Preambul (necesar): ciclul „apocalipsei” a fost publicat pe blogul vechi și, pentru că partea a patra e work in progress, l-am translatat aici, în propria sa categorie (cu comentarii cu tot), deoarece e un subiect ce poate incita la discuții interesante. Este o „lucrare” de ficțiune, bazată pe evenimente și pe date reale, care încearcă să extrapoleze consecințele la nivel global ale unui nou Eveniment Carrington.
Sunt deschis discuțiilor în contradictoriu, câtă vreme se bazează pe argumente.
„Și cetatea nu are nevoie de soare nici de lună ca să strălucească în ea”
Revelația, 21:23
Milioanele de kilometri de fire electrice care străbat Pământul, supraîncărcate electric, încep să arunce snopuri de scântei. Multe se rup în mici explozii albastre, apoi cad pe sol. Când se ating unele de altele, țâșnesc flăcări care aprind lanurile de cereale și construcțiile din lemn din apropiere.
Rețeaua globală de electricitate se îndreaptă spre un colaps total.
Transformatoarele imense care asigură aprovizionarea cu curent electric în orașe se supraîncarcă și trimit în rețea curenți cu un amperaj devastator, apoi explodează ca niște bombe, împrăștiind în jur ulei încins. În case, efectul e catastrofic. Tot ceea ce e alimentat la priză e distrus, azvârlind valuri de scântei electrice. Unele aparate iau foc. Flăcările se propagă rapid, alimentate de materialele combustibile. Blocuri, cartiere întregi, devin un infern de flăcări. Nu există apă. Nu mai curge. Stațiile de alimentare cu apă au încetat să funcționeze. Focul devorează totul, implacabil. Oamenii urlă, încercând să se salveze chiar aruncându-se în gol de la etaj. Unii se încăpățânează să nu renunțe la vreo amintire sau la ceva considerat util și mor, asfixiați de fum sau arși de vii.
La centralele de alimentare cu gaze, regulatoarele de presiune, alimentate electric, nu mai funcționează. Flăcările-pilot aprind gazele de pe conducte. Gazele aprinse se propagă cu viteze incredibile prin țevi, din cauza creșterii presiunii. În locurile unde supapele de întoarcere nu mai funcționează se produc explozii masive. Tronsoane întregi de conducte sar în aer în subsoluri și pe străzi.
Termocentralele au scăpat de sub control. Fără software-ul care le reglează funcționarea, fără curent electric pentru reglarea presiunilor, cazanele imense sar în aer. Norii uriași de vapori încinși duc cu gândul la explozii nucleare.
În măruntaiele barajelor hidrocentralelor, tot ceea ce funcționează electric se oprește. Turbinele își încetează rotația, dar apa continuă să se năpustească aproape vertical prin conductele de aducțiune, cu o forță de neoprit. Fără direcționarea asigurată de turbine, presiunea apei crește până când structurile din interiorul barajelor cedează. Porțile de deversare, lipsite de curent electric, sunt azvârlite cât colo ca niște foi de hârtie de milioanele de tone de apă care, după ce au inundat barajele, se năpustesc apocaliptic prin canalele de deversare. Inundate în interior, supuse unor presiuni enorme, barajele cedează, lăsând drum liber apelor dezlănțuite. Localitățile din aval sunt imediat rase de pe fața pământului, iar zidurile de apă se îndreaptă cu o energie implacabilă spre următoarele baraje. Lovite de puhoaiele dezlănțuite, acestea cedează. Apele inundă orașele din aval, se năpustesc pe străzi și prin curți, luând cu ele oameni și animale. Ajunse la șes, se răspândesc pe ogoare și pe tarlale, transformându-le în mlaștini.
Circuitele tuturor generatoarelor eoliene se ard. Elicele uriașe se opresc. În vârful pilonilor, multe console iau foc. Flăcările distrug totul în calea lor, iar câmpurile arată ca și cum cineva a aprins mii și mii de lumânări imense. Lumânări pentru Omenire.
Câmpurile acoperite cu panouri solare au devenit inerte. Acumulatorii de stocare sunt arși, tot ceea ce însemna echipament de control s-a oprit. Plăcile cu circuite sunt prăjite. Cu infrastructura de stocare și de transport arsă, au devenit la fel de inutile ca o oglindă ce reflectă lumina.
În combinatele chimice, lipsite de instrucțiunile primite electric, toate sistemele de control o iau razna. Reactoarele și coloanele de sinteză, instalațiile care funcționează la presiune mare, tancurile de stocare și de alimentare, totul sare în aer, împrăștiind în atmosferă milioane de tone de gaze toxice. Personalul care lucrează acolo e decimat în câteva secunde. Amestecul necontrolat al substanțelor chimice dă naștere la compuși corozivi și mortali, care amplifică dezastrul. Zonele din jurul combinatelor sunt contaminate până la ardere. Norii corozivi de gaze sunt purtați de vânt peste orașele din apropiere. Oamenii se sufocă pe străzi, cu plămânii arși, înnegriți. Se zvârcolesc pe asfalt, horcăind, cu ochii ieșiți din orbite, în încercări zadarnice de a respira. Nu mai au cu ce, nu mai au plămâni.
Depozitele de carburanți iau foc, fie din cauza supraacumulării de energie statică, fie din cauza scânteilor aruncate de sistemele electrice care le comandă. Unele sar în aer, provocând unde de șoc care sparg geamuri, distrug clădirile din apropiere, aruncă oamenii ca pe niște paie. Valuri de carburant aprins se scurg necontrolat, generând incendii masive în drumul lor, care se propagă violent, devorând tot ceea ce poate să ardă. Mașinile din împrejurimi sar în aer, pe rând, aprinzând, la rândul lor, alte și alte mașini și alte clădiri. În zonele aglomerate, incendiile se caută unele pe altele și se unesc în furtuni de foc.
Infrastructura electrică a spitalelor a încetat să funcționeze. Milioane de oameni mor în saloane, lipsiți de oxigen sau de substanțele care îi mențin în viață. În maternități, incubatoarele au devenit doar cutii inerte, sicrie pentru milioane de nou-născuți. Ei sunt cei norocoși: nici nu știu că au apucat să trăiască.
În centralele nucleare, toate procesele care țin sub control materialul radioactiv se transformă în haos. Presiunile și temperaturile cresc catastrofic, lipsite de controlul sistemelor electronice. Barele de răcire din reactoare nu mai fac față. Reactoarele sar în aer și iau foc, împrăștiind material radioactiv în nori imenși de fum în formă de ciupercă. Vântul împrăștie particulele mortale care se vor fixa în tot ceea ce înseamnă organism viu.
Calculatoarele silozurilor rachetelor, unele comandate de „inteligența artificială”, se ard, trimițând în sistem instrucțiuni haotice. Operatorii din buncărele subterane privesc îngroziți cum motoarele reactive ale rachetelor pornesc necontrolat, cu bubuituri de nesuportat, azvârlind flăcări uriașe. Porțile metalice ale tuburilor de lansare rămân, însă, închise. Rachetele explodează în interior, generând mici cutremure de pământ. Tot ceea ce era viu în buncăre a dispărut. Dacă, totuși, porțile metalice s-au deschis, rachetele pornesc haotic în zbor necontrolat. Acolo unde vor cădea, vor face prăpăd, mai ales cele care au montate focoasele nucleare. 
Depozitele de muniție convențională au devenit bombe cu ceas. Sistemele electrice și electronice care le guvernează nu mai există. În pofida măsurilor de siguranță, unele sar în aer din cauza scânteilor și flăcărilor de la sistemele de control, nivelând totul în jur pe kilometri întregi.
„Depopularea” clamată cu entuziasm de „activiștii de mediu” nevropați și demenți, de cei care se autointitulează „elite”, tocmai a avut loc, dar nu chiar cum ar fi vrut-o ei.
George Soros a murit în spital, cu plămânii sparți, după ce instalația de ventilare a scăpat de sub control.
William „Bill” Gates a murit zdrobit sub sfărâmăturile avionului care îl ducea spre Europa.
Greta Thunberg a murit arsă de vie în hotelul unde era cazată înaintea participării la un nou „simpozion” de isterie climatică la Bruxelles. S-a aruncat de la etajul 12, urlând, cuprinsă de flăcări și, probabil, era deja moartă când a atins pavajul și s-a împrăștiat ca o jucărie stricată.
Ursula von der Leyen, împreună cu anturajul ei, a murit respirând foc după ce casa în care participa la o recepție a izbucnit în flăcări de la explozia instalației de gaze.
În România, Raed Arafat a murit cu capul zdrobit de rama parbrizului atunci când un camion scăpat de sub control a lovit în plin mașina în care se afla.
Octavian Jurma, „medicul” care n-a practicat vreodată medicina, dar a împins la moarte și la suferință mii de oameni promovând otrava la fiolă denumită, ridicol, „vaccin”, a murit sufocat și ars încercând să scape din apartamentul în flăcări.
Pământul a devenit o hecatombă. Chiar și zonele situate pe partea opusă impactului au avut de suferit pagube enorme, necuantificabile. Conceptele imbecile de „interconectare”, de „globalizare”, de uniformizare a proceselor și structurilor și-au arătat cealaltă față și, cu un rânjet hidos, i-au venit omenirii de hac în câteva ore. Nimeni n-a scăpat neafectat, în afara celor câteva triburi încă izolate, în care tehnologia nu a pătruns.
Morții se numără cu sutele de mii.
Pământul s-a cufundat în întuneric.
Inima Omenirii bate încet, chinuitor, aproape de colaps.
Ce e mai rău, însă, abia acum urmează: revenirea Omului la originea sa de animal.
(va urma)
Cum ți se pare ce-ai citit? (nu da 1 doar pentru că nu mă simpatizezi... ăsta se numește retard sever... 🙂 )
5 / 5. 3
								
													
											
													
12 comentarii la „Ce faci „de Apocalipsă”? (3)”
Dacă v-aș tot contrazice, ar fi o lipsă de eleganță din partea mea. Cu atât mai mult, după ce tocmai am făcut afirmația (și o susțin în continuare) că vă apreciez foarte mult. Îmi justific însă păstrarea propriilor opinii, prin faptul că sunt psiholog și am în vedere o plajă mai largă de influență. Adică modul cinic de a privi lucrurile, unui singur individ (cu experiență de viață), să zicem că îi poate folosi. Și-a construit o armură de „luciditate” cu care nu se mai lasă impresionat și „amăgit”, prin urmare suferă mai puțin. Dar asta nu funcționează pentru oricine, iar când vorbim de societate este chiar dezastruos. Omul are nevoie de speranță, de un ideal bun și da, are nevoie de Dumnezeu. Omul se răsfrânge, se oglindește în semenii săi. Ne vedem mai buni când stăm alături de copii și ne simțim mai curați sufletește după ce cunoaștem oameni cuvioși. Nu contest că ne asemănăm în multe privințe cu animalele, dar să nu ne considerăm numai atât. Chiar suntem și reprezentăm mai mult, e imperios necesar să o credem.
Aprecierea (pentru care vă mulțumesc) și contradictoriul nu se anulează reciproc.
Tot ceea ce afirmați e absolut real și subscriu în totalitate.
În orice situație, indiferent cât de dificilă, au existat și vor exista acte de eroism, de compasiune dusă până la sacrificiul de sine – la nivel individual.
Psiholog fiind, veți fi un critic prețios în ceea ceea urmează.
Îmi cer scuze, ceea ce am scris aici e un rest întârziat pentru discuția noastră de la episodul 2.
Ignorați-l! Cu viziunile mele centrate pe calitatea de om, nu s-ar putea continua acest foileton 🙂 nu-i așa? Bănuiesc că tocmai de acum încolo, aceștia din povestire își uită complet aspirațiile lor umanitare și se întorc la condiția primordială de supraviețuire cu orice preț.
Nu-mi plac catastrofele, dar îmi place cum scrieți.
Nu poate fi ignorat, pentru că aveți dreptate, în principiu.
Viziunea și realitatea nu coincid întotdeauna și aș spune că atunci când realitatea se năpustește cu bocancii prin ușă, viziunea, în general vorbind, fie dispare, fie se răsucește cu 180 de grade.
„Cetatea n-are trebuinţă nici de soare, nici de lună ca s-o lumineze, căci o luminează slava lui Dumnezeu şi făclia ei este Mielul.” Descoperirea lui Isus Hristos & Revelatia 21: 23
LETTRE de PILATE décrivant la COULEUR et le VISAGE de JÉSUS avec des DÉTAILS SURPRENANTS – YouTube
Mie, una, mi se rupe de sfârșitul lumii, fiindcă sunt prea bătrână ca să-l apuc. 🙂
Aș întreba însă pe psihologul condeiblog, dacă nu cumva îngrijorarea și luciditatea excesive pentru cataclismul final nu sunt dovada unei nevoi exagerate de-a deține controlul.
Nu sunt psiholog, dar cred că un minim de „awareness” ar trebui să aibă oricine, nu doar în privința eventualelor situații critice, măcar pentru a nu(-și) face rău sieși sau altora în caz de ceva din cauza panicii.
Când echipajul de cabină te anunță că ai un pasager anxios, nervos, care transpiră abundent și-i tremură mâinile, deja știi că în, caz de urgență, respectivul poate reprezenta veriga slabă din lanțul procedurilor de salvare, așa că are mai mulți ochi ațintiți pe el tot timpul zborului – doar că nu știe asta.
Recunosc, însă, că da, prefer să dețin controlul absolut măcar asupra mea… guilty as charged. O fi și ăsta un semn de țăcăneală, cine știe? 🙂
Nu ești absolut deloc țăcănit, Axel. Nevoia de-a deține controlul o avem cu toții. Poate că e instinct de autoconservare. Dar tu descrii sfârșitul lumii vii, cea vegetală inclusă. Mie mi se pare că ăsta e cel mai fericit și simplu sfârșit, fiindcă nu rămâne nimeni în urmă să constate grozăvia. Să sufere. Să-i fie dor de cei dispăruți. Să cugete, să aibă amintiri, să-și lingă răni… În scenariul tău, nevoia de control, nevoia de gestionare a situației e inutilă.
Da, e cu totul altceva când UN pasager, unul singur, în caz de urgență, devine veriga slabă. Atunci are sens să analizezi situația, să faci predicții, să ai variante, să știi cum să reacționezi. Atunci trebuie să fii călare pe control. Fiindcă poți schimba ceva. În cazul Apocalipsei, în ultimele minute, tot ce poți să faci e să destupi sticla aia pe care o țineai pentru evenimentul cel mai important al vieții tale, să-ți aprinzi o țigară, să te așezi comod în fotoliu și să te bucuri de ultimul fum. Asta, dacă mai apuci alea câteva minute.
Tocmai că am încercat să subliniez în primul episod că nu vorbim de „sfârșitul lumii”, ci de sfârșitul vieții dependentă de curent electric, bref de tehnologie. Într-un fel bizar, asta e mai rău decât sfârșitul lumii per-se, deoarece într-un caz te confrunți cu dispariția ca specie, în celălalt cu perspectiva de a fi aruncat înapoi, într-o epocă în care de puterea, nu doar fizică, a individului, depindea supraviețuirea sa.
Oamenii s-au obișnuit să aibă totul la nas sau la un click distanță și se plâng în continuare. Nimic nu le convine. Nimic nu le e de-ajuns. Totul e prea puțin.
Cum ar fi să nu mai aibă, într-adevăr, NIMIC?
Point taken, în orice caz. Voi sublinia câteva lucruri în episodul 4. 🙂
Scuze, aș fi venit mai demult cu răspunsul, dar numai acum am descoperit întrebarea. Răspunsul!!! Să-mi fie iertat, n-am pretenția că acopăr eu aici, o temă atât de vastă. Există o nevoie în fiecare de a deține controlul, fie că o conștientizăm, fie că nu. E benefic dacă aleg să dețin controlul asupra proprie-mi persoane și mă refer aici atât la acțiuni în sine cât și la pulsiuni, la dinamica impulsurilor, ca să nu mai vorbesc de controlul gândurilor. Dacă mă opresc însă numai la asta, subînțelegându-se automat din contrast că e greșit controlul asupra altora, aș face un reducționism care duce tema spre irelevanță. Scriu eu povești, dar nu trăiesc în lumea lor. Avem de a face în realitate cu o expansiune continuă, fiecare în parte și societatea în general. Lupta pentru putere, pentru bani, pentru… orice, pleacă din nevoia de control. Controlul este și bun, părinții care pierd controlul educației nicidecum nu sunt buni, ci indolenți, nepăsători, sau răi. Copilul la rândul său, testează instinctual limita răbdării acestora, așa își definește el spațiul, așa își formează autonomia, într-un cadru pe care vrea să-l tot lărgească. În general vorbind, tot timpul se încearcă împinsul mai departe și pe de-o parte e bine, că așa se naște progresul, pe de altă parte nu e deloc. Nici chiar progresul însuși nu este ceva absolut bun, pe multe paliere se poate discuta că e chiar stricător. Să zic așa, facem un continuu dans și balans între lucruri bune și lucruri rele, fiecare încercând să-și impună regula lui.
Vezi, de asta am spus că, dincolo de zona „tehnică” a seriei, există o componentă specifică psihologiei ce poate fi abordată doar dacă știi despre ce vorbești – iar eu nu știu, mă tem că. 🙂
Instinctiv, știu și înțeleg lucrurile pe care le-ai spus, dar n-aș avea cum să le așez într-o explicație coerentă.
La subiect, știu ceea ce face Dumitru, pentru că m-am pus în locul lui. Din punctul meu de vedere, când se pune problema supraviețuirii pure, noțiunile de „compasiune” și „empatie” dispar. Sacrificiul pentru ceilalți în situațiile astea mi se pare o ipocrizie, o poveste desprinsă din filme, o idealizare – deci, nerealistă. Să ne înțelegem, nu vorbim de un front, de un conflict militar, acolo e altceva, acolo îți salvezi camaradul rănit, în ideea în care ai unde să te întorci cu el. Dar dacă nu ai avea unde să te întorci și dacă supraviețuirea ta ar depinde de capacitatea de a vedea totul ca pe o resursă – inclusiv pe ceilalți? Nu ar deveni nevoia firească de control o nevoie primară?