„Am învins!!” Pe cine? (1)

Partea a doua poate fi citită aici

În sfârșit, s-a terminat cu politica stradală. Va urma o perioadă – scurtă – de face rubbing (a început deja) în care se vor arăta degete, rânjete batjocoritoare, ceva insulte a posteriori, steluțe, curul, îndemnuri stahanoviste de „la muncă acum!” etc. etc. după care va urma trezirea.
Nu Trezirea Națională că aia, săraca, e improbabilă, în pofida rugăminților jelite din imnul național, ci trezirea la realitate.
Dacă vă imaginați cumva că cineva a învins ceva sau pe altcineva, ar fi cazul să vă dați cu apă rece pe meclă: România a pierdut totul acum vreo 30 de ani, restul au fost prelungiri.
Faptul că s-a ajuns, în turul 2, la a alege între un autist funcțional care suferă de mucofagie și rinotilexomanie pe bune și un derbedeu fără nicio meserie la bază care se laudă că a luat BAC-ul cu 9 și ceva, asta fiind singura sa realizare „profesională” ar fi trebuit nu să îngrijoreze, ci să ridice măciucă Părul Național. În loc de asta, românii s-au aliniat prostește în spatele a doi indivizi care chiar nu aveau ce căuta acolo, revărsându-și frustrările, convingerile și chiar ura cu o energie demnă de o cauză mult mai bună (cum ar fi aceea de a analiza la rece contextul și a realiza faptul că România e, demult, six feet under).
Cum spuneam, România e perdantă într-un meci în care și-a scos pe teren doar jucători fără picioare.

Ambele „tabere” sunt, acum, lovite de senzații din toate direcțiile: unii bucuroși, sfidători, disprețuitori, alții frustrați, necăjiți, descurajați, dar ceea ce au în comun e ura (poate e mult spus) reciprocă.
Bucuria unora, precum și frustrarea altora, se vor diminua în timp, pentru că realitatea va lovi curând și o va face tare.
În momentul ăsta, în România există, roughly, două zone sociale diferențiate prin stilul de viață: cei care au venituri peste medie și vor, cum spunea un tinerel de sex incert (probabil chiar și pentru el/ea) la Timișoara, „banane, blugi și vacanțe de lux la Monaco” și ceilalți care nici măcar nu visează la Monaco, ci la ce vor face până la sfârșitul lunii. Bineînțeles, primii îi disprețuiesc pe ceilalți, considerându-i „pleava societății”, ceilalți îi urăsc pe primii pentru că nu sunt la nivelul lor. Ce e „între” cele două categorii nu e relevant.
Problema pe care nu a pus-o nimeni e următoarea: cele două categorii sunt interdependente până la nivelul la care nu pot exista una fără cealaltă, iar valurile de dispreț manifest revărsate în ultima perioadă de ambele părți arată clar că cele două categorii sunt ireconciliabile. Românii se disprețuiesc aprioric unii pe alții pe baza veniturilor, a stilului de viață și a unor convingeri care țin de zona interioară a individului, adică religia. Faptul că fătălăul Lucian Mândruță, cel cu glas suav și subțire de femeie, a scris, pe feisbuc, „Darwin Ajută!” e simptomatic: nu reflectă doar dorința copilărească, de grădiniță, de sfidare a celorlalți, ci o crasă lipsă de cultură generală, deoarece teoriile lui Darwin nu mai sunt demult de actualitate (mai pune mâna pe carte, Luci…)
În societatea românească de azi, extremele au devenit normalul, iar echilibrul e ceva demult uitat: unul e bun pentru că e „pro-europa” (de parcă cineva sănătos la cap ar fi contra) și „olimpic la matematică”, altul e bun pentru că face spume la gură afișând un „suveranism” de tarabă, lozincard, penibil, bun, mai curând, pentru dezbaterile de la birtul sătesc după câteva shot-uri de Săniuța (îți mărește intelectul).
De fapt, eșecul României din ultimii 30 de ani se datorează exclusiv indivizilor care au fost „la butoane”, a căror prestație a fost de la jalnică în jos indiferent de care parte a spectrului politic erau situați, iar concluzia care se impune e aceea că asta e tot ceea ce are România mai bun de oferit: un escroc bolnav psihic și un golan fără nicio meserie. Vă aduceți aminte de ce-i spunea Băsescu lui Adrian Năstase? „Ce blestem pe români, Adriane, să trebuiască să aleagă între doi foști comuniști!” Da, ce blestem pe români să fie nevoiți să aleagă cel mai rotund zero dintr-o mulțime de zero-uri. Sloganul „Dintre noi, pentru noi”, folosit de nu mai știu cine, e foarte potrivit și nu e de mirare că, în istorie, au fost aduși străini pentru a conduce o țară în care toată lumea disprețuia pe toată lumea, iar diferențele erau ireconciliabile până mult dincolo de nivelul prostiei absolute.
Am prins câteva rânduri de alegeri și în alte țări, unele sărace și nicăieri, vă asigur, n-am văzut atâta încrâncenare vecină cu cretinismul, atâta ură, atâta dispreț pentru celălalt, atâta imbecilitate socială ca în România.

Ceea ce aproape nimeni nu poate (sau nu vrea) să ia în calcul e faptul că România s-a subordonat, în ultimii 30 de ani, cuiva. A făcut-o de bunăvoie, ignorându-și propriile interese. Că a fost Washington sau Bruxelles, nici nu mai contează: în pofida delirului unora, România a fost, de 30 de ani încoace, privită cu condescendență în cel mai bun caz, cu dispreț suveran, compătimitor și scârbit, în celelalte cazuri. Alte țări, din aceeași zonă geografică, au știut și știu să-și impună punctul de vedere, România a urmat ordinele chiar înainte ca acestea să fie date, România nu a avut puncte de vedere decât la nivel de „Uite, Stăpâne, am făcut și asta, deși nu mi-ai spus, oare ești mulțumit? Îmi dai voie să te pup în cur?”
Vreau să le atrag atenția fanaticilor și spălaților pe creier din ambele „tabere” că nu mă interesează nici „pro-europenismul” și nici „suveranismul”, așa că, dacă vreți să dați la pedale, n-o faceți pe subiectele astea, care nu sunt nimic altceva decât cretinisme induse prin sloganuri goale de conținut. Dacă nu aveți altceva de spus, abțineți-vă și dați-vă drumu’ pe feisbuc sau oriunde în altă parte. Nu există nici „pro-europenism” și nici „suveranism”. Trăim într-o lume interconectată, cu avantajele și dezavantajele inerente, în care obediența necondiționată e la fel de rea ca izolaționismul irațional. Într-un fel, e cam ca la piață: dacă ăla de la tarabă îți cere 100 de lei pe o ceapă, ești liber să-i dai sau nu, ești liber să negociezi la sânge ori să fii dobitoc și să plătești, iar România nu doar că n-a negociat nimic, niciodată, ci a dat mai mult chiar decât i s-a cerut.
Nu vă lăsați înșelați de ifosele și alintările de tip corporatist, care promovează imaginea unei Românii în care tot angajatu’ poartă badge la gât, cu mândrie, inclusiv pe stradă, corporația are grijă de el să-i repare dantura și să-i facă masaje în camera tapetată cu steluțe pe fond albastru, ori să-l miluiască cu un concediu pe an în care n-are voie să-și închidă telefonul: nu asta e realitatea, sau nu e realitatea completă. Unii sunt așa, clar, dar sunt mult prea satisfăcuți de ei înșiși pentru a se întreba cum se descurcă femeia care le mătură sub birou în condițiile în care ăleia nu-i mai ajung banii de la o lună la alta din cauza faptului că niște criminali, timp de 30 de ani, au adus România în stadiul în care fiecare nou-născut are, de la prima respirație, o datorie de aproape 10.000 de euro pentru niște împrumuturi halucinante, făcute pe model „credit de consum”, adică bani luați de la alții pentru a putea trăi.

Mai e un pericol imens aici, de care prea puțini își dau seama: prin accederea la funcția de preș a Micului-Mâncător-de Biluțe-din-Nas, România s-a poziționat clar de partea unei tabere care vrea, cu orice preț, război cu Rusia, un război proxy, în care România are toate șansele să fie implicată direct – chiar dacă nu cu trupe (care trupe??) Fanaticii „pro-europeni”, cu steagul Ucrainei la profil și cu Ursula-n gură n-au o problemă cu faptul că România va fi ruinată complet într-un conflict care n-o privește (indiferent ce spun unii). Le-aș sugera „șoimilor războiului”, atât de viteji în hăulirea sloganurilor războinice, adevărați Greuceni de tastatură, să se înroleze ei înșiși ca voluntari, măcar pentru o lună, pentru a vedea ce-i ăla război de-adevăratelea, când știi că undeva, cineva, te privește prin cătarea armei și cu glonț pe țeavă – sau să-și trimită copiii voluntari.
Unul din primii care l-a felicitat pe preșul-autist-mâncător-de-muci e Zelenski și știți de ce? Pentru că România se va lăsa pe sine fără chiloți pentru a-i ajuta pe ucraineni, în condițiile în care deja o face de câțiva ani, cu prețul deprecierii nivelului de trai al cetățenilor săi care, nu-i așa, trăiesc doar pentru a învinge Rusia. Nu știu câți vor sau pot să transpună asta în cifre, dar bilanțul e halucinant: România plătește din greu pentru Ucraina. De ce? Pentru că așa vor Ursula și Macron.
Dar ce e bine pentru România s-a întrebat, oare, cineva? Nu, nici măcar românii înșiși: ei sunt de acord să plătească copiilor ucraineni alocații mai mari decâ cele ale copiilor români, să plătească ajutoare dezertorilor ucraineni, inclusiv prin asigurarea locului de muncă, să plătească integral infrastructura distrusă de cele un milion de camioane ucrainene supraîncărcate dincolo de norme care tranzitează în fiecare an (date provenite de la Ministerul Transporturilor), să ignore victimele accidentelor făcute de șoferii camioanelor respective și să nu-i tragă la răspundere nici cu o floare, să dea Ucrainei curent (plătit de români) pe degeaba, să dea Ucrainei tehnică militară (plătită de români) pe degeaba, să cheltuiască sume imense din buget pentru a ajuta niște indivizi care scuipă, la propriu, pe România.
Fanaticii „pro-europeni” au senzația că veniturile le sunt asigurate, că România va primi pomană, pe termen nelimitat, de la Bruxelles. Ei bine, nu va fi așa, iar trezirea va fi absolut brutală și regretele, inutile. Bucurați-vă de vacanța care urmează la vară – cât încă mai puteți.
Ar fi fost mai bine dacă ar fi ieșit preș derbedeul? Nici pomeneală: România nu mai e demult în situația de a vrea ceva, ci în situația în care i se ordonă ce să facă, din exterior, pentru că România nu e-n stare să stea în picioare – s-a obișnuit prea mult cu a avea genunchii roșii de-atâta târât pe la ușile stăpânilor săi. În situația în care derbedeul ar fi devenit preș, România ar fi fost în continuare în genunchi, lingând clanța.

Ceea ce nu înțeleg „pro-europenii”, Greucenii de canapea, e că, în pofida istericalelor diverșilor influențări de tip mândruță, dogioiu, cărtărescu ori cetepeu (și ceilalți chiloțari din gașcă), Rusia nu va ataca niciodată România. O simplă privire pe hartă și un minim de cultură generală ar fi de-ajuns pentru a dezavua zbieretele târâturilor ăstora – dar e greu, pentru că cere efort, iar România nu mai face efort: nu mai vrea, nu mai poate, nu-i mai place. România e o supraponderală cu colesterolul în stratosferă, care înfulecă cu lingura mare jumări și înghețată primite de pomană pentru a-i astupa gura – și îi place s-o facă, atât i-a mai rămas, să se îndoape din pomeni, pentru că altceva nu mai are.
România nu va fi atacată de nimeni. De ce? Pentru că, încă de la începuturile sale, România a fost un compromis al marilor puteri, așa a rămas și așa va fi de-acum încolo. Problema e că, deși nu va fi atacată militar, nimeni n-a zis nimic de ruina economică și socială care se întâmplă de 30 de ani încoace.
Și va fi mult mai rău.

Unii se bucură că a ieșit președinte micul autist mâncător de muci, alții se dau cu capul de colțul mesei din același motiv, deplângându-l pe derbedeul fără nicio meserie la bază. Perioada de euforie, respectiv de depresie, vor trece, lăsând loc unei dezamăgiri generale în momentul în care tigaia realității se va abate fără milă pe căpățâna alegătorului devotat. Vorbeam azi noapte cu câțiva colegi și am pus pariuri pe perioada necesară pentru dezmeticirea brutală: eu am zis 6-9 luni, unii un an, iar alții mai mult. Om vedea cine dă berea, oricum, cineva o s-o dea, aia e clar.
Așteptați toamna: pun pariu bani contra pietricele că vor avea loc alegeri anticipate și că ceea ce e nasol acum va deveni de-a dreptul dramatic.

În partea a doua (sper săptămâna asta) am să intru puțin în zona concretă, pe cifre, cu ajutorul unui prieten super-deștept care chiar știe ce spune și care a avertizat, public, de nenumărate ori, că, indiferent cine va fi preș, România e-n budă până-n ochi.

(va urma)