uiți să te joci, ai murit.

Vă pun link-urile mai jos.
Pierdeți trei ore din viață și renunțați la „Insula Iubirii”. N-o să vă cauzeze, credeți-mă.