Dacă ar mai fi fost nevoie, m-aș fi convins acum că nu există viață după moarte, nici măcar plutind pe vreun norișor cretin și zdrăngănind la harpă ca un bou. Motivul? Pentru că Mihai Eminescu nu a apărut din senin printre oameni, cu un Kalașnikov în dreapta și o macetă ruginită în stânga, lăsând în urmă o hecatombă la vederea căreia să vomite până și Satana.
Ar fi fost cea mai logică reacție, având în vedere multitudinea de târfe culturale și chivuțe literare care, ca de obicei, o dată pe an, pe model Coca-Cola (de crăciun, fii mai bun, adică) îl iau în gură pe Eminescu și îl băloșesc de zor la fel cum „politicienii” își fac, în biserică, cruci mari, popești, neapărat cu moacele spre obiectivul camerei, să-i vadă dobitocu’ de popor.
Aceleași întrebări pe care și le pun, anual, ca la ciclu, curvele kulturpolitik-ului de după ’89 răsar cu o periodicitate de metronom:
– a fost Eminescu antisemit?
– a fost Eminescu nebun?
– a fost Eminescu bețiv?
– a fost Eminescu afemeiat?
– a fost Eminescu ateu?
– a fost Eminescu credincios?
– cine a fost, de fapt, Eminescu?
– da’ de ce e, mă, nevoie, de Eminescu, când îl ai pe Căcărescu „Iubitorul-de-caca-de-copilaș” Mircea, care-ți satisface cele mai întunecate nevoi cognitive pornite din adâncul sfincterului anal?
– sau când ai o Blandiană „Am-fost-dizidentă-feroce-dar-mi-am-tras-o-la-greu-cu-gogu”, care, la o vârsă respectabilă, își permite să mintă ca un țigan prins de jăndari la furat de găini?
iar răspunsurile sunt, întotdeauna, înecate în ideologie și în ba p-a mă-tii, respectivele zdrențe culturale nefiind în stare să-și ofere măcar lor înșile un răspuns coerent – nici n-ar avea cum, pentru că sunt ele însele (zdrențele) produsul relației contra naturii dintre compost și vomă ideologică, nefiind capabile (ele, zdrențele) să formuleze o singură opinie fără să facă referire la cele mai mari spaime ale poporuluiromâncuinimadeleu, adică legionarii, Codreanu, evreii și alte minorități mai mult sau mai puțin curiste.
Să te referi la Eminescu, în zilele noastre, ca la Poet și atât, înseamnă că trăiești pe altă lume, una pe cale de dispariție, în care cartea-obiect și cartea-învățătură sunt privite ca anacronisme de babalâci care așteaptă să moară. În schimb, curvele și chivuțele ideologice și culturale n-au o problemă să vomite, de ziua Culturii Române, săraca de ea, enormități jegoase, înecate în ambiții personale și obligații de serviciu, puțind a căcat precum gândirea-le.
Căcați culturali, care nu se ridică nici la nivelul umbrei lui Eminescu, își permit să-l judece postum, cu aere de madamă de bordel care știe ce vrea fiecare client de cum intră pe ușă.
Târfe ideologice, cu kipuță sau fără, își permit să acuze, de la înălțimea propriului scuipat, lingând în cur organele de partid, de stat și de patria a priori, sperând, probabil, să fie iertați la viitoarea epurare – poate chiar să primească și un bilet doar dus spre Zidul Plângerii.
Ziariști inepți, inculți, nici măcar semidocți ci mult mai jos, se metamorfozează în cunoscători, în condițiile în care ei nu-și cunosc nici măcar propriul cur – în schimb îl cunosc pe cel al potentaților zilei, căruia îi dau, cu febrilitate, limbi lungi, zemoase, curățând țurțurii de căcat de pe firele de păr – jegurile astea, nimicurile astea, mizerabilii ăștia, își permit să pronunțe numele Mihai Eminescu. Spune PAH (dacă nu știți cine e PAH, lăsați-o baltă) că, acum 20 de ani, ziariștii mureau cu dinții în gâtul politicienilor, nu în șlițul lor. Așa e.
„Manifestări” infecte de ziua unei culturi care a murit, înecată în zoaiele idologiei și corectitudinii politice, ținute pentru a bifa încă o realizare, în fața unui popor pentru care a citi manualul frigiderului reprezintă efortul cognitiv maxim.
Dacă aș fi fost Eminescu, v-aș fi omorât pe toți. Nemernicilor și curvelor.
Vă salut cu respect!
