LYM – fragment din CUANTIC (vol.1)

(volumul 1 este disponibil, integral, aici: https://www.sionoeditura.com/biblioteca-siono/cuantic-radu-prodan-vol-1/)

Mă numesc Lym.
Cu multe, foarte multe ere geologice în urmă, mult înainte ca acestea să fie numărate, am avut șaisprezece ani.
De ce spun „ere geologice” și nu „eoni” ori alt termen ciudat din filme? Pentru că mă raportez la alte unități, pe care nu ați fi capabili să le înțelegeți. Mă amuză când aud pe cineva spunând că ceva are o vârstă de „ani-lumină”. Mulți fac greșeala asta, ceea ce demonstrează fără dubiu că nu sunteți pregătiți să vă depășiți limitele. Anul-lumină este o unitate de măsură a distanței, nu a vârstei.
M-am născut într-o familie cât se poate de normală. Mama și tata – o femeie și un bărbat, ca să fiu mai precisă, pentru că ați început să confundați conceptele în ultima vreme și nu-mi dau seama de ce – sunt oameni cumsecade, liniștiți, a căror viață împreună a fost lipsită de evenimente… până după nașterea mea. De fapt, încă din stadiul pre-embrionar, ceva a fost diferit în structura mea genetică, dar, bineînțeles, nimeni nu și-a dat seama. Nici nu aveau cum. Voi nu aveți ceea ce se numește „conștiință celulară”. De fapt, sunteți destul de primitivi, ca să fiu sinceră.
M-am născut în tăcere. Când medicul m-a prins de picioare am văzut Lumea pentru prima dată și era cu capul în jos. Dacă aș fi știut asta, m-ar fi umflat râsul. Nu știam, însă care e „sus” și care e „jos”. Nici să râd nu știam.
Toți se așteptau să încep să plâng, așa cum fac nou-născuții mamiferelor, smulși din căldura mamei și aduși într-o lume în care e frig, gălăgie și agitație peste măsură. N-am scos, însă, nici un sunet. Nu puteam. De fapt, nu auzeam nimic. Pentru mine, trecerea într‑o lume nouă a fost doar frig, un frig cumplit, care-mi chircea fiecare nerv.
Părinții mei și-au dat seama relativ repede că ceva nu e în ordine cu mine. Niciodată nu plângeam, însă mama știa exact când să vină să mă alăpteze sau să mă schimbe, pentru că o chemam, în felul meu de atunci, fără să știu cum o fac. Niciodată nu țipam. Niciodată nu am scos vreun sunet. Pentru mine, Lumea era doar un amalgam de mișcare și culori, fără sonor. În realitate, „auzeam”, dar nu în modul în care definiți voi termenul. Pentru mine, sunetele sunt vibrații percepute prin fiecare terminație nervoasă, în toate frecvențele. La început era un haos total, milioane de impulsuri din care nu înțelegeam nimic. Abia mai târziu am reușit să învăț să izolez ceea ce nu voiam să „aud”. Părinții mei au fost convinși că sunt surdo-mută, iar momentul a fost groaznic. Era spaimă în mintea lor, era o durere incomensurabilă, era frustrare, era milă, era tot ceea putea fi mai rău. „De ce?” era întrebarea care ardea în mintea lor în fiecare moment. „De ce noi?” Curios, prima dată era „de ce noi?” și abia după aceea „de ce ea?”, adică eu.
De asta spuneam că sunteți puțin primitivi… raportați totul la voi, nu la celălalt. Aveți un mod de gândire foarte bizar: priviți ceea ce i se întâmplă altuia prin prisma consecințelor pe care le suferiți voi. De fapt, asta vă deosebește radical de indivizii din alte specii care sunt preocupați, instinctiv, de cei care depind de ei, în primul rând. Când unei leoaice îi moare un pui, îl cheamă, mârâie încet la el, îl împinge cu laba, îi linge trupul, iar după ce s-a convins că nu mai poate să facă nimic, îl uită. Voi îi numiți „animale”. Credeți că nu au „conștiința durerii”… ce termen nelalocul lui. Credeți că nu îi doare. Îi doare, însă autocompătimirea le e străină. Durerea lor e mai scurtă decât a voastră, dar de o mie de ori mai intensă.
Părinții mei au sperat, cu disperare, că situația se va remedia. M-au dus la nenumărați medici, psihologi, chiar și la psihiatri, însă nici unul nu a reușit să-și dea seama ce am. Majoritatea spuneau că sunt autistă, dar greșeau. Nu aveau, însă, cum să știe. Le lipseau cunoștințele.
În realitate, nu era nimic greșit cu mine. Fusesem selectată. Încă înainte ca acel spermatozoid stingher să penetreze ovulul, structura genetică a ambelor celule fusese modificată.
La trei ani am început să merg. La cinci, citeam. Nu eram un mic geniu, ci, pur și simplu, programul inserat în structura mea genetică funcționa astfel. Citeam tot ce-mi cădea în mână, de la etichete la enciclopedii, la fel ca un sistem care acumulează informații.
Mă jucam cu păpuși, ca orice fetiță – cel puțin aparent. În realitate, încercam să înțeleg de ce nu pot comunica cu ele. Mintea mea funcționează diferit și, văzând o formă umanoidă, cu toate caracteristicile de suprafață, o echivalam cu formele de viață din jurul meu. Se adunaseră zeci de păpuși cărora le smulsesem capul și membrele pentru a mă convinge că nu am, de fapt, cu cine să intru în contact.
Când am început să comunic cu părinții mei, spaima lor a fost atât de mare, încât aproape și-au pierdut mințile. Erau, în fond, niște oameni cu o inteligență medie. Treptat, s-au obișnuit. „Telepatie”, spuneau. Degeaba m-am străduit să le explic că e mult mai mult de atât, că ceea ce ei simt este, de fapt, proiecția mea în mintea lor. N‑am insistat. N-avea sens.
Nu am mers la școală. N-ar fi avut rost. În trei luni învățam cât pentru trei ani de cursuri. Nu aveam prieteni. Cine ar fi vrut să fie prieten cu cineva care nu vorbea, nu auzea și care nu putea nici măcar să scrie? Funcțiile motorii nu-mi lipsesc, dar nu am instrucțiunile necesare. Mi‑am confecționat două tăblițe pe care le port cu mine tot timpul: pe una scrie „Da”, pe cealaltă „Nu”. Consider că e de-ajuns, posibilitățile voastre de exprimare sunt relativ limitate, chiar și la nivel academic.
Am început să mă îndepărtez de părinții mei. Îi iubeam, îi iubesc și acum, dar între noi se căsca un abis. Parcă deveneam tot mai diferiți ca specie. Mi-e greu să vă explic, dar când cunoști Adevărul, totul devine mărunt, insignifiant. Preocupările lor mi se păreau rizibile, grijile lor mi se păreau microscopice, banale. Cu toate astea, ca părinți, simțeau că, parcă, nu le mai aparțin. Tata se abținea, întotdeauna îi plăcuse să fie Bărbat, dar mama nu reușea. Venea în câte o seară la mine în cameră, mă lua în brațe, mă legăna încet, uneori îmi cânta și îi șiroiau lacrimi pe obraji. „Fetița mea,” îmi spunea, „nu vreau să te pierd…!” și mă săruta pe față, îmi săruta mâinile. Nu știam cum de simțea asta, dar mă sfâșia pe interior și nu puteam să-i spun ceea ce nici eu nu înțelegeam, încă. Știam, însă, că o voi pierde, într-un fel sau altul.
Aveam șaisprezece ani când s-a întâmplat. Nu vă gândiți la vreun accident sau la vreo boală, nu… a fost ceea ce știusem dintotdeauna, de când eram o simplă celulă, că trebuie să se întâmple. Pentru asta fusesem creată.
„Unu” a venit într-o dimineață devreme. Nu mă ridicasem încă din pat. A acoperit orizontul, m-a privit și mi-am dat seama că a început.
Nu mi-a fost frică. Deloc.
– Cine ești? am întrebat în gând.
– Sunt Unu.
– Te așteptam.
Dădu ușor din capul imens.
– Să nu-ți fie teamă.
– Nu îmi este. Te rog, însă, ai grijă de părinții mei. Nu trebuie să sufere.
Ceva ca un zâmbet mi-a mângâiat mintea.
– Vei avea grijă tu însăți.
V-ați întrebat vreodată cum ați simți un eveniment cosmic proiectat în creier? N-a fost nimic violent, dimpotrivă. Cum s-ar simți o musculiță cufundată într-un borcan imens cu miere, în care știe că nu se va îneca, din care va putea să se hrănească nelimitat? N-am altă comparație. Totul a devenit, deodată, limpede.
– Pot să mai fiu eu?
– Întotdeauna vei fi tu, Lym.
M-am ridicat din pat, m-am pipăit, m-am studiat. Eram tot eu, Lym, aceeași.
– Cum… comunicăm? am întrebat.
– Nu comunicăm. Eu sunt tu.
– Și dacă fac greșeli?
– Nu „dacă”. Vei face.
– Dar…
Ceva blând mi-a mângâiat mintea.
– Toți facem greșeli. Viața însăși e compusă din greșeli și din eforturile de a le repara.
– Chiar și… voi… faceți?
– Chiar și noi. Să nu-ți fie frică de greșeli, ci doar de imposibilitatea de a le repara. Și tu vei face.
Și am făcut.
Mama și tata erau jos când am coborât. M-au privit altfel, ca și cum ar fi simțit. Mama a început să plângă. Tata s-a întors spre geam și îl vedeam cum strânge din dinți, tare. M‑am proiectat în mintea lor, cât de blând am putut, încercând să-i fac să înțeleagă. Au înțeles… o mică parte, suficient cât să-și dea seama că orice opoziție ar fi inutilă, că destinul îmi fusese scris încă înainte să exist.
– Și acum? a întrebat mama, ștergându-și nasul roșu. Unde pleacă fetița mea, unde pleacă Lym a mea?
– Nu plec, mama. Voi avea grijă de voi. Nu m‑ați pierdut.
Se ridică, mă luă în brațe și începu din nou să plângă. Mă săruta pe păr, pe față, mă mângâia, ca și cum ar fi aflat că nu mă va mai vedea niciodată. V-am mai spus, sunteți o specie ciudată, iar mama a fost întotdeauna emotivă.
– Mama, liniștește-te. Voi fi cu voi, întotdeauna.
– Promite-mi…!
– Îți promit, mama.
Mă strânse încă o dată în brațe, atât de tare încât îmi tăie respirația. Tata se apropie, o luă de braț și o trase în spate, apoi mă privi de aproape într-un fel care m-a înfiorat. Mă studie ca pe o gâză prinsă cu acul într-un insectar. Îl vedeam cum se străduiește să înțeleagă.
– Nu știu ce ești sau cine ești, spuse printre dinți. Dacă, însă, îi faci vreun rău fiicei mele, cât de mic, te omor, chiar dacă e ultimul lucru pe care îl voi face!
– Tata, sunt eu, Lym. Nu-ți face griji, nu ai de ce. E greu de înțeles, dar ai încredere în mine. Totul va fi bine, vei vedea.
Nu știa ce să facă. Nu știa cine e cine. L-am luat în brațe.
– Tata, întotdeauna voi fi eu.
– Nu ești doar tu! Mai e ceva acolo!
Cum să-i explic?
– Îți amintești când ai schimbat motorul mașinii cu unul mai puternic? Mașina a rămas la fel, doar că funcționează mai bine.
– De ce, Lym? De ce?
– Pentru că așa trebuie să fie, pentru binele tuturor.
– De ce tu??
I-am așezat capul pe umărul meu. Ciudat, nu-i așa? O puștoaică de șaisprezece ani își tratează părinții ca pe niște copii. În realitate, îmbătrânisem cu milenii întregi. Vedeam totul clar.
– Nu întreba de ce. Totul va fi bine, iar eu voi avea grijă de voi. Eu, Lym. Nu s-a schimbat nimic.
Câteodată, o minciună face cât o mie de adevăruri.
Viața a mers, apoi, înainte, fără prea mari schimbări. Părinții mei s-au obișnuit, încet, cu noua situație. Am făcut unele prostii, ca să fiu sinceră, cum ar fi un transfer de cinci milioane de dolari – e incredibilă fascinația voastră pentru bani – într-un cont care nu putea fi depistat, pe numele lor. Bineînțeles, a trebuit să modific sute de înregistrări pentru asta, însă mi-a luat doar câteva ore. Când le-am spus, era să leșine, amândoi. I-am sfătuit să meargă în continuare la serviciu pentru a nu da de bănuit vecinilor. Voi, oamenii, vă pârâți unii pe alții din pură invidie. De ce o faceți? Vă satisface necazul celorlalți? Vă place să-i vedeți că suferă? Vă faceți un titlu de glorie din a face rău altora? De ce? Nici nu știți cât de mici sunteți. Nu contați, de fapt. Viața voastră durează, în realitate, o secundă cosmică, ați putea să v-o petreceți altfel.
Într-o zi am cunoscut-o pe Lina. Ea era cu doi ani biologici mai mare decât mine, dar n-a contat.
Vreau să lămurim câteva lucruri. Eu, Lym, nu sunt și niciodată n-am fost lesbiană. Mă uitam după băieți la fel ca toate celelalte fete, visam la ei nopțile. E complicat să vă explic. „Unu” este… de fapt, nu are un sex așa cum au alte ființe, dar se consideră mai aproape de „mascul”, de aici alegerea Linei. Și eu și „Unu” avem ceea ce se numește instinct, dar „Unu” poate fi foarte convingător. Nu mă obligă să fac ceva ce nu aș vrea, ci mă face să vreau ceea ce vrea „el” să facă, deși dorințele lui sunt, de fapt, ale mele. Lina a devenit iubita… mea… a noastră. I-am explicat cum stau lucrurile în același fel în care o făcusem cu părinții mei. M‑am proiectat în mintea ei și i-am arătat, cât de blând am fost în stare, tot ceea ce trebuia să știe. Contrar așteptărilor mele, Lina nu s-a speriat, nu s-a împotrivit ci i se părea, cum spunea ea, „super cool”. E adevărat, avea mintea unei insecte, compensată însă de natura ei bună și blândă, plus că era foarte frumoasă.
Trebuie să înțelegeți că Lym și „Unu” sunt, de fapt, o singură entitate. Când am spus că nu mă obligă să fac ceva, nu vă gândiți că ar avea cum să o facă. Gândurile mele sunt gândurile lui și invers, nu există conflicte, nu există o separare între noi. Sunt aceeași Lym dintotdeauna, cu ceva în plus: pot să mă manifest în diverse moduri.
Pentru „Unu” eu sunt un „vector”. Dacă aș muri, „Unu” ar trebui să-și caute alt „vector” dispus să îl accepte, pentru că fără acordul „vectorului” nu poate să facă nimic. Nici unul din noi nu vrea asta. Legătura noastră e greu de explicat, deoarece transcende ceea ce voi numiți „atașament” sau chiar „dragoste”. E o legătură ce pornește de la nivel subatomic, ca și cum fiecare particulă s-ar atașa indisolubil de celelalte. Dacă „Unu” ar muri – ceea ce e improbabil, dar nu imposibil – aș muri și eu. E ceea ce, în termenii voștri, se numește Fuziune.
Ne putem separa, dacă și când e nevoie. De fapt, o facem destul de frecvent, pentru că „Unu” are și alte lucruri de făcut acasă la el. Când pleacă, în mine se păstrează un marker genetic, ca un fel de far maritim, dacă vreți, care îi arată drumul înapoi și, în același timp, le spune altora că sunt deja un „vector”. Adică sunt „ocupată”.
De ce „Unu” și nu „Patru” sau orice altceva? Ei nu au un nume propriu-zis, ci o semnătură genetică după care se recunosc. Eu, Lym, fiind dintr-o altă specie, nu am avut din naștere receptorii necesari pentru a percepe cine-i cine, așa că, atunci când a venit la mine, înainte de Fuziune, „Unu” și-a ales numele bazându-se pe modul de recunoaștere al oamenilor. Nu a fost foarte inspirat, putea să fie „Bob” sau „John” și când i-am spus-o, mi-a trimis în creier un fel de râs chimic. Are simțul umorului.
Dacă mă vedeți pe stradă sau oriunde, nu mă deosebesc de alte fete de vârsta mea decât prin inabilitatea de a vorbi. Singura diferență sunt ochii. Odată cu Fuziunea au căpătat o culoare albastră, electrică, ce atrage atenția, dar se presupune că sunt o ciudată cu lentile de contact. Văd, însă, totul. Văd dacă o femeie însărcinată poartă un copil sănătos sau nu. Văd de ce boli suferă diverși oameni și pot să apreciez dacă se vor vindeca sau nu. Așa l-am convins pe tata să se opereze la stomac, salvându-l de la un cancer care i‑ar fi fost fatal. Nu fac asta cu alții. Chiar și în cazul tatei, „Unu” m-a mustrat blând, explicându-mi că nu e bine să intervin, pentru că dacă toți ar face-o, impactul asupra societății ar fi foarte neplăcut. Boala și moartea sunt modul Naturii de a filtra indivizii și trebuie lăsate să-și urmeze cursul. Bineînțeles că nu m-a interesat, fiind vorba de tata și i-am spus că, atunci când e vorba de părinții mei, voi interveni întotdeauna. „Unu” mi-a trimis în creier un soi de „oftat chimic”, dar nu a obiectat.
În cazul meu, lucrurile sunt mai simple: nu mă îmbolnăvesc niciodată. Nu sunt, însă, invulnerabilă. Dacă mă tai, rana doare, sângerează și se vindecă la fel ca la toată lumea. Nu vă închipuiți că totul se petrece ca în filme, unde rănile se închid în câteva secunde, alea sunt prostii. Nici un organism pe bază de carbon nu poate avea o asemenea capacitate de regenerare celulară. Pot muri la fel ca orice om dacă rana e fatală. O altă diferență e că voi trăi mai mult. Cu cât mai mult? Nu vă zic, v-ar fi greu să scrieți numărul dar, așa cum se spune, there is a catch^[1] – de fapt, două: dacă „Unu” ar muri, aș muri și eu și al doilea e că nu voi îmbătrâni niciodată. Parcă vă și văd privirea, însă nu e un avantaj. Voi rămâne toată viața la vârsta de acum, adică șaisprezece ani și cum „toată viața” înseamnă ceva cu foarte multe zerouri în coadă… glumeam cu „Unu”, spunându-i că voi bate toate recordurile la numărul de tampoane cumpărate însă, din fericire, am control asupra ciclului și îl pot opri când vreau, chiar definitiv. Când „Unu” va muri – pentru că, în cele din urmă, se va întâmpla – voi muri odată cu el, dacă nu voi deveni „vector” pentru altul, ceea ce e imposibil. Nimeni nu a făcut-o până acum. Voi, când vă căsătoriți, spuneți „până când moartea ne va despărți” ceea ce, în majoritatea cazurilor, e o mare vrăjeală. În cazul nostru, însă, lucrurile stau cu totul altfel.
Știu la ce vă gândiți acum: pot să ofer cuiva viață veșnică? Răspunsul este nu și, chiar dacă, prin absurd, aș putea, nu aș face-o, nici măcar pentru părinții mei. Există un mers al lucrurilor ce trebuie respectat.
Nu sunt Ființa Perfectă, nici pe departe. De fapt, la cum arăt, ar fi greu de imaginat. Am un metru șaizeci, pielea albă, sunt mărunțică, n‑am făcut niciodată un sport. Îmi place să port părul în coadă și, uneori, când vreau să mă distrez, mi-l prind în două cozi cu funde mari, roz. Ceea ce nu se vede, însă, e că pot să iau de guler un camionagiu și să-l arunc în perete atât de tare, încât să nu-i rămână nici măcar un os întreg. Pot să mă mișc cu o viteză care mă face aproape imperceptibilă cu ochiul liber. Pot să mă proiectez în mintea oricui și să-i mângâi fiecare neuron, să dozez neurotransmițătorii cum vreau. Pot provoca foame, sete, veselie, tristețe, depresie, râs, anxietate, panică, plâns, plăcere, excitare. Pot transforma un fricos într-un erou. Pot să refac și să distrug sinapse, pot să îi transform cuiva creierul într-o ciorbă cenușie, clocotindă, care îi va țâșni prin urechi, prin ochi și prin nas. Știu la ce vă gândiți, dar nu pot citi gândurile cuiva decât dacă mă proiectez în mintea respectivului.
După Fuziune, când „Unu” încă mă învăța de ce capabilități dispun, am făcut câteva prostii mari… Odată m-am dus pe un șantier unde muncitorii săpau șanțuri și m-am proțăpit lângă ei, îmbrăcată cu o fustiță scurtă până la indecență. Bineînțeles, a urmat un val de fluierături și de apostrofări mai mult sau mai puțin scârboase. Le zâmbeam drăguț, ca și cum totul era perfect normal, ceea ce i-a derutat până la confuzia totală. Se așteptau la altceva. Le-am urmărit expresiile fețelor, sclipirile din ochi, apoi le-am intrat în minte și am început să mă joc cu neurotransmițătorii până când au izbucnit în lacrimi, ca niște copii de grădiniță. A fost foarte amuzant să văd zece-cinșpe bărbați solizi, duri, azvârlindu-și cât colo lopețile și târnăcoapele, plângând în hohote, ștergându-și ochii cu tricourile pline de pământ, transpirație și praf. Vedeam cum se luptă să nu o facă, dar nu aveau nicio șansă. Câțiva începuseră să zbiere de-a binelea, ceea ce l-a adus pe șeful lor, care a înțepenit cu gura căscată până la urechi văzând scena. A început să urle la ei, să‑i îmbrâncească, dar era total depășit de situație și începuse să facă o criză de nervi îngrozitoare. M-am retras ușor, tiptil, apoi am luat-o la fugă și râdeam atât de tare, încât aproape că mi se tăiase respirația. „Unu” m-a dojenit, deși îl simțeam că se amuză. „Unu” e foarte tânăr, într-un fel are aceeași vârstă cu mine, doar cincisprezece mii de ani… of, nu trebuia să vă spun asta!!
Am făcut însă și lucruri bune. Vecinii noștri de la două case mai încolo o duceau foarte rău. Aveau trei copii, tatăl era un bețiv violent, îi bătea aproape în fiecare seară, iar când mama lor le lua apărarea, o bătea și pe ea. Era un iad la ei în casă, plânsetele, urletele, zgomotele obiectelor trântite deveniseră ceva normal. Fusese și poliția de câteva ori, însă nu rezolvaseră nimic. De data asta i-am cerut voie lui „Unu” să mă lase să intervin. A ezitat, dar a fost de acord până la urmă, pentru că trebuia, oricum, să mă obișnuiesc cu ceea ce pot să fac. L-am surprins pe tată pe terasă, cu paharul în mână. M‑am proiectat în mintea lui cât de discret am putut, dar tot a scăpat paharul, care s-a spart. I‑am luat creierul în palme, l-am mângâiat până s-a liniștit, apoi am plonjat în interior. El rămăsese înțepenit în balansoar, cu capul dat pe spate, cu gura căscată și cu ochii holbați, ca și cum ar fi avut un atac cerebral. Noroc că n-a ieșit nimeni din casă. Am descoperit în el nu mai puțin de douăsprezece anomalii genetice care îl determinau să bea și să devină violent. Le-am corectat pe toate, cu ajutorul lui „Unu” care mă supraveghea. Era prima dată când interveneam atât de profund. La final eram groaznic de obosită, îmi era rău și abia reușeam să mă țin pe picioare, dar meritase. Viața lor s-a schimbat radical de atunci și, de fiecare dată când îi vedeam, toată familia, pe stradă sau pe peluză, jucându-se și râzând, plesneam de mândrie. Bineînțeles, nu le-am spus niciodată nimic.
La mintea mea de atunci l-am întrebat pe „Unu” de ce n-am putea face asta pentru toți, de ce n-am putea vindeca dependențele de alcool, de droguri, bolile psihice, așa încât nimeni să nu mai sufere. Mi-a explicat, cu multă răbdare, că o lume perfectă ar fi drumul spre extincție și că perfecțiunea nu poate exista decât ca un concept teoretic raportat la defecte, așa cum Binele e Bine doar prin comparație cu Răul. Ambele noțiuni sunt antagoniste și, în același timp, interdependente.
Avea, bineînțeles, dreptate.
V-am spus că e complicat.

[1] Cu sens de „vine la pachet și cu altceva”  (n. aut.)