ABIS (vol.1) – fragment

Volumul ABIS este disponibil exclusiv în format EPUB (e-book) în secțiunea E-Books din Librăria SIONO (https://www.sionoeditura.com/product/abis-vol-1-e-book/) la prețul de 15 lei.

[…]
În noaptea aia am avut o discuție nervoasă cu Maria. Urcasem în dormitor pe la trei, după ce pusesem țara la cale cu Miles, pe care-l culcasem la parter, pe canapea. Puștiul căruia îi ducea mâncare era un amărât de vreo 15 ani, mexican sau portorican, pe care un accident îl lăsase fără laba piciorului stâng. N-avea pe nimeni și trăia într-un beci al unei case vechi ce urma să fie demolată de primărie. Când Miles îi întinsese cele două sandwich-uri, îi sticliseră ochii și zâmbise cu gura până la urechi. Drumul până acasă îl făcusem cu un nod în gât și un sentiment de furie cum nu mai avusesem de ani de zile. Miles se așezase pe scaun în bucătărie, timid, apoi privise cutia în care se lăfăia o pizza de un metru diametru, comandată prin telefon.
– Când mă gândesc…, începuse.
– Nu gândi, l-am întrerupt, așezând pe masă două beri scoase din frigider. Mănâncă, vei avea nevoie de energie pentru ce trebuie să facem și, mai ales, nu te gândi la cei care crapă de foame acum. Te afli în postura unui chirurg care-și operează copilul pe cord deschis. Fără sentimentalisme, altfel nu iese nimic.
Încuviințase, tăcut și se apucase să mănânce, luând și câte o gură de bere din când în când. Mi‑am deschis berea și am aprins o țigară, urmărindu-l din priviri, dar, de fapt, în mintea mea era un motor la turație maximă.
În Statele Unite dispar, în fiecare an, peste 450.000 de copii. Patru sute cincizeci de mii. La nivel global, numărul acestora trece de un milion. Cam un sfert sunt găsiți în cele din urmă în viață, fiind fugiți de-acasă din motive diverse, de la teribilism la probleme majore în familie. Un procent ceva mai mic sunt găsiți morți, fie în urma accidentelor, fie în urma unor operațiuni eșuate de salvare din ghearele răpitorilor care solicită bani în schimbul eliberării. Statistic vorbind, ceva mai mult de jumătate dispar fără urmă. Se bănuiește că majoritatea acestora sfârșesc prin a fi victimele rețelelor de prostituție sau trafic de organe, dar nimeni nu a reușit să estimeze câți anume. În realitate, nimănui nu-i pasă cu adevărat. Cele câteva organizații care chiar sunt preocupate de asta se lovesc de un zid de tăcere sau de obstrucții venite din cercuri sus-puse, din care multe sunt conectate politic, iar celelalte… ei bine, e de-ajuns să vezi câți bani învârt pentru a-ți da seama că, de fapt, sunt intermediari într-o mulțime de lucruri care n-au nici o legătură cu protecția copiilor, ba, uneori, chiar dimpotrivă. Dacă vorbeai cu un activist homosexual sau trans sau Antifa despre genul ăsta de lucruri, cretinul ajungea, inevitabil, la concluzia că ești ori homofob ori rasist și trebuia să ai un autocontrol perfect ca să nu-i smulgi căpățâna aia proastă, mizerabilă și inutilă de pe umeri.
Mă ocupasem, în trecut, de un caz oribil, ale cărui rădăcini se aflau în Nigeria. Oamenii dispăreau, pur și simplu, de pe stradă: bărbați, femei, copii. Nu mai erau găsiți niciodată. Poliția ridica din umeri, refuzând să se implice. Când un taximetrist pe motocicletă fusese la rândul lui dat lipsă de comunitatea foarte strânsă a acestora, câteva sute de oameni furioși începuseră să pieptene străzile orașului. La un moment dat s-a primit un apel pe un telefon. La capătul celălalt era cel răpit, într-o stare de teroare absolută, implorând să fie salvat. Cumva reușise să-și ascundă telefonul și să sune de pe el. După reperele pe care le-a furnizat, peste două sute de oameni năvăliseră în pădurea de lângă oraș, ajungând la un soi de depozit foarte mare, aproape în ruină. Înăuntru îi aștepta o imagine de coșmar: peste 80 de oameni, complet dezbrăcați, printre care și copii, erau legați cu lanțuri de zid, într-o stare de slăbiciune extremă. Pe jos zăceau mormane de haine și încălțăminte. În centru se afla o dală din beton, plină de sânge închegat, vechi chiar și de câteva luni, cu șanțuri de scurgere înclinate spre un colț în care se afla un vas din piatră. Conform mărturiilor captivilor, aproape în fiecare zi era ales unul din cei înlănțuiți, legat pe dala din beton, apoi i se scotea ficatul sau un rinichi, ori i se tăia o mână, un picior, o ureche, limba sau nasul, fără nici un fel de anestezie. Mâinile și picioarele erau tăiate cu maceta. Organele erau, apoi, puse în vase de refrigerare și duse spre destinații necunoscute. Dacă victima supraviețuia și putea fi refolosită, era legată din nou de zid. Dacă nu… într-o încă-pere adiacentă, oamenii descoperiseră o ghilotină grosolană și un bazin în care se afla un crocodil cât toate zilele, legat cu lanț.
Deși colegul lor, la telefon, încerca să le spună, printre plânsete și țipete ce se auzeau din jurul lui, că e într-un soi de închisoare subterană, nu l-au găsit niciodată. Au început să sape, cu disperare, căutând intrarea, dar fără rezultat. Au chemat poliția, care i-a împrăștiat, apoi a dinamitat depozitul, a nivelat ruinele cu buldozerul și a îngrădit zona, interzicând accesul oricui în perimetru. În afară de cei legați cu lanțuri de zid, nimeni n-a fost recuperat.^[1]
Imaginile erau mult dincolo de coșmar. Când le văzusem, mâinile începuseră să-mi tremure atât de tare, încât nu reușeam să controlez mouse-ul. Toate încercările de a discuta cu cineva fie din poliția nigeriană, fie din guvern, se loviseră de un zid impenetrabil de tăcere. În cele din urmă, fusesem amenințat pe față cu moartea, fiind ulterior expulzat din țară cu șuturi în fund.
– Lumea zice că-s conspirații, spuse Miles, cu gura plină. Zice că ești diliu dacă susții că încivilizata noastră societate sunt sacrificați copii, cărora li se bea sângele. Toți te privesc ca pe un țicnit. De fapt, le e frică, rânji el. Le e frică să nu iasă din micul confort în care zac ca niște lipitori, le e frică să nu-și piardă banii lor prețioși, mașinuțele și cafeluța de la micul dejun. Ar fi-n stare să te ardă pe rug, de viu, doar pentru a-și proteja viețile lor de râme.
Cum dracu’ să procedez? Dacă nici FBI-ul, cu dovezile astea pe mână, nu reușise măcar să‑nceapă o anchetă, însemna că lucrurile erau cu mult mai complicate și că se întindeau atât de sus, încât întrebarea devenea nu dacă vom reuși, ci când va urca după noi, pe trotuar, vreo mașină. Deja simțeam că-mi plesnește capul. Pe undeva regretam că mă lăsasem antrenat în povestea asta. Discuția cu Maria nu făcuse altceva decât să toarne gaz pe foc.
Urcasem în dormitor pe la trei, după ce mă asigurasem că Miles era instalat confortabil pe canapea, îmbrăcat într-un trening de-al meu, după un duș fierbinte. Maria mă aștepta trează, nervoasă ca o pisică sălbatică.
– Mă-ntrebam dacă mai vii în noaptea asta sau dormi cu vagabondul ăla, începuse ea, acră.
I-am povestit, pe scurt, ceea ce îmi spusese Miles, apoi pornisem înregistrarea.
– Uite-te aici, îi spusesem.
Urmărise filmarea cap-coadă, fără nici un cuvânt, dar o vedeam cum încearcă să-și reprime reacțiile de oroare și dezgust.
– Nu cred că e reală, spusese apoi.
– Poftim…?
– Nu cred că e reală, repetase. Așa ceva nu există.
– Nu crezi că e reală, o îngânasem. Pe ce te bazezi când spui asta?
– Dar tu pe ce te bazezi când spui că e reală?
Izbucnisem, fără să vreau, în râs, dar începusem să mă enervez.
– Nu-mi răspunde la întrebare cu altă întrebare. Filmarea e reală.
– Chiar dacă ar fi, ripostase ea, ce vrei să faci? Cu cine vrei să te bați, cu unii care pot să te desființeze doar dacă pocnesc din degete? N-ai nicio putere. Las-o baltă. Trimite-l pe vagabondul ăla de unde-a venit și vezi-ți de viață.
– „Vezi-ți de viață”? Ai văzut ce le-au făcut copiilor ălora?
– Da, am văzut. Și ce crezi că poți să faci? Vrei să ne riști existența pentru asta? Îmi pare rău de ei, dar n-ai dreptul să ne pui în pericol pentru ceva ce n-ai cum să câștigi.
– Cum poți să spui așa ceva? întrebasem, siderat. Dacă ar fi fost copiii noștri?
Maria nu putea să aibă copii, era unul din lucrurile care-i otrăveau, pur și simplu, existența. Discutasem de câteva ori de adopție, dar căzusem, tacit, de acord, că suntem atât de ocupați, încât nu ne puteam asuma, deocamdată, responsabilitatea creșterii unui copil.
– Nu e drept să spui asta, răspunsese, încet.
– N-am vrut să te rănesc, i-am spus, sărutând-o pe păr. Dar nici nu pot rămâne indiferent. Îmi pare rău, pur și simplu nu pot.
Se-ntoarse spre mine, supărată.
– Foarte bine, spuse. Pornește-ți lupta ta cu morile de vânt. Bate-te cu sistemul. Pune la bătaie toată munca noastră de ani de zile, carie-rele, reputația, slujbele, tot. Lasă-ne pe drumuri. Și după ce vei pierde tot, să nu uiți să te întorci în lumea ta de vagabonzi și de răzvrătiți, unde, probabil, vei fi mai fericit.
Am privit-o uluit.
– Ce naiba e cu tine? am întrebat-o.
– Cu mine? râse ea, sarcastic. Ce naiba e cu mine? Cu tine ce naiba e! Vine un vagabond de nicăieri, îți înșiră o poveste lacrimogenă, îți arată un film de groază și ești gata să te iei la trântă cu toată lumea, fără să ții cont de nimic, nici măcar de faptul că vei pierde tot, că vom pierde tot, pentru că nu poți să câștigi acolo unde alții, infinit mai puternici, au eșuat!
M-am uitat lung la ciudata creatură în care mi se transformase soția.
– Ce-i cu înverșunarea asta? am întrebat-o, în timp ce undeva, în spatele minții, mi se zbătea ceva ce nu puteam să definesc.
– Lasă-mă-n pace, răbufni ea, ridicându-se din pat. Mă duc să dorm dincolo.
Și brusc, ceea ce-mi pâlpâia în cap ca un bec subalimentat ieși la suprafață. M-am ridicat și eu, așezându-mă în cadrul ușii.
– Ai spus adineauri „nu poți să câștigi acolo unde alții, infinit mai puternici, au eșuat”. Ce-ai vrut să zici cu asta?
– Nimic, răspunse, încercând să mă dea la o parte. Lasă-mă să ies.
Nu-i spusesem nimic de ancheta FBI-ului, oprită în urma unor ordine de foarte sus. Am prins-o ușor de umeri, suficient cât să nu poată să scape și mi-am apropiat fața de a ei.
– Maria, am spus, blând, ce-ai vrut să zici? De unde știi cine a eșuat și unde? Ce știi de asta?
Mă privi și păru deodată speriată.
– Nimic, repetă, cu voce slabă. Lasă-mă să ies.
– Nu, i-am spus, nu pleci nicăieri. Ne-am mai certat noi, dar niciodată n-ai avut asemenea reacții. Vrei să pleci dincolo nu de supărare, ci pentru că ți-e frică să-mi spui ceea ce știi. Pentru că știi ceva, sunt sigur acum. Prea repede ai zis că filmul nu e real. Am văzut cum te forțai să nu reacționezi la ororile alea. Te cunosc, fir-ar să fie.
Pe măsură ce vorbeam, o vedeam cum trece de la furie la frică, apoi la nesiguranță. Ce-o chinuia atât? Am luat-o în brațe, în pofida împotrivirii ei slabe.
– Maria, am șoptit, cu gura în părul ei, te rog, spune-mi despre ce e vorba. Gândește-te câți copii or fi ucis bestiile alea, copii, Maria! care nici nu crescuseră suficient pentru a-și da seama ce li se-ntâmplă. Gândește-te câte familii au nenorocit, părinți care vor căuta în dreapta și în stânga până când vor muri de bătrânețe și de durere, fără să știe că, probabil, copiii lor au fost violați și uciși de niște demenți care umblă liberi și fără probleme.
Suspină, iar umerii i se cutremurară ușor.
– Brayden Wood, spuse încet.
Ce?
– Directorul nostru editorial? Acel Brayden Wood?
Încuviință din cap.
– L-am auzit vorbind la telefon, mai demult, cu guvernatorul, despre un dosar pe care FBI-ul urma să îl claseze, răspunse încet. A pomenit de un colonel Baker.
CE??
Am așezat-o pe un scaun și m-am lăsat în jos în fața ei, privind-o în ochi.
– Când s-a întâmplat asta?
– Mai demult… cu trei ani în urmă…
– Și ce-ai mai auzit?
– Nimic, jur! Dar mi-am adus aminte când mi‑ai povestit lucrurile alea, înainte să-mi pui înregistrarea…
– Maria!
– Jur, nu am auzit nimic altceva!
Mă cuprinse o furie rece. Brayden Wood? Guvernatorul?? Încercam să mi-l imaginez pe directorul nostru editorial, altfel dichisit și elegant, cu o mască pe față, privind prin găurile pentru ochi la doi copii care urmau să fie violați, apoi să li se bea sângele. Guvernatorul… proba-bil el ar fi trebuit să facă tăieturile la gât, de unde să adune…? Am izbucnit într-un râs scrâșnit, care suna ca nisipul aruncat între două roți dințate. Maria mă privea cu ochii mari, înspăimântată. Râdeam, fără să mă pot opri. Brayden Wood! Căsătorit, doi băieți, de 7 și 11 ani. Oare când îi îmbrățișa, la ce se gândea? Le studia gâtul, îi pipăia pe fund, i se scula, sau ce?
În noaptea aia n-am dormit, ci m-am uitat, de nenumărate ori, la înregistrarea pe care mi-o dăduse Miles, încercând să găsesc un indiciu cât de mic, dar, în afară de o durere cruntă de cap și o senzație de greață continuă, nu m-am ales cu altceva. Trebuia să vorbesc cu amicul lui Miles, ziaristul, cel care filmase totul. La șase dimineața eram în picioare. Miles era și el treaz. L-am găsit în bucătărie, privind în gol pe geam.
– Vreau să vorbesc cu tipul care-a filmat asta, i-am spus, în timpul micului dejun. Mergem la el. N-ai dormit?
– Nu prea, recunoscu. V-am auzit cum vă certați.
– N-o înțelege greșit pe nevastă-mea. E o femeie cumsecade, dar îi e teamă.
– Oricui i-ar fi, făcu el, fatalist.
– Ție îți e?
Mă privi câteva clipe, apoi luă o gură de cafea.
– Nu-mi e. Sunt un afurisit de erou, rânji el.
– Bun. Pentru că s-ar putea să avem de luptat pe viață și pe moarte cu ăștia, dacă e vorba despre ce cred eu că e.

✦

Prietenul lui Miles, ziaristul, era exact ceea bănuisem: locuia singur, avea microfoane și camere video până și-n budă, purta pe cap un soi de tichie rotundă cu mărgelușe multicolore și suferea de o paranoia din aia sănătoasă, care te face s-o întrebi pe maică-ta „ție ce-ți iese de-aici?” atunci când îți spune că te iubește.
Ne salută cu semnul victoriei, apoi ne-ntinse câte un joint cât toate zilele, privindu-mă cam suspicios când l-am refuzat.
Casa îi era plină de dosare, hârțoage și bibliorafturi, chiuveta din bucătărie gemea de vase nespălate, cutii de pizza și de mâncare chinezească veche erau împrăștiate peste tot. În living montase un adevărat studio, ultramodern, cu echipament de ultimă generație, din care se remarca un scanner de frecvență, acordat pe banda radio a poliției.
– Rămâi pe loc, îmi spuse, când mă pregăteam să mă așez pe un fotoliu de pe care înlăturasem un teanc respectabil de dosare. Depărtează brațele și picioarele, te rog.
Plimbă pe lângă mine ceva asemănător cu scannerele manuale din aeroporturi, apoi dădu mulțumit din cap.
– Ești curat.
– Puteai să-ntrebi, i-am spus.
Râse scurt.
– Da, puteam să te și cred. Mă cheamă Carlson, spuse. David Carlson.
Se așeză pe un scaun în fața unui birou deșelat de dosare și bibliorafturi și trase un fum adânc din joint-ul uriaș. Mirosul scârbos de „iarbă” inundă încăperea.
– Sigur nu vrei puțină? Reface sinapsele și accelerează procesele corticale.
– Mersi, nu. Am și-așa destule probleme, nu vreau să-mi fac și creierii zdrențe.
Ridică din umeri, apoi își aranjă pe creștet tichia multicoloră.
– Nu știi ce piezi, frate. Deci, cu ce pot să vă ajut?
M-am uitat la Miles, apoi am preluat inițiativa. Mirosul joint-ului îmi făcea greață.
– Vreau să-mi spui tot ce știi despre ce s-a întâmplat la vila unde te-ai infiltrat cu camera ascunsă. Miles mi-a arătat filmarea… poți să stingi chestia aia și să deschizi un geam, te rog?
– Casa mea, regulile mele, omule, răspunse, cu un rânjet. Deci, nu. Stai așa…
Se ridică, începând să răscolească printr-o stivă de dosare.
– Disney…, Area 51…, extratereștrii…, reptilieni…, nu…, mormăia el, azvârlind pe podea teancurile de hârtii. Covidul…, injecțiile alea tâmpite…, Pfizer…, ModeRNA…, scârba de Ghebreyesus…, jigodia de Fauci…, pe ăsta aș vrea să-l văd mort și atârnat de coaiele alea veștejite în piața publică, lângă javra de Gates, râse. Uite-l, aici e.
Își reluă locul pe fotoliu, răsfoind biblioraftul. Scotoci prin buzunar și scoase un monoclu, pe care și-l potrivi, afectat, la un ochi. M-am uitat la Miles, care ridică din umeri. David ziaristul era plecat bine pe pârtie, asta se vedea de la o poștă. Mormăia ceva, răsfoind paginile și, cu monoclul ăla la ochi, joint-ul în bot și tichia cu mărgeluțe pe cap, arăta ca ceva desprins dintr-o distopie creată de un dement.
– Asta e, spuse, victorios, pocnind cu degetul în teancul de foi scoase la imprimantă. Ce vrei să știi?
– Tot ce ai, i-am răspuns, amețit deja de fumul scârbos al joint-ului.
Îmi întinse un post-it, pe care mâzgălise ceva.
– Aici e adresa. Ce pot să-ți spun e că, pe lângă colonelul Baker, au mai fost prezenți acolo senatorul Richards, congressmen-ii  Mendoza și Burns precum și Raul Chambers, mâna dreaptă a guvernatorului…
M-am străduit să-mi închid gura, pe care-o căscasem involuntar.
– Glumești, am spus, încet.
– Pe naiba glumesc, veni răspunsul, aproape furios. Pot să jur cu mâna pe Biblie că ăștia au fost acolo. Îi cunosc, dă-i dracului! Apar și pe filmare, pot să ți-i arăt!
Mi-am notat numele în minte.
– Ce mai poți să-mi spui?
– Erau cam patruzeci de indivizi, continuă el. La ceremonie au participat zece sau doișpe, dar ăia de pe margine, din ce-am înțeles, își așteptau rândul.
Mi se făcuse pielea de găină.
– Cu alți copii, probabil, am îngăimat.
– Din ce spuneau, da, răspunse, apoi trase adânc un fum.
Miles se foi în fotoliu.
– Putem presupune, deci, că au fost cel puțin șase copii.
David dădu aprobator din cap.
– Cam așa ceva. N-am rezistat până la final. Ăia de pe margine abia așteptau să le vină rândul… unii și-o frecau deja pe sub șorțuleț.
Mi-am aprins o țigară, încercând să scap de mirosul oribil de „iarbă”.
– Îți dai seama ce spui? am întrebat, cu o voce slabă.
Ne privi pe rând, apoi își dădu jos monoclul, punându-l cu grijă în buzunarul cămășii de flanel.
– Adenocromul, începu, cu aerul unui profesor care ține un curs la catedră, se formează atunci când adrenalina, generată în exces, ca urmare a unei frici primare, oxidează. Se presupune că, ingerată după recoltarea de la victimă, transferă „forța vitală” în organismul celui care o consumă, întârziind îmbătrânirea și având rol în echilibrarea proceselor biochimice…
– De ce copii? întrebă brusc Miles.
– Cu cât frica e mai pură, cu atât cantitatea de adenocrom e mai mare, răspunse David. Un adult rulează procese cognitive diferite de cele ale unui copil, ale cărui spaime sunt autentice, primare, deci cantitatea de adenocrom e mult mai mare în cazul ăsta.
– Violurile fac parte din procedură…?
David râse sinistru, apoi îmi făcu cu ochiul.
– Ești chiar naiv sau nu vrei să pricepi? Cum să-ți explic, prietene… ăstora li se scoală la copii, vrei să-ți desenez asta, sau ce?
Am simțit că trebuie să vomit.
– Cum ai reușit să intri acolo și, mai ales, cum ai reușit să ieși? l-am întrebat, brutal. Presupun că n-ai fluturat legitimația de presă pe sub nasul ălora.
– Nici pomeneală. Am avut o sursă în interior, în personalul care se ocupă de întreținerea proprietății.
– Personalul știe ce se întâmplă acolo?
Ridică din umeri.
– Unii, probabil, știu. Amicul meu a-ntins-o imediat după aia și nici nu te gândi să dai de el.
– Ne-ar fi util, am spus.
– Pupă-mă-n cur! replică el, furios. I-am promis că va rămâne anonim și așa va fi!
– Ce mai știi?
Ne privi pe rând, pe mine și pe Miles, apoi se aplecă în față.
– Uite ce e, omule. Nu știu dacă aveți idee în ce vă băgați, dar trebuie să vă spun: dacă chiar vreți să vă aruncați în chestia asta, puneți-vă afacerile în ordine înainte. Ăștia nu se joacă. După mizeria de la vilă, am început niște investigații pe cont propriu. Am început să pun întrebări. Într-o seară, când m-am întors acasă, am găsit un câine despicat de la gât până la coadă, răstignit în cuie pe ușă. Îi atârnau intestinele pe preșul de la intrare. Sângele intrase pe sub prag până în hol. A doua zi m-au concediat de la ziar, după aia banca mi-a blocat contul pe niște motive fantasmagorice. Noroc că-l golisem înainte, râse el. Am găsit în scaunul mașinii seringi hipodermice umplute cu habar n-am ce, puse în așa fel încât, dacă mă așezam, m-aș fi trezit cu cel puțin cinci ace în fund.
Trase un fum adânc din joint și arătă spre ferestrele închise.
– De ce credeți că țin jaluzelele trase și folie de aluminiu pe geamuri? Am văzut cum încercau să asculte ce se-ntâmplă în casă, cu receptori laser care înregistrează vibrația foilor de geam. Mă sună și acum, uneori, noaptea și, când ridic receptorul, se aude doar un fâșâit, pe care l-am înregistrat și am descompus apoi sunetul.
Se ridică și porni un magnetofon sofisticat. De pe bandă, abia sesizabilă sub zgomotul de fond, o voce șoptea „Mă omor. Mă omor. Mă omor.”
– Am amplificat-o de zece ori, continuă el și i‑am schimbat frecvența, altfel nu e perceptibilă.
Își ciocăni tâmpla cu un deget.
– Îți intră însă aici. Ascult-o suficient de mult și ghici ce, s-ar putea într-o zi să-ți bagi capu-n cuptor, să dai drumu’ la gaze și să n-ai habar c-o faci.
Opri magnetofonul.
– Porcăria cu ovreiul ăla, Jeffrey Epstein, a fost nimic față de asta, deși se pare că-n avionul lui, Lolita Express, o grămadă de fetițe au aflat ce-i aia iubirea cu forța de la tipi grei, prinți, poli-ticieni, magnați de presă, chiar și președinți de stat. Oricât de mare sculă era jigodia de Epstein – și era! – tot l-au „sinucis” ca să nu clămpănească. De-aia vă zic, gândiți-vă bine în ce vă băgați.
Ne privi pe rând, apoi ridică din umeri.
– Bine, spuse, începând să răscolească printr-un alt teanc de dosare, din care alese unul voluminos și-l aruncă pe masă.
– Prima dată am crezut că e vorba doar de o rețea de trafic de carne vie. „Doar”, râse, știu că sună aiurea. Pe de altă parte, conspirațiile astea cu sacrificii de copii în ritualuri demente sunt destule. După aia însă, lucrurile au început să se ramifice.
Scoase o foaie A2 din dosar, o despături și-o întinse pe masă.
– Asta-i ce-am reușit să aflu și o mare parte e deducție.
Am privit atent ceea ce semăna cu o organigramă și când am citit numele, am crezut că nu văd bine.
– Institutul de biotehnologie din Pasadena? BioVAC? GeneTech? Ce dracu’ e asta? l-am întrebat. USAMRIID^[2]??
– Am auzit și eu ceva, interveni Miles, când eram la Bragg^[3]. Venise un tip, transferat de la Fort Detrick^[4] la noi și ne-a povestit niște chestii de-a dreptul nebunești. Spunea, printre altele, că era de gardă într-o noapte și, făcându-și rondul pe lângă o clădire, a auzit dinăuntru ceva ce semăna cu țipătul unui copil. A-ncercat el să se zgâiască pe un geam, dar erau vopsite pe interior. Spunea de autobuze cu ferestrele acoperite, care intrau valvârtej pe poartă, dispăreau în garajul subteran, unde nu avea nimeni acces în afară de personalul autorizat, iar ăia erau doar câțiva. A adus vorba cu unii și cu alții despre chestiile astea, pe departe, însă toți se uitau la el ca la nebuni. După aia, a fost transferat, fără explicații, la Bragg.
Am continuat să studiez foaia, fără să-mi vină să cred ce văd. Companii din Big Pharma. Politicieni. Armata. Vaticanul. Lucrurile nu se opreau aici, numele șefilor Comisiei Europene figurau și ele la loc de frunte. Biserica Scientologică. Deja mi se învârtea capul. David mă urmărea, zâmbind palid.
– Cum ai ajuns la toate astea? am întrebat.
O fi fost el țăcănit cu acte-n regulă, dar ceea ce era pe foaie reprezenta rezultatul unei investigații jurnalistice de mâna-ntâi și era bombă curată,  dacă doar jumătate era real.
Am luat dosarul, răsfoind printre foile printate, citind pasaje, cu senzația că mai văzusem undeva tipul ăsta de exprimare.
– Multă muncă, frate, răspunse. Până să mă termine ăștia, eram un jurnalist al dracului de bun, știi? Ochi de șoim și urechi de felină, râse.
– Ia stai nițel, l-am întrerupt, amintindu-mi de niște expresii pe care le mai văzusem undeva. Tu ești Eagleye^[5], nu-i așa?
Mi-am adus aminte câte nopți pierdusem pe internet citind teoriile nebunești ale cuiva numit Eagleye, publicate pe dark-web. Teoria conspirației împinsă la limită, dar totul avea un miez de realitate care te făcea să te-ntrebi dacă nu cumva teoriile erau, de fapt, măcar în parte adevărate.
David râse.
– Am fost Eagleye, sublinie el. De când m-au luat la ochi, nu mai pot să caut nici măcar o rețetă de ouă prăjite pe internet fără ca ăia să știe exact ce fac. Am încercat eu diverse metode, cu VPN, cu proxy-uri, degeaba, așa că m-am dat la fund.
– Ți-e frică, interveni Miles.
David aprobă din cap.
– Într-un fel, da, însă nu de moarte. Dacă vor, pot să mă elimine oricând. Ce rezolv, însă, dacă-mi continui investigațiile, iar proprietarul clădirii mă va găsi după o lună în rigor mortis, înghesuit în cadă, cu gâtul tăiat?
Am închis dosarul și l-am așezat în fața mea, pe masă.
– Pot să-l iau?
Miji ochii, apoi dădu din cap, fatalist.
– E înmormântarea ta, omule. Ia-l. Singura rugăminte e să-mi spuneți și mie ce aflați. Poate vă ajut, cumva, din umbră. Poate îl reactivez pe Eagleye…
– Să nu faci asta, l-am întrerupt. Nu acum, cel puțin. În stadiul ăsta, la fel de bine ți-ai putea picta o țintă pe spate, iar mort nu-mi ești de folos.
Dădu din umeri.
– Cum zici tu.
M-am ridicat, am luat dosarul și i-am întins mâna, pe care mi-a strâns-o energic.
– Din ce trăiești acum? l-am întrebat.
– Din te miri ce, râse el. Fac fotografii și filmări pe la petreceri corporate sau de absolvire, pe la nunți, nimicuri de-astea. În ultimul text de pe internet, înainte să dispar, am dat de înțeles că am informații mult mai multe, cu nume și date, ascunse în locuri sigure, care vor fi făcute publice dacă mă calcă vreo mașină sau fac vreun infarct fatal.
– Nu ți-au intrat în casă?
– Cum să nu? În două rânduri, au căutat de-au înnebunit prin tona asta de hârțoage. Au încercat ei să pară că n-au fost, dar am semnele mele.
Făcu un gest circular, spre dezastrul din cameră.
– De ce crezi că țin mizeria și haosul ăsta pe‑aici? Până și mie mi-e greu să mă descurc, râse el. Ei știu că trebuie să mă elimine și mai știu că eu știu asta, așa că ne pândim unii pe alții.
– Și ai informațiile alea ascunse pe undeva?
Mă privi lung, apoi zâmbi crispat.
– Omule, nici măcar maică-mii nu i-aș răspunde la întrebarea asta.
Ne deschise ușa.
– Acum ar fi bine să plecați. Probabil că tipii care mă urmăresc zi și noapte știu deja cine sunteți, unde stați și cât de caldă preferați apa la duș. Țineți-mă la curent, poate vom ajunge în faza în care vom depune mărturie în fața unui judecător și-o să puteți conta pe mine. Dacă nu mă răcesc ăștia până atunci, mormăi el.
Îmi întinse o hârtie mică, împăturită.
– Când vreți să vorbim, sunați la numărul ăsta, de trei ori, apoi așteptați. Voi lua eu legătura cu voi, cât de rapid pot.
„Ești curajos, foarte curajos, David Carlson, amărâtul de tine,” m-am gândit, în timp ce coboram scările spre ieșire. Când ajunserăm în stradă, Miles se opri, privi în sus, spre ferestrele apartamentului lui Carlson, apoi spre clădirile de vizavi.
– Receptoare laser? întrebă el. E tehnologie învechită de-acum.
Arătă spre una din clădirile de peste drum.
– Doar acolo ar fi putut să pună echipamentul, spuse, altfel unghiul laserului cu geamul ar fi fost prea mic. Cum spuneam, însă, tehnologia e veche. Indiferent de tipul laserului folosit, în anumite condiții raza e vizibilă.
– Cât de veche? am întrebat.
Se scotoci în buzunar și scoase o monedă pe care o apucă între două degete.
– Vezi asta? Există drăcii la fel de mici, care, aruncate dintr-o armă cu aer comprimat, se lipesc pe perete și „aud” tot ce se vorbește dincolo de el. Nu vorbesc aici de „prăvălii pentru teroriști” – asta e tehnologie care poate fi obținută relativ ușor. Dacă, însă, vrei ceva cu adevărat șmecher, trebuie să sapi puțin, însă imaginează-ți o ascultătoare cu diametrul de cinci milimetri, subțire de un milimetru, aproape invizibilă. Lipește-o pe un geam, de exemplu și vei auzi fiecare șoaptă din casă.
– Deci, am spus, așa cum i-au priponit câinele ăla pe ușă, ar fi fost nimica toată să-i lipească și-o jucărie din asta undeva.
Miles dădu din cap.
– Nu. Vezi tu, toate sculele astea pot fi detectate electromagnetic. Pe David l-am învățat ce detector să-și ia și ce să facă cu el.
M-am rezemat de portbagajul mașinii.
– Receptori laser, seringi în scaunul mașinii, animale mutilate, mesaje subliminale prin telefon. Unde ne duce asta?
Începeam, de-acum, să intuiesc unde.
– Păi, răspunse Miles, cred că la niște derbedei angajați de nemernicii ăia. Astea sunt metode de mafioți de trei parale. Dacă te gândești la implicarea vreunei agenții, aș spune că nu e cazul. Metodele folosite sunt de ghetou, o agenție ar fi fost mult mai discretă, iar David ar fi fost, probabil, mort acum, sau azvârlit undeva în vreo celulă, pe motiv de terorism ori altceva. Ceea ce nu se potrivește, totuși, aici, e faptul că FBI a închis dosarul în urma presiunilor.
– Dacă vreunul din cei implicați cunoaște pe cineva cu destulă influență acolo, care e și el vârât în asta, e posibil, iar colonelul Baker, din ce mi-ai spus, are conexiuni destule.
Mi s-a aprins un beculeț. Am pocnit din degete.
– Mi-a venit o idee, fii atent. Sunt tipi foarte grei aici, inclusiv de la Washington, deci nu e o rețea locală, ci națională. Cu toate astea, nu se folosesc de vreo agenție. De ce? Pentru că implicarea unei agenții ar crea riscul ca informațiile să răsufle și cui i-ar fi frică de așa ceva? Unora mai grei decât „clienții” noștri, ceea ce înseamnă că lucrurile se întind dincolo chiar de nivelul lor. Mai sus, adică.
Miles se gândi puțin, apoi dădu din cap.
– Cam speculezi tu aici, dar e posibil. Cât de sus?
Am ridicat din umeri.
– În stadiul ăsta, putem presupune orice. Nu uita că, în ce ne-a dat Carlson, apar și niște barosani de prin Europa, din comisia aia a lor.
– Și Biserica Scientologică…
– Dă-i dracului pe rahații ăia, am spus. Or fi ei puternici, dar sunt mici copii pe lângă ceilalți.
– Poate-l trimit pe Tom Cruise să ne facă felul, râse Miles.
– Da, „Misiune Imposibilă nouășpe^[6]”, am rânjit.
M-am gândit puțin.
– Miles, am întrebat, cine, din țara asta, se poate învârti printre mahării din Comisia Europeană fără să dea socoteală Congresului?
Miles mă privi fix.
– Asta dacă presupunem, răspunse el, cu voce slabă, că ce ne-a dat David e pe bune.
– Să presupunem, de dragul discuției. Deci, cine?
Un zornăit strident mă făcu să tresar și aproape că mi-a scăpat o înjurătură. Lângă noi se oprise un vagabond, cu cănița lui metalică, încovoiat, umil.
– Ceva mărunțiș, domnu’, pentru un biet muritor de foame?
M-am scotocit prin buzunare și am scos un pumn de monede, pe care i le-am pus în cană.
– Dumnezeu să vă binecuvânteze, domnu’, psalmodie amărâtul, pentru că ajutați un biet nenorocit, sunteți urmăriți, Honda gri, lângă colțul străzii, se uită la voi cu un binoclu, să vă acopere Domnul cu binecuvântări…
Se îndepărtă, mormăind ceva deasupra cănii metalice.
– Plecăm, i-am spus lui Miles, care ascultase, uluit. Acum. Treci în mașină.
Am pornit motorul și am demarat rapid.
– Ce dracu’ a fost aia? întrebă el, când eram, deja, departe.
– Ăsta a fost Bobby „Oase”, am răspuns, în timp ce mă uitam în oglinda retrovizoare. Vagabond local. El și alții m-au ajutat când am primit amenințări pentru articolele despre javra aia de la primărie.
– Drace, făcu el, admirativ. Da’ știu că ai relații sus de tot…
– Vin din lumea lor.
– Ne-au luat urma, așadar, bombăni Miles.
– Nu cred. Nu încă, cel puțin. Mai curând, ăia erau filatorii de serviciu ai lui Carlson. Hai să revenim la discuția noastră: cine, de la noi, se poate bate pe burtă cu mahării din Europa, fără să dea socoteală?
– Preșe…?
– Nu, nu cred, l-am întrerupt. Ăla e zero. Altcineva, mai puternic.
Miles mă privi dintr-o parte, apoi ridică din umeri.
– M-ai pierdut. Cine?
– Nu te gândi la politica oficială, Miles. Cine trage, cu adevărat, sforile, în drăguța noastră Americă? Cine finanțează toate organizațiile de homosexuali? Cine vrea să-i protejeze pe pedofili, micșorând pedepsele? Cine finanțează ANTIFA și BLM? Cine a impus contracte de miliarde pentru porcăria aia căreia ei i-au spus „vaccin”?
– ONU…? OMS-ul?
– Ăia sunt slugi, nimic altceva.
– Soros.
– Exact. Gașca lui. Miles, ei sunt singurii care pot ajunge atât de sus.
Își aprinse o țigară, zguduit de-a binelea.
– Știi că astea sunt speculații, nu-i așa? îngăimă el.
– Ia gândește-te. Oricât ar fi de puternici, nu au cum să-și ralieze agențiile, indiferent că vorbim de FBI, de CIA sau de NSA. Nu poți să ții sub control mii de agenți, din care majoritatea sunt tipi onești, pentru care patriotismul nu e o vorbă goală. Nu suntem în „Dosarele X” aici. Și‑atunci, ce faci? Compartimentezi totul, apelezi la drojdia societății, dar fără să faci ceva care te‑ar putea incrimina. De asta tehnica folosită e veche, iar metodele sunt patetic de depășite.
Miles mă privi ca pe o formă de viață extraterestră.
– Îmi dai voie să mă cac pe mine? Pentru că simt cum iese.
– Eu stau deja pe el, am bombănit. Simt nevoia să beau ceva.
În ce dracu’ mă băgasem? Până mai alaltăieri fusesem un jurnalist care scria articole veninoase, e adevărat, dar beneficiam de drepturile Primului Amendament. Acum însă, trecusem într-un teritoriu unde Constituția nu mai însemna nimic, o zonă unde stăpâneau tenebrele și nebunia. Gruparea care conducea, de facto, America, avea ramificații la nivel global, dispunea de fonduri, practic, nelimitate și libertate deplină de mișcare. Părea o speculație, dar instinctul și o logică interioară, care nu mă înșelase niciodată, îmi confirmau că așa e.
Ce-o să spună Maria? Aveam dreptul să pun în pericol tot ceea ce realizasem până atunci? Dacă soția mea avea dreptate? Totul arăta limpede că urma să ne confruntăm cu un inamic foarte puternic, ce dispunea de resurse aproape nelimitate. Faptul că eram gata să risc totul în investigația asta nu era cumva o dovadă de egoism? Miles mă privea liniștit și serios de pe scaunul din dreapta.
Până acasă am condus fără să scot nici un cuvânt, dar îmi vâjâia capul. Miles se uită de câteva ori, grijuliu, în spate.
Mașina Mariei lipsea. Normal, nevastă-mea era la redacție, muncind, câștigând bani. Am parcat în fața garajului, am scos o sticlă de Jack Daniel’s din bufet, am dus-o pe masa din curtea din spate, apoi i-am făcut semn lui Miles să stea jos.
– Avem de vorbit, i-am spus, trântind pe masă dosarul luat de la David.
Și-am vorbit. Ore întregi, până seara, târziu. Maria venise acasă, ne chemase la masă, fără succes, apoi dispăruse undeva, furioasă. Sticla de Jack se golise, scrumiera era ascunsă sub un morman de chiștoace, iar în jurul nostru, pe masă și pe gazon, erau împrăștiate sute de foi printate, diagrame, liste de nume și transcripturi.
Ceea ce reușisem să pun cap la cap era atât de oribil, încât nimeni nu ar fi crezut vreodată că ar putea exista. Prostituția copiilor era doar una dintre ororile care ieșeau la suprafață. Copii ce nu aveau să mai fie văzuți vreodată, răpiți de pe stradă, vânduți de părinții lor, ademeniți cu carie-re de „modeling”, sfârșind pe bucăți în congelatoare. Experimente genetice demente. Recoltare de organe. Capete de băieți cusute pe trupuri de fete, în încercări de transplant. Grefe de organe, mai ales sexuale. Cadavre de copii legate de bombe, pentru a se elabora noi materiale de protecție pentru vehiculele blindate. Copii violați, goliți de sânge, sacrificați, arși de vii în ritualurile satanice ale „elitei”.
Gura îmi era uscată, arsă de tutun și de alcool, iar mintea îmi era aglomerată de informații și de o senzație de vinovăție cum nu mai simțisem vreodată. Știam că o luasem, de-acum, pe pantă-n jos. Maria nu va fi niciodată de acord cu ceea ce făceam. Anticipam, de-acum, discuțiile, furia, urmate, probabil, de divorț sau, în cel mai bun caz, de separare. O cunoșteam și, într-un fel, eram pregătit să o înțeleg. Venise în State pe o viză de lucru, cu ani în urmă, dintr-o țară amărâtă, descurajată, aflată în colaps economic, politic și social, o colonie de sclavi a Bruxelles-ului, sperând într-o viață mai bună, pentru care muncise ca o disperată și ce-i ofeream acum? Perspectiva ca tot ceea ce realizasem împreună să se sfărâme în cioburi. Aveam dreptul să fac asta? Mă durea inima, fizic, dar nu concepeam să dau înapoi.
Mi-am adus aminte de un prieten, pasionat de alpinism. Urcase pe un versant, însoțit de încă cineva. Era al doilea pe coardă, tovarășul lui bătea pitoanele, iar ultimul piton începuse să cedeze sub greutatea lor. Sub ei erau peste opt sute de metri de prăpastie. Încremeniseră amân-doi, suspendați pe peretele vertical, neîndrăznind nici să respire măcar. Pitonul ceda, puțin câte puțin. Nu vorbiseră, dar amândoi știau că se vor prăbuși în hău. Greutatea ambilor era, pur și simplu, prea mare. Prietenul meu scosese cuțitul și, după un semn de adio, își tăiase propria coardă, dispărând în ceața densă de jos. Tovarășul lui reușise să ajungă pe o muchie de stâncă, unde se ancorase. Fusese salvat cu un elicopter. Era în stare de șoc și-i luase mult timp să-și revină. Pe Michael – de fapt, resturile lui, după ce animalele mâncaseră din el – îl găsiseră la baza versantului, două zile mai târziu. Mă-ntrebasem după aceea, de nenumărate ori, ce simțise Michael înainte de a-și tăia coarda. Acum aveam răspunsul.

✦

Când am urcat în dormitor, trecuse de ora trei. Lumina era aprinsă, iar Maria era trează, privind inexpresiv în tavan. M-am așezat pe pat, voind să spun ceva, dar ce era de spus? După câteva minute de tăcere, Maria vorbi liniștită.
– Nu voi fi parte din ce vrei să faci.
– Știu și nici nu vreau asta, am răspuns, apoi am tăcut.
Tâmpită situație.
– De ce? întrebă ea, încet. Spune-mi motivul pentru care ești dispus să sacrifici totul și să pornești o luptă pe care nu ai cum s-o câștigi.
– De ce-ai plecat din țara ta? am întrebat-o. Puteai să rămâi acolo, să te resemnezi și să trăiești o existență plată, ca sclav al vreunei corporații, la cheremul oricărui derbedeu cu bani și funcție publică. În loc de asta, ai ales să lupți. Ai riscat venind aici, într-o lume care-ți era străină, cu speranța și dorința de a-ți învinge propriul destin. Și ai reușit.
– Da, răspunse, la fel de liniștită. L-am învins, iar acum omul de lângă mine e gata să azvârle la gunoi tot ceea ce am realizat. Nu e drept, știi?
I-am arătat stick-ul cu filmarea lui David.
Fețele înspăimântate ale celor doi copii îmi răsăriră în minte. Cum se vor fi simțit, știind ce-i  așteaptă, fără să știe de ce? Durerea cruntă. Fețele mascate. Violul. Umilința. Apoi cuțitul. Certitudinea morții. Le zvâcneau mâinile și picioarele, în timp ce se goleau de sânge. Viața li se scurgea prin tăietura de la gât. Copii care nu apucaseră să trăiască.
– Dar asta e drept? am întrebat-o. Crezi că e de-ajuns să ignori lucrurile astea pentru ca ele să dispară? De ce, Maria? Pentru că suntem cu toții niște nenorociți ipocriți și fricoși, care refuză să vadă realitatea și se ascund în spatele lui „așa e toată lumea, deci are dreptate”? Știi că dacă infecții ăștia bogați, Gates, Soros, Musk, Bezos, Ghebreyesus, von der Leyen, Vaticanul, OMS-ul și ceilalți din clica asta de tâlhari ar fi dispuși să scape de unu la sută, unu la sută, Maria! din averile lor, n-ar mai muri oameni de foame? Dar n-o fac!
Am râs și m-am speriat de sunetul scrâșnit care-mi țâșnise de pe buze.
– N-o fac, am spus, pentru că nu le aduce nici un profit, de-aia! Și, evident, am rânjit, e mult mai ușor așa, când ai la dispoziție o bancă de organe, când părinții, disperați, sunt gata să-și vândă un copil ca să-i salveze pe alți doi, nu? Sau când le dai bani ca să testezi pe ei niște porcării infecte pe care le prezinți drept „vaccinuri”, al căror rezultat e moartea sau handicapul permanent pentru milioane de amărâți! Sau când pui la dispoziția unor miliardari bătrâni și putrezi carne proaspătă, cu care să-și îndeplinească toate fanteziile bolnave născute de creierele lor demente. Ai idee ce se-ntâmplă, de fapt, în civilizata asta de societate, care vorbește prețios, din vârful buzelor, poartă costume elegante, cravate din mătase și înșiră sloganuri „woke” și „progresiste” ca mărgelele pe ață? Ai idee cât de putred e totul, cât de abject, sub poleiala asta de mașini scumpe, caviar, prostituate la trei mii de dolari bucata pe la diverse conferințe simandicoase, limbaj afectat și aparenta grijă pentru „salvarea” omenirii, a climei, a balenei roz sau a gândacului cu bigudiuri?? Ai senzația că lumea asta e-n regulă?? E o lume infectă, plină de ipocriți și de tâmpiți care se mint unii pe alții, iar dacă le arunci adevărul în față, te consideră un nenorocit de conspiraționist! N-o să-mi stea nimeni în cale, nici măcar tu.
M-am așezat pe marginea patului, cuprinzându-mi fruntea în palme. Maria începu să plângă tăcut. Privea în tavan, iar lacrimile i se prelingeau pe obraji. Am prins-o de mână.
– Înțelege-mă, i-am spus, încet. Nu vreau să vii cu mine, nu te-aș transforma într-o țintă, dar înțelege-mă.
Își întoarse privirea spre mine.
– Încerc, crede-mă, încerc.
Oftă adânc, apoi tăcurăm amândoi. Veniră zorile, apoi soarele începu să lumineze de dincolo de orizont. Maria se răsuci, sprijinindu-se în cot, apropiindu-și fața de a mea.
– Don Quijote. Te iubesc. Să nu lași să mi se întâmple ceva, spuse în românește și am înțeles fiecare cuvânt.
Mă sărută pe buze și ieși, îndreptându-se spre baie. Mult timp după ce plecase, am rămas așezat pe pat, privind în gol. Îmi era frică? Da, îmi era. Dumnezeule, îmi era atât de frică, încât aproape tremuram, fizic. Nu de moarte, ci de ceea ce puteam să abat asupra noastră. Într-un târziu, mi‑am adunat voința și m-am ridicat, cu o hotărâre rece care mă învăluia ca un lințoliu. Porneam și Dumnezeu să-i ajute pe cei ce ne vor sta împotrivă.

[1] Fapt real, petrecut în 2019, în Nigeria, în pădurea Soka de lângă orașul Ibadan, statul Oya. (n. aut.)
[2] USAMRIID este principala divizie la armatei SUA pentru lupta împotriva terorismului biologic. (n. aut.)
[3] Actualmente Fort Liberty, localizat în Carolina de Nord, este cea mai mare bază militară din lume în termeni de personal: peste 52.000 de oameni. (n. aut.)
[4] Fort Detrick este sediul principal al USAMRIID – vezi nota precedentă. (n. aut.)
[5] Ochi de șoim (n. aut.)
[6] Aluzie la seria Misiune Imposibilă, cu Tom Cruise în rolul principal. Tom Cruise este membru al Bisericii Scientologice. (n. aut.)

Volumul II se află în lucru și, cel mai probabil, va apărea, tot în format e-book, în luna februarie a anului viitor.