Cred că poza e dintr-un film, dar nu știu din care.
REPUBLICAT
E greu să fii român…
Românii sunt o gașcă aproape imposibil de mulțumit. Cred că până și dacă Ăl de Sus le-ar da Grădina Raiului în comodat, românii tot ar bombăni că ba de ce sunt pietricele pe jos, ba de ce atârnă șarpele ăla ca un idiot pe cracă, ba că frunza lu’ Eva e prea mare… pana mea, nu cred că din o sută de români găsești unul care să spună „băi, sunt mulțumit și aș fi cretin să-mi petrec viața alergând ca un bou după mai mult.”
Cred că nici alea șaptej’doo de virgine din Paradisul musulman, oferite personal de Profetul Mohamed (pacea fie cu EL) nu i-ar satisface.
Acuma, sincer vorbind, șaptej’doo de virgine e cam mult, mă gândesc. Ce bărbat sănătos la cap ar suporta să audă de șaptej’doo de ori „Mi-hi-hiii… acuma nu mă mai respeeecți… mă mai iubeeești… nu-i așa că o să mă suuuni? Mi-hi-hiii…!” Really, frate??
Revenind la subiect, românilor, pe lângă că sunt permanent nemulțumiți, ba de bani, ba de vreme, ba de vecini, ba de soacră, ba de trafic, ba de nevastă, ba de guvern, ba de dracu’ mai știe ce, le e imposibil să accepte un argument spus de altcineva. Culmea e că acel altcineva e, în majoritatea cazurilor, tot român. Dacă, cumva, argumentul vine de la cineva cu o altă găină pe pașaport… eeiii… atunci se schimbă lucrurile.
Românii pornesc aprioric de la următoarele premise:
„da’ cin’ ejti tu, mă?!”
„bă, tu ejt’ prost!”
„cine, mă?? n-am auzit de el, bine că se dă el dăjtept!”
„io’ știu mai bine așa că tajdingură!”
„prostu’ ăla?? păi, ăla e un bou, dom’le, habar n-are de nimic și mai și vorbește!”
… și altele, și altele, variațiuni pe aceeași temă: „eu ȘTIU MAI BINE.”
Dacă-i spui unui român că prețul unei pâini e de 2,50 lei (zic așa, arbitrar, că io-mi fac pâinea de vreo zece ani încoace deci nu sunt la curent), o să spună că a văzut el cu 2,49, „la arabu’ ăla cu cuptoru’, ăla din colț, io’ de-acolo cumpăr în fiecare zi și e 2,49, nu 2,50.” Ajunge să se certe cu tine pe chestia asta și după aia nu te mai salută. Bine, pentru români, a se certa e a doua natură, au ajuns să se amenințe cu săbii, cuțite și pistoale pentru un loc de parcare, ce să mai vorbim…
M-aș distra maxim dacă în România s-ar permite portul armelor de foc letale, cred că până și doamnele în etate de la Mega ar umbla printre rafturi cu pistolul dezasigurat și cu glonț pe țeavă. La Poștă, cel puțin, în ziua de pensie, probabil ar trebui construite amplasamente de tragere cu biută de protecție și tot tacâmu’. M-am nimerit pe-acolo de vreo două ori în perioadele respective, da’ m-am cărat rapid, gândindu-mă că a început războiul civil.
Revenind, nu reușesc să înțeleg apetența românilor pentru discuții în contradictoriu, mai ales atunci când sunt pe dinafara subiectului.
Am observat – cel puțin de la o vreme încoace – obstinația asta tipică românilor de a contrazice orice. Mă mai dau și pe feisbuc (nu mai am feisbuc demult), rareori, că-mi provoacă o silă profundă, dar, cel puțin, mă distrez cosmic văzând cum doi care au pornit de la un subiect pe care sunt de acord ajung să se certe isteric până la urmă într-o discuție pe care o începuseră prin a-și da dreptate reciproc. Frate, ajung să se porcăiască de ai senzația că au de împărțit însăși Lumea, se insultă încercând să pară, în același timp, educați, în conversații din vârful buzelor de parcă le și vezi moacele cu buzițele țuguiate și nasurile îndreptate, arogant-elegant-ofensat, în sus (ceva cam ca damicelele de pe ștrase de azi, că aproape toate dau senzația că le pute totul în jur, deși în spatele privirilor de prințese se cască un hău imens, negru și fără fund).
De ce se contrazic românii din orice?
Un psiholog care chiar știe ce spune probabil că ar avea un răspuns bine fundamentat dar, cum nu sunt psiholog, mă limitez la propria intuiție.
UNU: românii sunt aroganți
De ce sunt aroganți? Poate pentru că, nemaiavând ca repere decât păsăricile intitulate „asistente” de pe televizor, fete altfel drăguțe, unele, dar de o prostie și incultură abisale, ori curvele cu buze cât pompa de desfundat veceuri care fac rating pe televizoare, ori „băeți” bărboși cu tatuaje, alură de vedete, creierul cât cel al unui gândac de Colorado și care, când deschid botul, îți vine s-o iei la goană pe câmpii de nebun, nemaiavând, cum spuneam, decât astfel de repere, românilor le-a intrat în căpățâna aia tare ca granitul ideea că „ești ceea ce arăți”, ergo, trebuie să arăți cât mai mult că ești. Are sens, cumva, ce spun? Apropo, băi ăștia de pe la posturile TV, se spune ARE SENS, nu FACE SENS, deștepților!
Cum spuneam, dacă ai ca modele doar distruși cu cortexul transformat în mlaștină care sunt promovați de mass-media, logic că te iei după asta – dacă ai sinapsele pe invers și cei mai mulți le au, mă tem că.
Acuma, nu e de mirare că se întâmplă așa ceva. În țara în care cultura a ajuns termen aproape peiorativ, în țara cu cei mai puțini cititori de cărți din Europa (da, de România vorbesc), în țara în care o carte e apreciată cam la 5% dintr-o șaorma cu de toate, în țara în care librăriile sunt goale, în țara în care, când folosești cuvinte mai lungi de șase silabe, se uită lumea la tine ca și cum ai avea o trompetă înfiptă-n cur, în țara în care Uniunea Scriitorilor e o șerpărie plină de curve, de bandiți, de hoți ordinari, de lași, de mincinoși, de gunoaie umane, de jigodii care se pândesc unele pe altele așa cum pândesc șuții de buzunare din Bombay poliția, în țara în care editurile preferă să publice traduceri în loc să publice autori români (pentru că există autori români și foarte mulți sunt BUNI) doar pentru că la traduceri costurile sunt mai mici, în țara în care românii nu promovează cultura românească (aia câtă mai e), ci pe cea străină pentru că sună mai bine Johnson față de Popescu, în țara în care un nimeni își permite să-l insulte pe Eminescu, în țara în care cultura a ajuns pe mâna unor scârbe slugarnic-oportuniste și aș putea continua la infinit…
… în țara asta de unde să vrei modele, mă?!
Și-atunci, e normal ca non-aroganța liniștită a celor pentru care bunul-simț a fost dintotdeauna un modus vivendi să fie înlocuită de zbieretele isterice, de curve-n călduri veșnic nesatisfăcute ale semidocților care confundă chiloții cu duramater și tatuajele cu circumvoluțiunile.
DOI: românii nu au inteligență emoțională
Bazându-mă, din nou, pe propriile observații, românii au tendința de a reacționa visceral, nu cerebral. Chiar și atunci când se străduiesc să pară cerebrali, îi simți tremurând de nervi, ca niște dulăi ținuți în lesă și care abia așteaptă să se dezlănțuie.
Politețea în situațiile neplăcute e forțată, însoțită adeseori de acea atitudine scârbos-rece-ofensată de tip „mda, bine, te iert, treacă de la mine de data asta, bă, amărâtule!” a celui aflat în sfere sociale infinit de sus plasate, nevoit să coboare în plebe și să-și mânjească distincția cu „sărăkia” celorlalți (întotdeauna mai proști ca el, fără excepție).
Culmea e că atitudinea asta lipsește la tânăra generație, dar nu pentru că pitpalacii ăia ar avea inteligență emoțională, ci pentru că trăiesc într-o permanentă stare de confuzie în primul rând legată de ei înșiși, nemaivorbind de raportarea la ceilalți sau la mediu.
De ce n-au românii inteligență emoțională? Păi, probabil că se leagă de punctul UNU, conform căruia, dacă nu știi să te-nfigi ca un bou în gard, ceilalți te iau de fraier și de prost, așa că agresivitatea apriorică și implicită a devenit ceva obligatoriu pentru a te impune în fața altora la fel de imbecili ca tine. Dar, cel puțin, îți dă satisfacția că poți să-l trimiți în pizda mă-sii pe ăla cu care nu ești de acord.
TREI: românii se disprețuiesc tacit unii pe ceilalți, implicit
Mi s-a confirmat asta de nenumărate ori, martor fiind la diverse situații, inclusiv în „comunitățile de români” din alte țări. Când se întâlnesc, percepi o… reținere, un fel de distanțare începând din chiar momentul zero, ceva subtil care mai curând se simte decât se vede. Am câteva povești amuzante, dar le las pentru altă dată.
Acuma, nu știu dacă „se disprețuiesc” e termenul corect, deși cunoaștem foarte bine argumentul „da’ cin’ ej’ tu, mă?!” sau echivalentul „bă, tu jtii cine-s io’??” folosite, probabil, încă de pe vremea când Menumorut voia să ardă și el o iobagă (na, c-am zis-o!) și bărbat-su ăleia îl lua la goană. „Bă, tu jtii cine-s io’? Io-s Menumorut, Șeful!”
„Disprețul” pare a fi dublat de o neîncredere maladivă și apriorică în celălalt, pe principiul „bă, de ce-i ăsta așa cumsecade, vrea să mă ardă??”
Repet (sau reiterez, cum zic culții-n capul ăla sec) nu mă refer aici la tânăra generație, pentru că aia nu există, ci doar este, în general vorbind. Ei sunt drăguți, săracii, au empatie, incluziune, folosesc narativul, îi preocupă ză claimăt ceingi, beau cocacola cu dopul care-i zgârie pe nas și le place, i-ar suge-o lui zelenski cu lacrimi și clăbuci, ar muri bucuroși pentru ucraina, se dau cu trotineta și după vârsta de 6 ani, poartă poșețîca după gâtuț, ca doamnele, își lasă o mizerie pe față pe care o numesc „barbă”, doar-doar or părea și ei ce nu sunt și, după ce termină o școală, vor salariu de 2000 de euro din prima, la primul lor job deși, cum am mai spus, ar muri de foame în fața franzelei dacă n-ar fi tăiată în felii. Deci, pe ăștia îi scoatem din speța de față.
Faza cu „disprețuitul” e, pentru mine, foarte complicat de definit, pentru că mi-ar trebui niște cunoștințe pe care nu le am, dar sper că m-am făcut, cât de cât, înțeles. Poate un psiholog care chiar știe ce spune ar putea să detalieze și să-mi zică dacă am sau nu dreptate.
PATRU: românii ȘTIU (tot)
Se dă o maternitate din România. O doamnă dă naștere unui viitor român care, după ce iese și se uită-n jur, se rățoiește la asistentă: „fă! nu de-acolo se taie cordonu’, ej’ proastă?? păi tu jtii cine-s io’??” Asta scenă de film, cred că Fellini s-ar culca pe jos și s-ar da cu dinții de bordură, iar Andy Warhol și-ar mânca propriul cap.
Un sponsor, ceva, pentru realizarea unui documentar de tip „Cele 18 milioane de fețe românești ireconciliabile ale Adevărului Absolut”? Nu? Nimeni? Bine, o lăsăm baltă.
Știți care este expresia cel mai puțin folosită de români, pe lângă „Îmi pare rău, e vina mea.”? Vă spun eu care e: „Nu știu,” împreună cu soră-sa, „Nu mă pricep la asta, ai vrea să mă înveți?”
Băi frate. Popor mai învățat și mai bazat decât românii nu cred că există, cel puțin eu, unul, n-am întâlnit. Nu există să stai de vorbă cu careva pe orice subiect și ăla să nu știe mai multe decât tine pe subiectul respectiv. Aproape că am început să am complexe, pentru că îmi dau seama că oricine știe mai multe decât mine, indiferent despre ce discutăm. Nu știu dacă problema e la mine sau nu, dar, la naiba, chiar dacă demonstrezi fără dubiu că e albă, celălalt tot va spune că paaarcă, toootuși, e puuuțiiin spre gri, așeaaa…
Probabil că există, în ADN-ul românesc, o genă tipică, Gena Adevărului Absolut, altfel nu-mi explic cum dracu’ cineva care – de exemplu – n-a văzut în viața lui un motor de avion de aproape, să vrea musai să mă învețe cum funcționează cu adevărat motorul ăla. Am dat exemplul ăsta pentru că e relativ recent și de specialitate, dar se aplică pe orice domeniu de discuție între doi sau mai mulți români.
Feisbucul și blogurile duhnesc, pur și simplu, de intelighenție, miasmele cognitive te învăluie ca un giulgiu maro din momentul în care te-apuci să citești pe-acolo. Fiecare știe și, decât să recunoască că (mai) are de învățat, mai curând și-ar tăia puța cu un fierăstrău c-un singur dinte. Dacă respectivul a mai prins de la alții ceva citate din Țuțea, Cioran sau Einstein, s-a terminat, ți le dă drept argumente irefutabile (mamă, ce-mi place asta!), iar concluzia e că tu-ej’-un-prost-pentru-că-așa-a-zis-și-Cioran (sau Țuțea, sau Einstein, sau Cehov, sau Galsworthy, sau Ciucă-Câciu-Câțu sau pizda mă-sii, vreunul din ăștia).
Ce mișto a ieșit Ciucă-Câciu-Câțu… haha!! Puteți citi repede asta de multe ori?
Este c-ați încercat? Hehe…
CINCI: consecvența tâmpă a românilor
Cel mai bun și mai recent (actual) exemplu e cel al teatrului prost denumit „alegeri”.
E înfricoșătoare ușurința cu care românii pot fi manipulați, indiferent în care „tabără” se situează. Graba și devotamentul de animal cu care percutează la diversele curente, cu o consecvență tâmpă, sunt atât de patetice, încât nu poți să nu te întrebi cum naiba au supraviețuit până acum.
Românii nu-și pun întrebări – au doar certitudini și sunt gata să-i dea în cap vecinului pentru a-și apăra convingerile induse de alții.
Atâta ură, mizerie, abjecție, mârlănism gros, zemos și mitocănie ca în ultimele luni nu cred că a existat vreodată în România. Plouă cu invective, cu insulte purulente folosite ca argument, cu argumente a căror greutate nu trece de grupa mare la grădiniță – și pentru ce? Pentru niște nemernici care-și aranjează ploile între ei, pe spinarea boilor care sunt gata să se muște reciproc de beregată din cauza a ceea ce spun alții.
Dacă veți privi cu atenție discuțiile la nivelul „omului de rând” (cum le place jigodiilor să-i numească pe cei care le plătesc salariile) veți observa că, în afară de a se înjura unii pe alții cu o disperare ce seamănă a demență, toate celelalte argumente sunt ale altora, nu ale lor. Realitatea e că e mult mai ușor s-o iei în guriță pe-aia care-ți place și s-o consideri Adevărul Absolut, iar românii fix asta fac. Nu există cale de mijloc, nu există compromis: e ca mine sau ești un ……….. (completați voi linia punctată). Întrebarea normală pentru orice individ cu ceva în craniu și anume „Ia stai așa, oare nu are și celălalt dreptate, măcar pe ici, pe colo?” nu există. Cum spuneam, românii au doar certitudini. Ditto.
Când mai apar în ecuație și tot felul de diasporeni cocliți, îmbătrâniți urât în propria inutilitate, mari eroi și degrabă viteji (cu condiția să fie cât mai departe de epicentru) s-a terminat: haosul e garantat, găina diferită de pe pașaport e garantul sine dubitatio al Adevărului Absolut și să te ferească sfântu’ să nu fii de părerea lor, că ai încurcat-o – găleata cu zoaie ți se varsă drept în cap, pe principiul „eu sunt Dincolo, deci știu mai bine decât tine, bă, panaramă!” Ceea ce nu realizează cocliții respectivi e că și ei, la rândul lor, dau dovadă de aceeași consecvență tâmpă care nu suportă contraziceri și că o iau în guriță până la (scuzaț’) cotor.
O să mă opresc aici cu enumerarea, deoarece cred că cele de mai sus, însumate, pot crea o imagine cât de cât corectă a ceea ce am vrut să zic.
Oare suntem așa deștepți pentru că ne e frică să nu părem proști? Pentru că ne e frică de ce-ar putea crede „celălalt” despre noi? Pentru că vrem să ne impunem din start ca ciumegi pe care nu-i bine să-i contrazici? Habar n-am.
Suma autosuficiențelor individuale constituie Aroganța Colectivă? Bine, dar atunci de ce românii nu sunt la fel de aroganți cu străinii? De ce se transformă, din dulăi fioroși, în cățeluși cu un scheunat sfios în fața celor cu altă găină pe pașaport? De ce un român te poate lua la goană cu dumnezei, morți și cristoși când îi ceri o gură de apă, iar celor care nu sunt de pe-aici le-ar da și nevasta s-o… s-o?
A fost pe vremuri un filosof de-ăla grec… cum dracu’ îl chema… Damigeană… ăla care dormea într-un butoi… nu, mă, Diogene! Ăla care umbla de colo-colo cu o lampă căutând „un om”…? Does it ring a bell? Acuma, Damigeană ăsta căuta „un om adevărat”, adică fără ipocrizia și aroganța idiotului absolut și patologic. Dac-ar fi trăit acuma pe la noi, cred că și dacă ar fi folosit ditamai becul și tot i-ar fi fost greu să găsească ce căuta.
Dacă există vreo morală aici? Habar n-am și nici nu mă interesează.
O fi.
Cum ți se pare ce-ai citit? (nu da 1 doar pentru că nu mă simpatizezi... ăsta se numește retard sever... 🙂 )
5 / 5. 37
								
													
											
													
9 comentarii la „EU știu! sau cum, la români, greșești indiferent ce-ai spune”
/* cenzurat */
Esti tare, Omule cu tot cu „Damigeana”! Chapeau bas!🎩👍
😀
Cum era vorba lui Goya?
Somnul rațiunii naște monștri.
Așișderea, somnul Națiunii. Catalizat de ignoranță.
Știi de câte ori pe zi (tură) mă lupt cu prostia lucie, agresivă, infatuată și răsfoitoare de pagini pe Dr. Google, să nu-și facă rău, cu mâna lor, indivizii care o dețin? Uneori mă cuprinde lehamitea, bătrânețea, oboseala și-mi zic că, în fond, fiecare pasăre pe limba ei piere și că fiecare individ e liber să fie sclavul propriei imbecilități.
Dată fiind profesia ta, mă gândesc că-ți iei porția de idioți cu regularitate de metronom și nici nu poți să-i trimiți la dracu’. 🙂
Mi-ai adus aminte de poanta cu pasagerul care-o întreabă pe însoțitoarea de zbor înainte de decolare „Fiți amabilă, partea din spate zboară tot la Amsterdam?”
Mulți ar trebui să beneficieze full de liberul arbitru. S-ar mai descongestiona traficul… 😀
Cele de mai sus vi se aplică și dumneavoastră? Atât. Mulțumesc.
Nu. Eu sunt perfect.