Bună dimineața…

Adam avea aproape șaizeci de ani și, de aproape cincisprezece, lucra ca și contabil la o firmă de echipament medical. Nu avea nimic remarcabil, nu ieșea în evidență cu nimic. De statură medie, cu un început de chelie și puțină burtă, Adam era doar unul din milioanele de bărbați pe lângă care treci pe stradă fără să-i vezi.
Locuia împreună cu soția lui într-o casă obișnuită, cu un etaj, în suburbii. Aveau un băiat de 25 de ani, Andreas, care locuia în oraș cu chirie și lucra la o firmă de construcții.
Viața lor era o rutină zilnică, în care singurele probleme le crea Andreas cu vizitele lui în cursul cărora, invariabil, le cerea bani, ceea ce pe Adam începuse să-l scoată din sărite.
Crescut și educat într-o familie tradiționalistă, Adam nu înțelegea cum cineva care are un salariu decent nu e în stare să-și gospodărească banii de la o lună la alta, iar Andreas începuse să le ceară părinților săi sume din ce în ce mai mari, pentru motive obscure, până într-o zi când Adam pusese piciorul în prag și îi spusese limpede că nu mai vede niciun ban de la ei și că va trebui să învețe să trăiască pe picioarele lui. Se certaseră urât, Andreas plecase trântind ușa, urmărit de privirile îndurerate ale mamei sale.

Treptat, lucrurile intraseră, oarecum, în normal. Andreas își reluase vizitele, fără să le mai ceară, însă, bani. Ceea ce Adam nu știa era că soția lui îi dădea fiului lor bani pe ascuns, dintr-unul din conturile familiei la care avea doar ea acces.

În dimineața zilei de care vorbim, Adam s-a trezit, s-a ridicat din pat, a privit pe geam, apoi s-a îndreptat spre baie. A folosit toaleta, ca în fiecare dimineață, a tras apa, apoi s-a spălat pe dinți și pe față, s-a bărbierit, după care a intrat în dormitor, unde s-a îmbrăcat cu costumul pe care îl purta la birou.
A coborât în bucătărie, și-a turnat cafea în cană și a pregătit cutia cu prânzul pe care urma să o ia cu el. În mod normal, soția lui se trezește odată cu el, dar, în subconștient, s-a gândit că azi doarme mai mult și nu avea rost să o deranjeze.
Și-a terminat cafeaua, a pus cana în chiuvetă, a luat cutia cu prânzul și s-a îndreptat spre ușă.

Când cei de la firma de echipament medical au văzut că s-a făcut, deja, ora 10, iar Adam nu a apărut, au fost puțin intrigați. Adam nu lipsise și nu întârziase niciodată fără motiv. În cel mai rău caz, întotdeauna dăduse telefon și anunțase dacă avea o problemă. S-au gândit totuși că, îndată ce va putea, Adam va lua legătura cu ei, așa cum o făcuse de câte ori fusese cazul. Ziua a trecut, însă, fără ca Adam să dea vreun semn.
Nici a doua zi Adam nu a venit la birou. De-acum, celor de la firmă le era limpede că avea o problemă gravă, însă în ziua respectivă aveau neapărat nevoie de el, din cauza unui audit unde trebuia să fie prezent. L-au sunat, dar telefonul suna în gol. În cursul zilei au sunat în repetate rânduri, fără rezultat, așa că au trimis pe cineva acasă la Adam pentru a vedea ce se petrece.
Respectivul a ajuns în fața ușii și a bătut, după care și-a dat seama că ușa era puțin deschisă, dar ceva o bloca din interior. Fără să ezite, s-a îndreptat spre casa vecină, unde a explicat situația și a cerut voie să sune la poliție. În anii respectivi nu existau telefoane mobile.

Ajunși la fața locului, polițiștii au forțat ușa, apoi și-au dat seama ce o bloca din interior: era capul lui Adam, cu partea din spate făcută zob. Adam căzuse lângă ușă. Lângă el se afla cutia cu prânzul. În dormitor au găsit-o pe soția lui Adam, în pat, moartă, într-o baltă uriașă de sânge. Avea capul sfărâmat și, la percheziția casei, polițiștii au găsit arma crimei – un topor cu coadă scurtă, plin de sânge, cu fire de păr încă lipite pe muchia teșită opusă lamei. Raportul medicului legist a confirmat faptul că ambii soți fuseseră loviți în cap cu muchia, nu cu lama.

Ceva nu se potrivea, totuși.
Exista o dâră de sânge care refăcea traseul lui Adam din pat în baie, înapoi în dormitor, pe scări în jos în bucătărie apoi spre ușa de la intrare dar, pe locul unde găsiseră cadavrul, era foarte puțin sânge. Analizând urmele, polițiștii s-au întrebat de ce asasinul îl cărase pe Adam pe tot traseul, din moment ce, așa cum o dovedeau bălțile de sânge de pe pat, Adam fusese lovit în timp ce, probabil, dormea, iar moartea survenise ca urmare multiplelor leziuni cerebrale.
Trupurile celor doi soți au fost transportate la morgă pentru expertiza medico-legală, iar poliția a pornit în căutarea asasinului, care nu a durat mult. Primul – și ultimul – suspect a fost Andreas. Când a deschis ușa, se afla într-o stare de agitație vizibilă, deși încă nu îi spuseseră despre ce e vorba, drept pentru care i-au solicitat să permită o percheziție. Andreas a acceptat, iar polițiștii și-au chemat colegii de la criminalistică. Din scurgerea chiuvetei au fost prelevate probe de sânge care coincideau cu sângele părinților săi. Andreas a fost arestat imediat. La interogatoriu s-a prăbușit psihic și a recunoscut că își ucisese părinții în dimineața zilei respective, în timp ce aceștia dormeau. Pentru bani. Părinții săi aveau, ambii, polițe de asigurare al căror beneficiar era el, Andreas.
În realitate, Andreas nu mai lucra de o bună perioadă. Fusese concediat, deoarece nu se mai prezentase la serviciu, înhăitat fiind cu o grupare interlopă din oraș. Se împrumutase cu sume mari, pe care nu mai putea să le returneze, așadar avea nevoie disperată de bani.

Rămânea, totuși, o întrebare fără răspuns: de ce îl târâse Andreas pe tatăl său prin toată casa? De ce pregătise cutia cu prânzul lui Adam și o aruncase lângă cadavru? Cu toată presiunea pusă de anchetatori, Andreas a insistat că nu făcuse asta și că, după ce își ucisese părinții, în pat, fugise acasă pentru a se spăla, urmând să vină mai târziu și să „descopere” crima.
Analizând scena crimei, anchetatorii și-au dat seama că Andreas spune adevărul: nu exista niciun indiciu care să ducă la concluzia că Adam fusese târât, mort fiind, prin toată casa.
În urma investigațiilor medico-legale și în urma cercetărilor ulterioare s-a găsit răspunsul, iar filmul evenimentelor i-a lăsat pe toți cu gura căscată și cu chiar mai multe întrebări fără un răspuns clar.

În dimineața zilei respective, înainte de a se lumina de ziuă, Andreas pătrunsese în casa părinților săi folosindu-se de cheia pe care o deținea. Luase toporul cu coadă scurtă, urcase în dormitor, își lovise părinții în cap apoi, aceștia fiind inconștienți, continuase să-i lovească, pe rând, până când fusese sigur că i-a ucis, după care plecase acasă.
Când Adam se „trezise” ca urmare a unui reflex de zeci de ani, era, în realitate, mort. O parte a cortexului, rămasă intactă, preluase controlul și îi ghidase toate acțiunile fără ca Adam să fie, de fapt, cu adevărat viu. Acestea au fost, cel puțin, explicațiile patologilor, coroborate cu indiciile de la scena crimei.
Se ridicase din pat fără să-și vadă soția zăcând alături cu capul sfărâmat, își făcuse rutina zilnică fără să conștientizeze nimic. Folosise toaleta, se spălase, se îmbrăcase, coborâse în bucătărie unde își băuse cafeaua, își pregătise prânzul, luase cutia și se îndreptase spre ușă, așa cum făcea de zeci de ani. În pragul ușii, cortexul cedase, iar Adam se prăbușise înainte să iasă din casă.
Adam murise cu mai mult de două ore înainte.

Oricât de nebunesc pare totul, faptele de mai sus sunt reale. Nimeni nu a reușit să explice cum a fost posibil, iar în perioada respectivă – anii ’70 – tehnicile și metodele de investigație medico-legală nu erau, nici pe departe, cele de acum.

Această poveste este reală.
Andreas a primit două sentințe consecutive pe viață, fără posibilitatea de eliberare condiționată.