Ce faci „de Apocalipsă”? (2)

Preambul (necesar): ciclul „apocalipsei” a fost publicat pe blogul vechi și, pentru că partea a patra e work in progress, l-am translatat aici, în propria sa categorie (cu comentarii cu tot), deoarece e un subiect ce poate incita la discuții interesante. Este o „lucrare” de ficțiune, bazată pe evenimente și pe date reale, care încearcă să extrapoleze consecințele la nivel global ale unui nou Eveniment Carrington.
Sunt deschis discuțiilor în contradictoriu, câtă vreme se bazează pe argumente.

În engleză se numește CME, Coronal Matter Ejection. În românește i se poate spune, colocvial, „explozie solară cu ejectare de materie”. Indiferent de limbă, înseamnă același lucru: o masă uriașă de plasmă, uneori cântărind miliarde de tone, provenită din atmosfera Soarelui, este expulzată în spațiu cu viteze enorme.

2025, 28 noiembrie
Ora 03.18
Într-un oraș oarecare din România

Ferestrele sunt, majoritatea, întunecate. Lumea încă doarme. Ici-colo, câte-o fereastră luminată indică fie pe cineva care n-are somn, fie pe cineva bolnav. Orașul e liniștit, învăluit de aerul aspru și rece. Din când în când, sunetul motorului unei mașini reverberează înfundat din pereții blocurilor.

Ora 03.21
Undeva în spațiul cosmic, la 147 de milioane de kilometri distanță, în atmosfera Soarelui

O furtună de o intensitate înspăimântătoare răsucește și înnoadă liniile câmpului magnetic care, sub presiunea enormă, încearcă să se elibereze și să revină la forma normală. Ca într-un arc imens aflat sub o tensiune tot mai mare, energia se acumulează continuu, așteptând o singură ocazie pentru a se elibera, iar o ușoară acalmie în iadul furtunii este exact ceea ce aștepta.
Într-o fracțiune de secundă, câmpul magnetic se realiniază, iar energia eliberată, echivalentă cu detonarea simultană a tuturor materialelor explozive și nucleare de pe Pământ – de mai multe ori – smulge din atmosfera Soarelui un bulgăre de plasmă cu diametrul și masa de câteva ori mai mari decât cele ale Pământului și îl expulzează în spațiu.
Direcția: Pământul.

Ora 05.32
Într-un oraș oarecare din România

Întunericul nopții de noiembrie, amplificat de pătura de nori groși, este destrămat în tot mai multe puncte de luminile care apar la ferestre. Oamenii încep să se trezească. Mașinile încep să circule, apar și primele vehicule ale transportului public. Din loc în loc se aude zgomotul echipelor care adună și golesc tomberoanele cu gunoi, însoțit de voci aspre și de motoare.
Se trage apa la toalete, se fac cafele și ceaiuri, se pregătesc mic-dejunuri. Dialogurile se încheagă greu – oamenii sunt, încă, amorțiți de somn și mulți sunt deja prost dispuși cu gândul la o nouă zi de muncă. Unii, cei mai fericiți, puțini dealtfel, își încep ziua cu o partidă de sex. Ce început mai bun poate să aibă o zi? Milioane de dinți sunt frecați cu periuțe, cei cărora le permite timpul fac duș – dacă au apă caldă.
Oamenii își încep ziua, trecând din normalitatea somnului în normalitatea unei noi zile, fără să știe că aceasta a fost ultima dimineață normală din viața lor.

Deodată, cerul se luminează.

„Unda de șoc” ce precede valul cosmic de plasmă lovește prima Pământul și ionizează violent straturile superioare ale atmosferei, luminând cerul ca ziua. Câmpul magnetic al Pământului se deformează sub impact, dar rezistă. Oamenii sunt siderați, privind în sus, înspre norii groși, albăstrii, aducători de zăpadă. Nu-și fac, însă, griji prea mari. O fi fost un fulger, sau cine știe ce altceva. Unii își aduc aminte că au citit de HAARP, instalația secretă a americanilor care trimite în atmosferă ceva semnale cu care se pot genera aurore boreale sau chiar cutremure. E bine, însă, pentru că le dă un subiect de discuție. Se va vorbi și la radio sau la televizor despre asta. Radiourile și televizoarele parcă au luat-o, însă, razna. Paraziți, pureci, întreruperi de semnal. Pesemne că iar s-a dus naibii ceva la firma de cablu sau pe la radioul ăla… nimic nu merge în țara asta.
Sunt puțini cei care realizează că animalele sunt foarte agitate. Câinii, pisicile, se ascund. Stolurile de ciori, o prezență zilnică deasupra orașului, în special iarna, parcă au intrat în pământ. Lăsând la o parte zgomotele artificiale ale orașului, e liniște.
Prea multă liniște.

Ora 14.48

Parcă nimic nu merge cum trebuie. Internetul cade încontinuu, semnalul telefoanelor mobile e infestat de paraziți. Prin birouri, frustrarea atinge punctul maxim. Băncile se confruntă cu probleme ale tranzacțiilor – mai multe decât de obicei. Unele bancomate s-au oprit sau afișează lucruri de neînțeles.
E clar. E o zi „din aceea”.

Ora 19.31

Se pare că lucrurile au început, totuși, să-și revină. Doar că… Oamenii au ajuns acasă ori sunt pe drum, sastisiți, unii enervați, dar curioși. Cerul e, în continuare, mai luminat decât de obicei, chiar dacă norii groși, gri-albăstrii, învăluie orașul. Acum, că au timp să asimileze situația, oamenii percep o ușoară neliniște. Totuși, ceva nu e normal, nu-i așa? Neliniștea se transformă într-un tremur interior subtil, cel care anunță frica. Se transmite de la om la om, ca o boală contagioasă. Zâmbetele devin forțate, pupilele se măresc imperceptibil, pulsurile încep să crească.
La televizor se vorbește deja despre o serie de decese cauzate de stimulatoarele cardiace. Prea multe pentru a fi normal. „A căzut deodată pe stradă”, „S-a prăbușit de pe scară”, „I-a căzut capul în farfurie”, „Când a atins pământul, era deja mort”… reporterii de televiziune transmit de la diferite cazuri și li se simte nesiguranța în voce. Astea nu mai sunt știri cu care se tâmpește poporul, de data asta e real.
Sute de oameni a căror inimă funcționează ajutată de un stimulator cardiac încep să transpire, cuprinși de panică. Își duc mâna, instinctiv, la piept. Dacă…? Respirația li se accelerează. Cu degete tremurânde, caută cutia cu medicamente. Dacă…?? „Era tânăr, domnule… a căzut ca un stâlp și acolo a rămas!” „Da, purta un stimulator cardiac… dar așa, deodată??” Televizorul transmite moarte, numai moarte. Subită. Moarte subită. Ca la „vaccin”. Moarte subită, doar că, acum, moartea pare venită de nicăieri.

*

Dumitru are 48 de ani, e profesor de fizică la un liceu din oraș, e necăsătorit și, în general, e satisfăcut de viață. E un tip cumsecade care s-a obișnuit, de-a lungul anilor petrecuți la catedră, să nu mai pună la suflet nimic din ceea ce face sau crede „tânăra generație”. Dacă vor să învețe sau nu, e problema lor, viitorul lor, e viața lor până la urmă. Să fie sănătoși.
Dumitru are o rutină pe care doar viața liniștită a unui burlac poate s-o aducă. Ajunge acasă când vrea, pleacă când vrea fără să dea explicații cuiva, e scutit de întrebările insistente și/sau agresive „de ce, unde, cu cine, de ce nu vin și eu, unde-ai fost până la ora asta, cine-i matracuca aia, de ce n-ai luat lapte, cât stai??” Dumitru se consideră un om favorizat de soartă. N-are obligații, nu dă explicații, își face viața exact cum vrea. Are două… prietene, în blocurile de la nici doi kilometri distanță, două fete drăguțe și cumsecade, la care merge atunci când consideră că e cazul, neuitând niciodată să le ducă un buchet de flori sau o cutie cu bomboane de ciocolată. Politețea lui „de modă veche” i-a adus statutul de „client special” și, deseori, fetele îi fac reduceri măricele. Uneori merge acolo doar pentru a sta de vorbă. Una din fete e studentă la filosofie și își completează veniturile cu ajutorul unor clienți fideli, care nu fac niciodată probleme.
Da, viața lui e liniștită și, mai ales, o modelează fix cum vrea el.
Astăzi, însă, Dumitru e speriat. O fi el profesor doar de liceu, însă fizica a fost dintotdeauna pasiunea lui, iar astrofizica și astronomia i-au oferit satisfacții pe care nu le-ar fi găsit nicăieri.
Azi nu s-a dus la ore. A sunat, pretextând o gripă subită cu febră mare. Cei de la școală au făcut spume la gură, însă n-au avut de ales. Oricum, nu i-a păsat nici cât negru sub unghie. Ceea ce văzuse de dimineață pe cer, coroborat cu informații de pe site-urile observatoarelor astronomice i-a făcut părul măciucă de groază. Știa exact ce e un „eveniment Carrington”.
Știa că va urma ceva foarte, foarte rău.

La prima oră la care s-au deschis magazinele, Dumitru era la intrare. A luat un cărucior și l-a umplut cu vârf. Conserve de carne, de bulion, de fasole, de mazăre, de roșii – multe, cât mai multe. Sare, zahăr, făină – multe, cât mai multe. Condimente. Ulei, toate sticlele de pe raft. Alimente deshidratate – cât mai multe. Batoane proteice, deși le urăște cu pasiune – cât mai multe. Totul neperisabil. Când căruciorul amenința să se rupă, a mers la casă. Casiera îl cunoaște, doar cumpără de ani de zile de aici. Femeia a ridicat sprâncenele până în vârful capului când a văzut căruciorul aproape deșelat de plin ce era. Dumitru a încercat să zâmbească, deși îi venea să urle de groază. I-a explicat că și-a construit o căbănuță izolată în vârful muntelui și că duce acolo câteva provizii. Ceea ce cumpărase l-a costat o groază de bani, dar nu mai conta. Oricum, înainte de a face cumpărături, trecuse pe la câteva bancomate și scosese cât de mulți bani reușise. Știa că erau ultimele ore în care banii mai valorau ceva.
În zonă, Dumitru are patru magazine, supermarket-uri, cum li se spune. A trecut pe rând, pe la fiecare, golind, practic, rafturile de neperisabile, la fel cum o făcuse și la primul. I-a luat mai bine de o oră să descarce mașina și să urce în casă ceea ce cumpărase. Nu simțea oboseală, ci o spaimă continuă, care creștea cu fiecare minut. De la ultimul a cumpărat toate candelele acelea sinistre din plastic roșu, toate pachetele cu chibrituri de pe raft, plus vreo zece plase cu lemne de foc pentru grătar.
După ce a urcat totul în casă, a ieșit din nou, îndreptându-se spre micul magazin de unde-și cumpăra țigări. Vânzătoarea roșcată i-a zâmbit larg – îi plăcea de el, iar el știa asta. Îi plăcea și lui de ea, era finuță și drăguță, dar Dumitru, mai ales acum, nu-și putea permite să-și complice existența. A cumpărat toate cartușele de țigări pe care le fumează, treizeci de seturi cu pietre pentru bricheta Zippo și toate buteliile cu lichid de aprindere. „E secret!” a glumit el, verde, la întrebarea vânzătoarei siderate. În prag, înainte să iasă, s-a întors. „Închideți magazinul. Cumpărați cât mai multe alimente neperisabile, cât se poate de repede.” Vânzătoarea a căscat ochii și a dat să întrebe ceva, dar el nu i-a lăsat timp. „Credeți-mă, vă rog. Va fi foarte rău, în câteva ore.” Apoi a ieșit.
La naiba cu compasiunea și cu „aproapele”.
Peste puțin timp urma să fie fiecare pentru el.

A mers apoi spre un supermarket imens, de la marginea orașului, de unde a cumpărat atât de multe baxuri cu sticle de apă, încât mașina aproape că atingea asfaltul. Și-a privit apoi ceasul. Era ora 15. Mai avea puțin timp, doar puțin, după care urma iadul.
A gonit spre casă aproape fără să țină cont de trafic și de semafoare. A urcat în casă baxurile cu apă, fără să-și dea seama că gâfâie și geme ca un animal înspăimântat.
Ultimul drum, Dumitru l-a făcut la biserică, unde a cumpărat toate lumânările disponibile, aproape o mie, lăsându-i pe toți cei de acolo cu certitudinea că e complet țicnit.
A mers apoi la o farmacie, unde a cumpărat zece sticle cu spirt sanitar, zece cutii cu aspirină, zece sticluțe cu iod și zece role de tifon, îngăimând ceva legat de o „donație pentru o casă de bătrâni” atunci când farmacista l-a privit suspicios. De ce „zece”? Nu știa nici el. Mintea umană funcționează într-o matrice în care numerele trei, șapte și zece sunt cele mai frecvente.

Casa arăta groaznic, ca un depozit în care nimănui nu-i păsa unde sunt aruncate toate.
Dumitru a pus dopul la cadă, l-a etanșat cu adeziv, a obturat scurgerea de prea-plin, apoi a lăsat apa să curgă până când cada s-a umplut aproape de margine.
A scos din priză tot ceea ce era aparat electric: frigider, calculator, televizor, totul.
A scos din tabloul electric toate siguranțele.
Cu un clește ascuțit, a deschis nișa cu siguranțe de pe scara blocului și a deșurubat siguranța ce corespundea apartamentului său.
Când s-a întors în casă a râs palid, speriat. Era, oricum, degeaba. Nu va mai folosi niciodată un aparat electric. Nu că n-ar fi vrut, ci pentru că știa că nu va mai avea ocazia.
A coborât în fața blocului și a scos bateria mașinii. A dus-o în casă, deși, la fel de bine, ar fi putut s-o arunce.
S-a apucat, metodic, să aranjeze pe categorii, în stive, tot ceea ce cumpărase.
A privit critic mobila din sufragerie, veche, din lemn masiv, rămasă de pe vremea când trăiau părinții lui. Era un lemn dens, excelent pentru foc, ardea mult.
A scos toată carnea din congelator, a dezghețat-o cât a putut, apoi a pus-o în cuptor. Va ieși cam tare, dar nu era momentul pentru mofturi. După ce s-a prăjit, a scos-o, a tăiat-o bucăți și a pus-o în borcane, cu tot cu untură, pe care le-a băgat în congelator, măcar să profite de frigul care mai era, încă, acolo.
La nouă și jumătate terminase.
Era transpirat, murdar, îngălat. S-a spălat la chiuvetă, cât a putut de bine, apoi a încuiat bine ușa de la intrare, a închis toate geamurile pentru a conserva căldura, după care s-a lăsat să cadă pe canapea, și-a aprins o țigară și s-a gândit.
Prima va fi carnea și tot ce era în frigider foarte perisabil. Celelalte puteau să mai stea câteva zile în balcon, în frig, dar nu prea mult. Conservele urmau să-l țină mult timp, după care… își scutură capul. Nu voia să se gândească acum la asta. Pături avea cinci, pe lângă o plapumă, deci suficient, plus că va dormi îmbrăcat după ce… după aceea.
Tresări. Mai avea cafea, era păcat să s-o risipească. Deconectase, însă, tot ceea ce era electric, așa că a făcut o oală mare de cafea pe aragaz, apoi a închis gazul de la robinetul de pe conducta de alimentare.
A tras o înjurătură vulgară. Uitase ceva foarte important. S-a repezit jos, la magazinul din apropiere, unde a cumpărat câteva baxuri cu bere la cutie și multe sticle cu rom și vodcă – toate pe care le aveau pe stoc. I-a dat un bacșiș gras vânzătoarei pentru a-l lăsa să ia căruciorul pentru marfă cu care să transporte acasă ceea ce cumpărase, urmând să-l returneze imediat ce va fi terminat. Nu e bețiv, dar alcoolul, în special cel tare, urma să fie absolut necesar în ceea ce va urma. Se blestemă în gând: nu-i dăduse prin cap să meargă la un magazin de bricolaj și să ia câteva baxuri de alcool industrial. Se consolă, însă, cu ideea că buteliile de lichid pentru brichetă urmau să compenseze lipsa.
A urcat totul în casă, a returnat căruciorul pentru marfă la magazin, a mai lăsat niște bani, apoi s-a întors, cu inima bătându-i la turație maximă. A încuiat ușa și sus și jos. A rămas în picioare în mijlocul sufrageriei și a privit, instinctiv, în sus, spre tavan, apoi spre ceas.
Era ora zece și optsprezece minute.

Ora 22.38

Masa enormă de plasmă, gonind prin spațiu cu peste un milion de kilometri pe oră, lovește Pământul.

(va urma)