TEXTE PE FAȚĂ
Zic ce-am de zis

CONȚINUT 100% ORIGINAL, NEINFECTAT DE „AI”

Ce faci „de Apocalipsă”? (3)

Cum ți se pare ce-ai citit? (nu da 1 doar pentru că nu mă simpatizezi... ăsta se numește retard sever... 🙂 )

5 / 5. 3

Copyright și alte rahaturi: puteți prelua orice scris de mine, dacă aveți chef, dacă vreți să menționați sursa, bine, dacă nu, nu, să fiți sănătoși.
Pentru alte lămuriri, aveți aici niște „termeni”.

Share this:

Comentariile vor apărea după ce vor fi aprobate manual și, uneori, din motive obiective, poate să dureze chiar și două zile până ajung la site.

12 comentarii la „Ce faci „de Apocalipsă”? (3)”

  1. Dacă v-aș tot contrazice, ar fi o lipsă de eleganță din partea mea. Cu atât mai mult, după ce tocmai am făcut afirmația (și o susțin în continuare) că vă apreciez foarte mult. Îmi justific însă păstrarea propriilor opinii, prin faptul că sunt psiholog și am în vedere o plajă mai largă de influență. Adică modul cinic de a privi lucrurile, unui singur individ (cu experiență de viață), să zicem că îi poate folosi. Și-a construit o armură de „luciditate” cu care nu se mai lasă impresionat și „amăgit”, prin urmare suferă mai puțin. Dar asta nu funcționează pentru oricine, iar când vorbim de societate este chiar dezastruos. Omul are nevoie de speranță, de un ideal bun și da, are nevoie de Dumnezeu. Omul se răsfrânge, se oglindește în semenii săi. Ne vedem mai buni când stăm alături de copii și ne simțim mai curați sufletește după ce cunoaștem oameni cuvioși. Nu contest că ne asemănăm în multe privințe cu animalele, dar să nu ne considerăm numai atât. Chiar suntem și reprezentăm mai mult, e imperios necesar să o credem.

    Răspunde
    • Aprecierea (pentru care vă mulțumesc) și contradictoriul nu se anulează reciproc.
      Tot ceea ce afirmați e absolut real și subscriu în totalitate.
      În orice situație, indiferent cât de dificilă, au existat și vor exista acte de eroism, de compasiune dusă până la sacrificiul de sine – la nivel individual.
      Psiholog fiind, veți fi un critic prețios în ceea ceea urmează.

      Răspunde
  2. Îmi cer scuze, ceea ce am scris aici e un rest întârziat pentru discuția noastră de la episodul 2.

    Ignorați-l! Cu viziunile mele centrate pe calitatea de om, nu s-ar putea continua acest foileton 🙂 nu-i așa? Bănuiesc că tocmai de acum încolo, aceștia din povestire își uită complet aspirațiile lor umanitare și se întorc la condiția primordială de supraviețuire cu orice preț.

    Nu-mi plac catastrofele, dar îmi place cum scrieți.

    Răspunde
    • Nu poate fi ignorat, pentru că aveți dreptate, în principiu.
      Viziunea și realitatea nu coincid întotdeauna și aș spune că atunci când realitatea se năpustește cu bocancii prin ușă, viziunea, în general vorbind, fie dispare, fie se răsucește cu 180 de grade.

      Răspunde
  3. Mie, una, mi se rupe de sfârșitul lumii, fiindcă sunt prea bătrână ca să-l apuc. 🙂
    Aș întreba însă pe psihologul condeiblog, dacă nu cumva îngrijorarea și luciditatea excesive pentru cataclismul final nu sunt dovada unei nevoi exagerate de-a deține controlul.

    Răspunde
    • Nu sunt psiholog, dar cred că un minim de „awareness” ar trebui să aibă oricine, nu doar în privința eventualelor situații critice, măcar pentru a nu(-și) face rău sieși sau altora în caz de ceva din cauza panicii.
      Când echipajul de cabină te anunță că ai un pasager anxios, nervos, care transpiră abundent și-i tremură mâinile, deja știi că în, caz de urgență, respectivul poate reprezenta veriga slabă din lanțul procedurilor de salvare, așa că are mai mulți ochi ațintiți pe el tot timpul zborului – doar că nu știe asta.
      Recunosc, însă, că da, prefer să dețin controlul absolut măcar asupra mea… guilty as charged. O fi și ăsta un semn de țăcăneală, cine știe? 🙂

      Răspunde
      • Nu ești absolut deloc țăcănit, Axel. Nevoia de-a deține controlul o avem cu toții. Poate că e instinct de autoconservare. Dar tu descrii sfârșitul lumii vii, cea vegetală inclusă. Mie mi se pare că ăsta e cel mai fericit și simplu sfârșit, fiindcă nu rămâne nimeni în urmă să constate grozăvia. Să sufere. Să-i fie dor de cei dispăruți. Să cugete, să aibă amintiri, să-și lingă răni… În scenariul tău, nevoia de control, nevoia de gestionare a situației e inutilă.
        Da, e cu totul altceva când UN pasager, unul singur, în caz de urgență, devine veriga slabă. Atunci are sens să analizezi situația, să faci predicții, să ai variante, să știi cum să reacționezi. Atunci trebuie să fii călare pe control. Fiindcă poți schimba ceva. În cazul Apocalipsei, în ultimele minute, tot ce poți să faci e să destupi sticla aia pe care o țineai pentru evenimentul cel mai important al vieții tale, să-ți aprinzi o țigară, să te așezi comod în fotoliu și să te bucuri de ultimul fum. Asta, dacă mai apuci alea câteva minute.

        Răspunde
        • Tocmai că am încercat să subliniez în primul episod că nu vorbim de „sfârșitul lumii”, ci de sfârșitul vieții dependentă de curent electric, bref de tehnologie. Într-un fel bizar, asta e mai rău decât sfârșitul lumii per-se, deoarece într-un caz te confrunți cu dispariția ca specie, în celălalt cu perspectiva de a fi aruncat înapoi, într-o epocă în care de puterea, nu doar fizică, a individului, depindea supraviețuirea sa.
          Oamenii s-au obișnuit să aibă totul la nas sau la un click distanță și se plâng în continuare. Nimic nu le convine. Nimic nu le e de-ajuns. Totul e prea puțin.
          Cum ar fi să nu mai aibă, într-adevăr, NIMIC?

          Point taken, în orice caz. Voi sublinia câteva lucruri în episodul 4. 🙂

          Răspunde
    • Scuze, aș fi venit mai demult cu răspunsul, dar numai acum am descoperit întrebarea. Răspunsul!!! Să-mi fie iertat, n-am pretenția că acopăr eu aici, o temă atât de vastă. Există o nevoie în fiecare de a deține controlul, fie că o conștientizăm, fie că nu. E benefic dacă aleg să dețin controlul asupra proprie-mi persoane și mă refer aici atât la acțiuni în sine cât și la pulsiuni, la dinamica impulsurilor, ca să nu mai vorbesc de controlul gândurilor. Dacă mă opresc însă numai la asta, subînțelegându-se automat din contrast că e greșit controlul asupra altora, aș face un reducționism care duce tema spre irelevanță. Scriu eu povești, dar nu trăiesc în lumea lor. Avem de a face în realitate cu o expansiune continuă, fiecare în parte și societatea în general. Lupta pentru putere, pentru bani, pentru… orice, pleacă din nevoia de control. Controlul este și bun, părinții care pierd controlul educației nicidecum nu sunt buni, ci indolenți, nepăsători, sau răi. Copilul la rândul său, testează instinctual limita răbdării acestora, așa își definește el spațiul, așa își formează autonomia, într-un cadru pe care vrea să-l tot lărgească. În general vorbind, tot timpul se încearcă împinsul mai departe și pe de-o parte e bine, că așa se naște progresul, pe de altă parte nu e deloc. Nici chiar progresul însuși nu este ceva absolut bun, pe multe paliere se poate discuta că e chiar stricător. Să zic așa, facem un continuu dans și balans între lucruri bune și lucruri rele, fiecare încercând să-și impună regula lui.

      Răspunde
      • Vezi, de asta am spus că, dincolo de zona „tehnică” a seriei, există o componentă specifică psihologiei ce poate fi abordată doar dacă știi despre ce vorbești – iar eu nu știu, mă tem că. 🙂
        Instinctiv, știu și înțeleg lucrurile pe care le-ai spus, dar n-aș avea cum să le așez într-o explicație coerentă.

        La subiect, știu ceea ce face Dumitru, pentru că m-am pus în locul lui. Din punctul meu de vedere, când se pune problema supraviețuirii pure, noțiunile de „compasiune” și „empatie” dispar. Sacrificiul pentru ceilalți în situațiile astea mi se pare o ipocrizie, o poveste desprinsă din filme, o idealizare – deci, nerealistă. Să ne înțelegem, nu vorbim de un front, de un conflict militar, acolo e altceva, acolo îți salvezi camaradul rănit, în ideea în care ai unde să te întorci cu el. Dar dacă nu ai avea unde să te întorci și dacă supraviețuirea ta ar depinde de capacitatea de a vedea totul ca pe o resursă – inclusiv pe ceilalți? Nu ar deveni nevoia firească de control o nevoie primară?

        Răspunde

Lasă un comentariu

General-Maior de Aviație Radu Theodoru
Cer Senin, domnule General!
Vă salut cu respect!

Vrei să ne spui o poveste?
Ia vezi aici. :)

COMENTARII RECENTE

Newsletter săptămânal cu textele noi