ABIS (vol. 2) – fragment

Oare e OK să-ți placă ceea ce scrii tu însuți? Habar n-am, dar mie, unul, îmi place ce iese din cartea asta. Deși, îndeobște, ăia care scriu cărți nu dau spoilere (pentru că nu se face), de când mă știu am fost puțin altfel, așa că eu dau.
Mai jos puteți citi un fragment din volumul 2 al seriei ABIS, la care am scris și azi-noapte, dar e ultimul spoiler pe care îl dau, nu de altceva, dar risc, din prea mult entuziasm, să mă trezesc cu toată cartea aici. O să vă cer 15 lei și pe asta când va fi gata, dă-o-n mă-sa, că nu muncesc pe gratis, totuși. 🙂
Aș fi pus cartea pe Goodreads, dar canadienii ăia rășchirați nu acceptă subiecte atât de… ahem… „sensibile”. Ăia trăiesc în lumea lu’ Leibnitz, da’ o să le treacă în câțiva ani.
Volumul întâi puteți să-l aveți de pe link-ul din dreapta paginii.

[…]
Am urmărit cu privirea prin geamul mare al terminalului avionul în care se afla nevastă-mea decolând spre Europa. Jannetjie acceptase să ne ajute, urmând ca Maria să stea în Olanda, într-unul din apartamentele folosite de AIVD. Îi făcusem un card pe care transferasem aproape toți banii primiți de la David Carlson, așa că n-ar fi trebuit să aibă probleme o perioadă. Ce perioadă? Habar n-aveam. Putea la fel de bine să fie un an, sau zece, sau definitiv, important era să o știu departe de mine și în siguranță. Europa era o variantă mai bună decât dacă ar fi rămas în State, unde putea să i se întâmple orice, oricând.
Nu acceptase să plece fără luptă, dar era prea slăbită psihic pentru a putea riposta cu adevărat. Își luase un „an sabatic”, departe de redacție, adresându-se direct CEO-ului, trecând peste animalul de Brayden Wood, care se făcuse livid când aflase. Nu spusesem nimănui unde pleacă, doar nu eram tâmpit. Nici măcar Miles nu știa și mă anunțase că nici nu vrea să știe.
Am părăsit terminalul, ușurat. Maria era, de-acum, departe, iar eu puteam să mă dezlănțui. Deja aveam prima victimă. Am scos telefonul și l-am sunat pe Brayden Wood.

✦

Directorul nostru editorial mă primi în casa lui cochetă, cu un ditamai gazonul în față și o curte în spate pe care ai fi putut să organizezi un meci de fotbal. Totul respira armonie, familia perfectă din filme, cei doi copii ai animalului se jucau pe iarbă, râzând, doamna Wood avea pe față acea liniște fericită a femeii care se simte împlinită… mai lipsea un cățel alb și pufos care să facă giumbușlucuri pe pajiște și o bunicuță rotofeie, cu ochelari, într-un balansoar, care să supravegheze, zâmbind binevoitor, hârjoneala plozilor. Da, domnule, era o familie fericită, care își trăia ultimele momente de fericire pentru că un întunecat pe nume Parker urma să le stingă lumina. Ei nu știau asta. Eu, da.
Doamna Wood îmi zâmbi, întinzându-mi mâna.
– Mă bucur să vă cunosc, domnule Parker. Brayden mi-a povestit de dumneavoastră. Aș fi vrut să o cunosc pe doamna Parker.
I-am luat degetele și m-am înclinat deasupra mâinii ei. Maniere vechi, dar nu puteam să scap de ele.
– Doamnă Wood. Încântat. Soția mea vă transmite salutări și regretul că nu a avut cum să mă însoțească.
„Brayden mi-a povestit de dumneavoastră.”? Ce i-o fi povestit, că știa de ancheta mea și că se așteptase să fim morți acum, eu și nevastă-mea? Hm.
Doamna Wood zâmbi, apoi ne anunță că ne pregătește ceva de băut și dispăru în casă. Pedofilul de serviciu mă privea încercând un zâmbet ce părea venit direct din rigor mortis. Mă și miram că acceptase să-l vizitez acasă, dar era prea tâmpit și prea speriat, așa că, după ce îl anunțasem că micul e-mail cu pedofilia venise de la mine, optase pentru a-și înfrunta inamicul față în față, sperând să afle câte ceva. Mare greșeală.
– Trebuie să vorbim între patru ochi, i-am spus.
El dădu din cap, apoi băgă capul pe geam, în casă.
– Draga mea, te rog să ne aduci băuturile pe terasa din spate.
Îmi arătă, cu un gest, drumul, apoi ne îndreptarăm într-acolo, unde ne așezarăm la o măsuță rotundă, din ratan alb, față în față. Doamna Wood veni cu băuturile, așeză tava pe masă, ne zâmbi, apoi se eclipsă discret. El turnă câte trei degete de whisky, iar eu m-am întins și am schimbat paharele între ele.
– Poate că mi-ai otrăvit paharul. Nu-mi permit riscul ăsta, am rânjit.
Brayden Wood mă privi ca pe un animal care nu există, dar nu comentă. Am luat o gură de whisky, apoi mi-am aprins o țigară.
– Noi nu fumăm…, începu el.
– Eu, da. De fapt, în momentul ăsta, pot să fac cam ce am chef. Dacă aș vrea, ți-aș putea avea și nevasta, pe gratis, doar că nu vreau. Nu încă. Su casa es mi casa^[1], corect?
Deschise gura să spună ceva, apoi renunță. Dacă aș fi știut ce-i aia mila, asta aș fi simțit atunci, privindu-i mutra. Am mai luat o gură de whisky.
– Faci sex cu copii, am spus.
Vorbisem cu voce normală, dar răsunase ca o împușcătură.
– Lolita Express, am continuat. Știi, așa se numea, neoficial, avionul cu care zbura ovreiașul ăla, Jeffrey Epstein, în care invita diverși barosani cu bani mulți, pentru a face sex cu copii. High Mile Club^[2], varianta pentru pedofili. Mă gândesc că pe tine nu te-au invitat, pentru că tu ești doar un pedofil de duzină, un murdărel, acolo.
Se înecă cu whisky-ul și începu să tușească nestăpânit, înroșindu-se la față.
– De când faci sex cu copii? Câți copii ai violat? Cum e s-o faci cu copii, Brayden? Să-i simți cum se zbat sub tine? Mă gândesc că ai o puțulică tare mică, nu-i așa, altfel cum ai reuși să, știi tu, intri? Sau, poate, îți place ideea că-i rupi pe dinăuntru?
Am aruncat chiștocul țigării pe jos, strivindu-l cu piciorul pe podeaua imaculată, apoi mi-am aprins alta.
– I-ai dezvirginat și pe băieții tăi, Brayden? La mare nevoie, folosești și tu ce gaură ai la îndemână, copii să fie, corect? Faci duș împreună cu ei ca să ți se scoale? Când te culci cu doamna Wood, îi pipăi pe ei înainte, ca să te exciți? Dacă Eduard al doilea al Angliei făcea asta, tu de ce n-ai face-o?
– Parker…
Sunase ca un gâfâit de om care-și dă sufletul. Am râs încet.
– Te-ai pișat pe tine, Brayden? Ai vrea să-ți schimbi chiloții?
– Eu…
– Tu, ce? Ți-o părea rău, te pomenești. Câți copii ai violat, Brayden?
– Nu… eu… nu…
– „Nu… eu… nu…”, l-am îngânat încet, batjocoritor. Tu, nu, ce?
M-am lăsat pe spate în scaun și am privit în jur.
– Frumoasă proprietate ai. Nevastă drăguță, doi copii simpatici, job bun, mă întreb ce-ți lipsește. Stai, nu-mi spune: ai fi vrut o surioară pentru băieții tăi. O fetiță. Am nimerit? Eu zic că da. Zece puncte.
L-am privit în ochii injectați și i-am zâmbit.
– Cui i-ai pasat informația că Mariei îi plac câinii?
Căscă gura, în timp ce ochii i se măreau.
– Da, știu că de la tine a pornit, Brayden. De fapt, te așteptai să fim morți acum, eu și Maria, nu-i așa?
– Nu poți dovedi nimic! încercă el să pară dur.
Am râs încet.
– N-am nevoie de dovezi, Brayden, știu că tu ai fost. Cui i-ai pasat informația?
– Nu știu despre ce vorbești.
Mi-am aprins o nouă țigară, apoi am scos din buzunar copiile listelor semnate de Burns și Richards, pe care i le-am împins în față. Le luă și se făcu livid ca un craniu văzându-și numele pe ambele. Le lăsă încet pe masă, apoi mă privi înspăimântat. Părea un animal prins în capcană.
– Brayden, am spus încet, habar n-aveți cu cine vă bateți aici. Vă credeți intangibili doar pentru că aveți nume grele în spate, dar am să vă distrug, Brayden, de la primul până la ultimul, chiar dacă va fi ultimul lucru pe care-l voi face în viața asta.
M-am oprit, așteptând o reacție, dar mă înșelasem. Brayden Wood mă privea tot mai înspăimântat, fără să scoată nici un cuvânt, respirând neregulat. Pe undeva, îi înțelegeam reacția: ce să mai spună?
– Chiar nu pricep ce-i în mintea ta, am continuat. De ce-ai făcut-o?
– Eu… Parker…
– Ai băut și tu din vasul cu sânge de copil, acolo, la vilă. De ce? Ce e idolul ăla la care vă închinați toți, ca niște posedați demenți? Ai băut sângele copiilor pentru adenocrom? Vrei să trăiești mult și să fii pururi tânăr? Te crezi contele de Saint Germain?
După cum arăta, se afla la un pas de un atac cerebral.
– Ai violat-o pe fetița legată de masă, după aceea i-ai băut sângele, Brayden. Ai violat-o cu ură. Urăști copiii. Ai vrea să-i vezi pe toți rupți și morți, nu-i așa? Pe film ți se vede transpirația pe piele. De ce-ai făcut-o?
Mințeam, pentru că în filmare nu i se vedea fața, dar nu mai conta. Începu să gâfâie, astmatic.
– Ești complice la un atac terorist, în urma căruia trebuia să murim, eu și Maria, dar a fost ucis un amărât de pe străzi, doar pentru că era acolo. Te-ai folosit de soția mea pentru a ne ucide pe amândoi, Brayden. Dacă în cazul meu înțeleg, soția mea ce vină are?
Nu răspunse. Cred că, de-acum, simțea cum îi cade cerul în cap. În ochi i se citea panica aceea absolută, care te împinge să-ți lipești țeava armei de cerul gurii și să apeși pe trăgaci.
– Numele tău se află pe listele semnate de congressmanul Burns și de senatorul Richards. Există filmarea de la vilă, în care ți se vede fața și corpul. Dacă le fac publice, toată familia ta va fi distrusă, iar tu vei putrezi în pârnaie până la bătrânețe. Știi ce pățesc pedofilii acolo, la bulău? Ies cu mințile zburate și cu curul cât găleata, Brayden… dacă mai ies. De regulă, nu mai ies.
Am strivit cu piciorul chiștocul țigării. Terasa imaculată, perfectă, era acum murdărită de un vicios pe nume Parker, care nu dădea doi bani pe asta. De fapt i-aș fi dat foc, cu Brayden Wood priponit în cuie pe scânduri.
– Să nu-ți faci iluzii că, dacă-ți fac publică complicitatea la crimă, răpire, tortură, viol, te va acoperi cineva din gașca voastră, am continuat. Față de cei mari de-acolo, tu ești un păduche amărât care va fi sacrificat pentru „binele comun”. Se vor lepăda de tine ca Petru de Iisus. Vei petrece niște ani în pârnaie pe post de  iubita tuturor, apoi vei fi omorât, discret, ca să nu dai din gură.
Mi-am aprins încă o țigară, am luat o gură de whisky, apoi i-am zâmbit frumos.
– Ești terminat, Brayden. Ești distrus, ești la pământ, ești strivit, fără nici o șansă de a ieși din asta. La fel de bine ai putea să fii mort.
Doamna Wood apăru din casă, privi intrigată spre chiștoacele de pe terasă, apoi spre fața soțului ei drag care arăta ca și cum fusese călcată de buldozer, apoi spre mine.
– E totul în regulă? întrebă, încet. Brayden…?
El îi aruncă o privire rătăcită, ca și cum atunci o vedea pentru prima dată.
– Brayden…? repetă ea, cu frică în glas. Ce s-a întâm…
M-am ridicat, i-am zâmbit și am prins-o ușor de braț, împingând-o încet înspre intrare.
– Totul e în ordine, doamnă Wood. Vești proaste de la ziar, mă tem, dar se rezolvă, nu vă faceți griji.
Ea își privi soțul, apoi se lăsă dusă spre ușă.
– Sper că nu e ceva îngrozitor, murmură, cu o voce rugătoare.
– Nu vă faceți griji, am repetat. Brayden va rezolva totul, se pricepe la asta.
– Da, încercă ea să zâmbească, se pricepe…
Închise ușa, privind temătoare în urmă.
Am băut și am fumat în liniște, privindu-l pe ticălos. Se prăbușise cu totul, era ca o cârpă. După ce am terminat țigara, am scos din sac camera video pe care o purtam cu mine, am aranjat-o pe trepiedul mic, cu obiectivul spre Brayden Wood, apoi am pornit-o.
– Aceasta este o depoziție filmată luată de mine, Ethan Parker, domnului Brayden Wood, la el acasă. Domnul Brayden Wood confirmă faptul că depoziția de față este dată de bunăvoie.
Am spus data și ora în microfon, apoi am adresat prima întrebare.
– Brayden Wood, confirmi faptul că ai fost la vila de pe Colston Road, numărul 2743, în data de paisprezece august, anul trecut? Răspunde cu da sau nu.
El ezită puțin.
– Da…, șopti, după câteva momente.
– Confirmi faptul că, la adresa menționată, la data menționată, ai luat parte la violul și uciderea a doi copii, un băiat și o fată?
– … da…
– Confirmi faptul că, la adresa și data respective, ai băut sângele rezultat în urma uciderii celor doi copii menționați anterior?
– … da…
– Confirmi faptul că ai fost complice la tentativa de asasinat care a avut ca țintă pe Maria Parker și pe mine, Ethan Parker, în data de 22 iulie, anul curent, în Parcul Veteranilor?
– Eu… stai puțin…
– Da sau nu?
– Eu n-am…
– Ai dat mai departe informația care a folosit la organizarea atentatului, da sau nu?
– Da, dar nu știam că…
– Cui i-ai dat informația?
– Ăăă… D… Duncan Matheson…
– Duncan Matheson, guvernatorul statului? De el e vorba?
– D… da, dar nu știam că…
– Aceasta, am spus în microfon, este depoziția furnizată de Brayden Wood, de bunăvoie. Depoziția a fost luată de Ethan Parker.
Am închis camera, am strâns trepiedul, apoi le-am băgat pe amândouă în sac. I-am împins în față o hârtie și un pix.
– Scrie numele tuturor participanților la mica voastră petrecere sângeroasă, inclusiv al tău. Pune data, semnează și te las în pace.
El făcu un gest cu mâinile ca și cum încerca să se ferească de o lovitură.
– Nu… nu… nu-i știu pe toți, nu-i știu…
– Pe cei pe care-i cunoști. Ați avut o față bisericească printre voi, episcop. Mă interesează foarte tare cine era. Ai grijă să-l știi!
– Nu pot…, gemu el. O să mă omoare…!
Am ridicat din umeri.
– Cum dorești. Mâine fac public totul, inclusiv depoziția ta filmată.
Scoase un sunet ciudat, între scâncet și strigăt de disperare. Un miros groaznic mă făcu să întorc capul.
– Sper că n-ai făcut pe tine, Brayden.
– Vreau la toaletă… te rog…
– Nu. Întâi scrie ce ți-am spus, după aia n-ai decât să stai pe budă până mâine.
– Parker… Ethan… dacă scriu, promite-mi că nu faci public nimic. Fa… familia mea… te rog, promite-mi…!
– Îți promit că te las în pace după aia. Scrie.
Începu să plângă spart, cu sughițuri.
– Scrie lista, Brayden.
Luă pixul și începu să scrie poticnit, suspinând răgușit, apoi mi-o împinse în față.
– Ai uitat să semnezi și să pui data. Numele în clar, te rog, mulțumesc.
Am împăturit cu grijă hârtia, care-și găsi locul în buzunar.
– Și acum, ascultă, Brayden. Te vei sinucide în zilele următoare. Găsești tu o metodă. Sfatul meu, ia-ți o sticlă de ceva tare și un flacon de somnifere, du-te în pădure, înghite toate pastilele o dată, apoi bea până nu mai știi de tine. Vei muri ușor, fără să-ți dai seama.
Ochii aproape îi ieșiră din orbite.
– Ești nebun!! Mi-ai promis că…
– Te-am mințit. Te vei sinucide, sau voi avea grijă să ardeți în casă de vii, tu, nevastă-ta, copiii voștri. Să te văd ce tată de familie ești, dacă pui viața ta mai presus de a lor. Fii bărbat, ce dracu’! Ai trei zile la dispoziție, după care veți arde, toți.
M-am ridicat.
– Ei, drum bun, Brayden și noroc. Fă-o repede, să scapi.

✦

Peste două zile, toți angajații ziarului furăm convocați la sala de ședințe pentru a ni se aduce la cunoștință sinuciderea directorului editorial, Brayden Wood, din motive de sănătate și stres. Am păstrat, cu toții, în picioare, un moment de reculegere în memoria defunctului, apoi, când lumea se așeză, m-am scuzat și am intrat în baie.
Trebuia neapărat să râd și nu ar fi fost frumos s-o fac în fața adunării îndurerate.

✦

Șeful poliției mă primi cu o strâmbătură și mă conduse în camera de interogatoriu.
– Parker, de câte ori te văd, parcă-l văd pe Doamne-ferește.
– Tu m-ai chemat, i-am răspuns, așezându-mă la masa solidă fixată în podea.
Wilbur porni camera video fixată pe trepied, își așeză ochelarii pe nas, apoi scoase eternul lui carnețel.
– Hai să auzim povestea, de la început.
– Oprește camera întâi.
Mă privi incredul.
– Sa fac, ce anume?
– Oprește camera. Crede-mă, ce-ți voi spune e atât de urât, încât nu vrei ceva oficial, nu încă.
De unde știam că nu e și el amestecat în mizeria asta? Pur și simplu știam. Wilbur era un polițist dur, însă cinstit, genul de om care chiar și sexul îl practică în poziție regulamentară și cere chitanță după aia. E adevărat, mai mergea el la domnișoarele care o fac pe bani, dar hai să fim sinceri, care bărbat nu o face măcar o dată? Sau de două ori? Sau de mai multe ori?
Mă fixă câteva momente cu privirea, apoi se întinse și opri camera video.
– Nu știu de ce dracu’ te-ascult, bombăni el. S-ar putea să-mi pară rău că o fac.
Am pus pe masă câteva printuri cu scene oribile de la orgia de la vilă. Le luă, iar figura i se alteră. Pete roșii îi apărură pe piele. Buzele i se subțiară până ajunseră o linie. Privi atent imaginile, una câte una, apoi le așeză pe masă, cu fața în jos. Se ridică, luă o scrumieră din aluminiu subțire și o așeză pe masă. Scrumiera era special făcută pentru a nu putea fi aruncată în capul anchetatorului. Era atât de ușoară, încât ar fi lovit cu forța unui pachet gol de țigări.
– Te ascult, îmi spuse, răgușit.
I-am povestit tot. Mă ascultă fără să mă întrerupă, luând notițe din când în când. După ce am terminat se ridică cu greu, îndreptându-se spre geam și privind afară.
– Ai filmarea? întrebă, fără să se întoarcă.
– O am.
– Ce vrei să faci cu ea?
– Deocamdată nimic.
– Îmi dai o copie?
– Nu, Wilbur. De fapt, aș vrea să uiți tot ce ți-am spus. Aș vrea să uiți de pozele de pe masă.
Se așeză în fața mea și își aprinse o țigară. Mâinile îi tremurau ușor. Săracu’ Wilbur. Era șeful poliției de-o grămadă de timp, îl știam de când eram doar un derbedeu care-și irosea vremea făcând tâmpenii. Cea mai oribilă anchetă a sa fusese atunci când bătrânul domn Stevenson, octogenar, veteran din Vietnam cu demență senilă și Alzheimer, îi vârâse doamnei Stevenson o andrea în ochi, care-i pătrunsese până în creier, ucigând-o pe loc. O confundase cu un tip din Viet Cong și se credea, probabil, în tranșeele din Phú Lộc.
– Am un atac terorist în oraș, ripostă el.
– Pune-l pe seama unor dezaxați din ANTIFA sau BLM sau homosexuali progresiști și trenează lucrurile, Wilbur. Am nevoie de timp.
– Primarul o să-mi vrea curu’ pe tavă dacă nu vin cu ceva.
– Dă-l dracului. Idiotul ăla nu-i în stare să-și desfacă șlițul singur. Fă un dosar frumos, cu suspecți neidentificați și-ți garantez că nici nu se va uita pe el. Organizează o conferință de presă, indignează-te și fă urât. De la noi de la ziar voi veni eu și-o să scriu exact ce trebuie. Am nevoie de timp, cum spuneam.
Luă de pe masă pixul și începu să-l răsucească între degete.
– De unde ai știut că era o bombă legată de cățelul ăla?
– N-am știut. N-am văzut, însă, prea mulți câini îmbrăcați de iarnă vara și nici cu obiecte dreptunghiulare ascunse sub haine. Paranoia sau ce vrei tu. Ce-ați aflat despre bombă?
– Din analize reiese că a fost PETN^[3]. Explozibilul era înconjurat de bucăți metalice.
Am fluierat încet printre dinți.
– I-auzi. Cum naiba au făcut rost de el? Din câte știu, pe ăsta îl preferă Mossad-ul pentru atentate și, oricum, nu crește în copaci. Doar Armata are acces la el.
Șeful poliției se aplecă și sublinie un nume de pe listă. Am întins gâtul, curios. Era numele colonelului Baker.
– Mda, am spus. La asta m-am gândit și eu.
Oftă, privi din nou fotografiile, le așeză cu fața în jos, își trecu mâna prin părul rar, se îndreptă spre geam unde oftă din nou, apoi se întoarse, sprijinindu-se cu pumnii pe tăblia mesei.
– Încă mai cred că e o glumă proastă sau că dorm și visez urât, mormăi, privind undeva aiurea spre perete.
Am stins țigara în scrumiera subțire, apoi am aprins alta, fără să-i răspund.
Wilbur începu să-și roadă, gânditor, o unghie.
– Ce se întâmplă la tine dacă tot ce mi-ai spus ajunge la biroul procurorului districtual?
– Nu știu, am răspuns sincer. Depinde dacă cei pe care îi vânez au oameni acolo, pentru că atunci ar răsufla povestea și s-ar da la fund cu toții.
– Nici măcar Potter n-ar reuși să mușamalizeze asta, cu toate relațiile lui, replică Wilbur.
– Probabil că ai dreptate, însă vorbim de politicieni grei aici. Ar ieși scandal, ar cădea câțiva fraieri, iar restul ar jura cu mâna pe Biblie că în ziua aia erau cu nevestele acasă ori la vreo partidă de golf cu alți zece martori.
Se aplecă spre mine peste masă.
– Știi cine a fost, nu-i așa?
– Sunt aproape sigur că știu cine a pus la cale totul.
– Dacă îl dau ca atac terorist se va implica FBI-ul.
– Să se implice. Am să le dau atâtea piste false, încât n-o să se descurce printre ele.
Luă de pe masă pozele, le privi din nou, una câte una, apoi ridică ochii.
– Ai niște nume?
Am încuviințat din cap.
– Mi le spui și mie?
– Nu. În momentul ăsta, cu cât știi mai puțin, cu atât mai bine.
Wilbur se foi pe scaun.
– Am primit o notă de la unul Murray, locotenent în poliția din D.C. Îmi cerea informații despre tine. Am făcut câteva săpături, am pus cap la cap niște lucruri și mi-a apărut un nume: Alvin Burns. Congressman democrat, decedat recent. Sinucidere. Și-a mâncat pistolul. Plagă împușcată la nivelul cavității bucale, cum zic legiștii. Erai acolo, în D.C., când s-a întâmplat. Ai avut o întrevedere cu el. Ce amestec ai în asta?
– Nu-ți spun.
Pufni exasperat.
– La naiba, Parker!
L-am privit calm. Făcu un gest spre pozele așezate pe masă cu fața în jos.
– Burns avea legătură cu ce-i aici, nu-i așa?
Am încuviințat din cap.
– Cristoase, șopti el. Cine mai e amestecat?
– E mai bine pentru tine să nu știi încă.
– De când a ajuns să-mi spună un prăpădit de ziarist ce e și ce nu e bine pentru mine?!
Pomeții i se înroșiseră și părea furios de-adevăratelea.
– Wilbur…
– Nici un „Wilbur”! Începi să vorbești, altfel, pe Dumnezeul meu, te arestez pentru obstrucționarea anchetei!
Era în stare s-o facă. Am scos din buzunar copiile celor trei liste cu nume și i le-am împins în față.
– Tu ai vrut-o.
Începu să le citească, devenind tot mai palid. Când termină, mi le înapoie, apoi se lăsă pe spătarul scaunului privind undeva în gol.
– Ce mai ai?
Uite-așa te bagi în rahat, câte puțin, până îți ajunge la nas. Am scos din rucsac camera pe care înregistrasem depoziția răposatului Brayden Wood, am deschis ecranul, am pornit-o și i-am împins-o lui Wilbur în față. Urmări filmarea în tăcere de la un capăt la celălalt. Mi-am aprins o țigară și m‑am dus lângă geam, privind afară. Doi adolescenți se giugiuleau așezați pe marginea din beton a fântânii arteziene din piață și mi s-a făcut dintr-o dată dor de zilele alea în care cele mai importante lucruri se rezumau la a face rost de bani de băutură și la a face pe grozavu’ în fața femeilor. Oare ce face Maria? m-am gândit.
Am auzit în spate zgomotul brichetei și m-am întors. Wilbur trase adânc un fum, apoi își așeză pe masă brațele păroase, privind fix într-un punct de pe peretele opus. Avea pe față o culoare ciudată, ceva între palid și roșu aprins. Am închis camera și am pus-o la loc în rucsac.
– Matheson? șopti Wilbur, cu ochii ațintiți pe perete. Guvernatorul?
Își masă fruntea cu degetele, se frecă la ochi, apoi își trecu palmele peste față.
– De ce n-ai venit la mine cu asta, Parker?
– Ca să faci ce? am întrebat, așezându-mă. L-ai fi arestat pe guvernator?
– Nu mai face pe deșteptu’! mugi el, lovind cu pumnul în masă.
Am tăcut. Wilbur începu să măsoare camera, de la un perete la altul.
– Asta se întâmplă, mârâi el, când civilii se apucă să facă pe copoii. A murit un om!
– Da? am întrebat, inocent. N-am văzut vreunul pe-acolo, dacă te referi la Brayden Wood.
Se opri și se aplecă peste mine, cu o mână pe masă. Cealaltă se încleștă pe spătarul scaunului.
– L-ai împins pe ăla să se sinucidă. Pot să te arestez pentru asta.
– Serios? Pentru ce, „instigare la pa-și-pusi”?
– Șantaj, istețule.
Am ridicat din umeri.
– Prea subțire. Nici cel mai senil judecător n‑ar pune botu’ la așa ceva.
– Puteam să-l luăm la noi și să-i băgăm nițel lampa în ochi… dar nu, tu n-ai vrut asta. Tu l-ai vrut mort, jigodie și cine știe ce-o fi dus cu el în mormânt!
L-am privit în ochi.
– Am depoziția lui filmată, cu o adresă, cu o dată și cu alte lucruri interesante. Am o listă, scrisă tot de el, semnată olograf. Ce vrei mai mult?
– … pe care tu îmi pretinzi să nu le folosesc! Sfântă Fecioară, se căină el, cred că m-am tâmpit la bătrânețe…
– Wilbur, sunt în mijlocul investigației. Am fost în Canada, am fost în Europa, ba chiar și într-o țară amărâtă, România îi spune, unde-am vorbit cu un traficant ucrainean care e băgat în asta până-n gât. Lucrurile ajung sus de tot, până la femeia aia care le spune europenilor când să respire și când să se pișe. La noi, gașca lui Soros te va strivi ca pe-o furnică. Nu uita că guvernatorul vrea să candideze pentru Congres la alegerile următoare. Dacă te bagi acum, dacă răsuflă ceva din ce-am vorbit, îți garantez că nu vei apuca pensia.
Se desprinse de masă cu un gest înciudat și se așeză pe scaunul din fața mea, privindu-mă crunt în ochi.
– Parker! Dacă nu vii la mine la finalul investigației, cu toate dovezile în dinți, să te rogi la ce dumnezei știi să nu pun mâna pe tine! Să te rogi și la Zeul Ploii și la tigaia de pe aragaz! Vei avea nevoie de toți sfinții din calendar să te-ajute, crede-mă, fiule.
– Ai cuvântul meu că vin. Pot să plec?
Se strâmbă.
– Cară-te. Simt cum mă ia ulcerul din nou.
Mi-am luat rucsacul și am deschis ușa.
– Parker.
M-am întors.
– Dacă intri în vreun bucluc, sună goarna aici.
Am dat din cap în semn de mulțumire, apoi am ieșit.

[1] Parafrază a enunțului Mi casa es su casa (casa mea e casa ta) (n. aut.)
[2] Termenul se referă la persoanele care au activități sexuale în avion, neapărat la altitudini mai mari de 1500 m  (n. aut.)
[3] PETN – Pentaeritritol tetranitrat, unul din cei mai puternici explozibili la ora actuală (n. aut.)