Text apărut, în original, aici
Există momente în viață (fericiți cei care n-au avut parte de ele, dar niciodată nu e prea târziu!) în care simți că lumea ta s-a sfârșit. Ești o cârpă udă de lacrimi, căzută în adâncul disperării, nu există speranță, nu există mâine, nimic nu mai are sens și valoare pentru tine, și singurul gest de bun simț pe care poți să-l faci e să golești câteva flacoane de somnifer într-un pahar cu tărie, să-ți aprinzi o ultimă țigară și să-ți bei paharul în ritm susținut, nu foarte repede, ca să nu vomiți, dar nici să n-o lălăi, ca să-i dai timp ficatului să metabolizeze otrava. Să-l bei conștiincios, dar nu cu lăcomie. Bine, poate că e nevoie de încă o țigară, și aia pe care am numit-o ultima e, de fapt, penultima.
Rezumând paragraful de mai sus într-un singur cuvânt, e sinucidere.
Dar nu din aia histrionică – iau zece fenobarbitale și, pe la tableta a opta, sun la 112 și las ușa descuiată, să intre smurdiștii fără să-mi spargă ușa, că mai am nevoie de ea, și îmi fac la urgență spălături gastrice și-mi dau o cafea tare, și, când vine Iubi la căpătâiul meu, albastru de sperietură și cu un buchet de flori, nu mai zice că tocmai a terminat-o cu mine, zice că mă ia de nevastă.
Deci nu sinucidere de-asta!
Noi vorbim aici de sinuciderea onestă, de gestul sinucigașilor care știu sigur că viața lor n-are niciun sens și mai bine scapă de ea, decât să se amărască în continuare și să facă umbră pământului.
Noi vorbim aici de sinucigașii sinceri, care nu vor să pedepsească pe nimeni cu dispariția lor.
Ei, acestor sinucigași fermi, discreți și eroici (care uneori scapă cu viață, împotriva voinței lor), eu le-aș fi recomandat, ca terapie de armistițiu cu viața, să citească „Sfârșitul Eternității”, scris de Isaac Asimov.
Azi, după ce am terminat de citit primul volum din Cuantic, de Radu Prodan, le-aș sugera să-l adauge ca lectură obligatorie și reparatorie.
Ce mi-a plăcut cel mai mult? Dialogurile firești, faptul că personajele au carne pe ele și nu înțepenesc în timp ce stau de vorbă. Și ritmul, da, frate, ritmul poveștii e măsurat farmaceutic!
Ca și Asimov, scriitorul Radu Prodan ne propune un posibil răspuns la întrebarea aia fascinantă – de ce ni se întâmplă tot ce ni se întâmplă?
