„Acest avion e deturnat!” Ce-ai făcut, Bobiță…?

M-a întrebat Renata de un subiect interesant, anume deturnarea aeronavelor în zbor și care e realitatea în comparație cu filmele pe subiectul respectiv.
Deoarece subiectul se încadrează la terorism, informațiile ce pot fi făcute publice sunt restricționate, din considerente de siguranță.
Sincer, nu prea știu cum să abordez subiectul pentru a-l face „interesant”.

OK, hai să încercăm așa: deturnarea unui avion nu se deosebește de o luare de ostatici pe sol decât prin prisma eventualelor consecințe. La sol, cei de la antitero pot intra peste respectivii și, antrenați fiind, pot să elimine amenințarea, în funcție de situație. Cu un avion aflat în zbor, însă, lucrurile stau puțin diferit. Prioritatea numărul unu este siguranța pasagerilor, care prevalează asupra oricărui alt considerent și nu te poți baza pe intervenția trupelor antitero. Aici am o mare problemă cu mass-media și cu internetul: există o multitudine de detalii care nu ar fi trebuit făcute publice, nici măcar sub forma unei producții cinematografice. La prima vedere, nu sunt vizibile, dar pentru cineva care are intenția să deturneze un avion, pot avea importanță.

FAA și EASA, în colaborare cu instituțiile specializate, adaptează continuu protocoalele, atât cele de securitate cât și cele tactice, pentru a corespunde cu potențialele amenințări la siguranța și securitatea zborului, iar cele mai delicate sunt acelea care apar în timpul zborului și e de la sine înțeles de ce. Cum am mai spus, siguranța pasagerilor se află pe locul întâi, no matter what. Orice potențială amenințare la adresa acesteia, oricât de mică ar fi, este privită ca act de terorism. Dacă scoți un cutter, de pildă, în cabină – admițând că ai reușit, cumva, să treci cu el de cotroalele de securitate – și-ncepi să-l fluturi fie și în glumă, îți va pieri cheful de bancuri foarte repede. Nu vă imaginați că echipajul e format din ninja, dar există proceduri în care echipajul e antrenat. Pe lângă asta, pe foarte multe zboruri există un „air marshall” care știe foarte bine ce are de făcut și care nu se deosebește de ceilalți pasageri prin nimic. Poate fi vecinul de scaun, bonom și sociabil. O „glumă” aparent inofensivă poate duce la reținerea și anchetarea autorului pentru terorism după aterizare, precum și la adăugarea acestuia pe „no-fly list”, permanent.
Poate că vi se pare exagerată toleranța zero față de aceste lucruri, însă nu uitați că există o componentă esențială ce trebuie luată în considerare: în spațiul închis al cabinei, la o altitudine de zece kilometri, orice presiune psihică este amplificată de câteva ori. Reacția instinctuală „fight or flight” se poate transforma în panică colectivă absolută în condițiile în care nu există modalități de a scăpa de-acolo și cel mai rău lucru ce se poate întâmpla în zbor este panica totală a, uneori, sute de pasageri care știu că nu au scăpare și reacționează complet irațional – și e de înțeles.
După 2011, ușa cockpitului se ține închisă și încuiată din momentul în care începe îmbarcarea pasagerilor și până la debarcarea ultimului. Ușa nu poate fi deschisă forțat și nu poate fi spartă. Nu voi intra în procedurile specifice în cazul unei deturnări, din motive lesne de înțeles.

Acuma, în filmele „cu deturnări” apare, de regulă, câte un erou care, aproape de unul singur, anihilează teroriștii prin tot soiul de cascadorii uneori de-a dreptul halucinante. Dacă ați observat, majoritatea filmelor respective au și o acțiune pe sol și e ușor de înțeles de ce: ca regizor, e foarte greu să menții publicul sub tensiune în condițiile în care platoul de filmare e compus doar dintr-o cabină de trei metri diametru și câteva scaune. Pur și simplu nu ai ce arăta timp de o oră jumate sau două, din orice unghi ai alege să filmezi. Acțiunea în sine, oricât de eroică, a personajului principal pozitiv, nu are unde să se desfășoare. N-ai spațiu. Nu poți să-l pui pe ăla să sară peste scaune ca veverița și să-i ia pe ăia la poceală. Fazele de tip „Steven Segal din filme¹”, în care ăla rupe zece mânuțe pe metru pătrat ca pe creioane, iar ăia stau și așteaptă, sunt big-fuckin’-bullshit și asta v-o spune cineva care are niște foarte mulți ani de Aikido în spate.

Să luăm un ipoetic scenariu: niște teroriști răi reușesc, prin absurd, să intre în avion cu o încărcătură explozivă pe care, în zbor, amenință că o vor detona dacă nu primesc… nu știu, un milion de lei în bancnote mici și nemarcate, sau zece butoaie cu bere, sau habar n-am, femei la discreție și pe gratis, whatever. Erou’ nostru reușește cumva să-i convingă pe doi că e urât ce fac, în timp ce-i frânge pe ăilalți doi ca pe surcele. După aia se ocupă și de fraierii care l-au ascultat clămpănind.
Există, undeva, și o EA care, bineînțeles, va juca un rol esențial în eroismul Eroului pentru că, nu-i așa, atunci când te privește EA, muți munții din loc cu privirea.
Dacă mai există și-un pilot – de regulă comandantul – care-și bagă picioarele-n el de avion și iese la bătaie pe interval, haloimăsul e complet. Întotdeauna va exista un medic printre pasageri, de parcă avionu’ ăla ar fi policlinică, frate! Bineînțeles, toate astea se petrec în timp ce cineva ia musai legătura prin radio, la sol, cu comandantul forțelor antiteroriste, un tip dur, mai bătrâior așa, de multe ori „în retragere”, care a fost sculat din pat la două dimineața deși „I’m retired, asshole, not interested!” pentru că cineva, cândva, i-a făcut o oarece nedreptate pe fluturașul de salariu.
Haosul e amplificat de un bou cu pistol care nu realizează, de cretin ce e, că, dacă perforezi fuzelajul unei aeronave la zece kilometri deasupra pământului, apare ceea ce se numește „decompresie explozivă”. Bineînțeles, boul știe să tragă cu arma ca un campion și știe toată lumea că un glonț, tras de-aproape, nu trece dincolo ci rămâne încurcat în pleură. Pe bune…? Ați tras vreodată cu un Glock de .45?
Mai apar, uneori, și alte personaje: băbuța mucalită pe care n-o impresionează nimic, ochelaristul care le știe pe toate, inclusiv sistemele aeronavei, un pasager viteaz care va muri ca un tâmpit pentru că e un bou și crede că, dacă trage de fiare „la sală” musai știe și ce-are de făcut… și-un negru. Acuma, cu negrul ăla, e o chestiune delicată: înainte vreme, când puteai să spui „negru” fără a jigni pe cineva, negrul murea primul, era piesa de sacrificiu. În zilele noastre, nu mai e corect din punct de vedere politic să moară primul și nici măcar să moară în general, așa că e o chestiune destul de volatilă aici. Dacă-l omori pe tâmpitul ăla, sar pe tine oengeurile „antirasiste”, așa că mai bine-l faci un soi de erou cu un umor și cu niște replici de-ți vine să muști marginea vasului de veceu și-l lași, dracului, în viață. E important, pentru că el va fi cel care, la final, îl va privi pe Erou cum o sărută pe EA și va face o remarcă demnă de-un .45 ACP Magnum drept în cap. THE END.

În realitate, dacă ăla cu detonatorul e chiar hotărât și complet dement, va apăsa butonul fără probleme. The END.
Filmele în care o gașcă de frustrați țin o aeronavă ostatică în aer sunt doar atât: filme.
În realitate, e, practic, imposibil să se întâmple asta în condițiile de azi, în afară de situația în care șterpelești un bebeluș de undeva, îl îndopi cu apă și cu sodiu sau potasiu înainte de îmbarcare și aștepți să detoneze în aer. Problema, aici, e că n-ai cum să controlezi când și dacă va sări ăla micu’ în bucăți.
Bă, e o glumă, lăsați copilu-n pace…!!

1. No disrespect, Sensei Segal. ↩︎