Ce faci „de Apocalipsă”? (1)

Preambul (necesar): ciclul „apocalipsei” a fost publicat pe blogul vechi și, pentru că partea a patra e work in progress, l-am translatat aici, în propria sa categorie (cu comentarii cu tot), deoarece e un subiect ce poate incita la discuții interesante. Este o „lucrare” de ficțiune, bazată pe evenimente și pe date reale, care încearcă să extrapoleze consecințele la nivel global ale unui nou Eveniment Carrington.
Sunt deschis discuțiilor în contradictoriu, câtă vreme se bazează pe argumente.

1859, septembrie

Lângă Denver, Colorado, un prospector se pregătea pentru rutina zilnică, cu cafeaua și micul dejun, ignorând faptul că se simțea neobișnuit de obosit. Simțea că ceva nu e așa cum ar fi trebuit să fie, dar a pus senzația pe seama oboselii. Soția lui a ieșit din cameră, somnoroasă. L-a întrebat de ce s-a trezit atât de devreme. „Devreme?” a întrebat el. „E unu noaptea,” a răspuns soția lui. Prospectorul s-a uitat, instinctiv, în sus. N-avea cum să fie unu noaptea. Cerul era neobișnuit de strălucitor. Era ziuă…
… sau nu?

La aceeași oră, nava „Southern Cross” naviga în largul coastelor Americii de Sud. Era un traseu comun, pe care echipajul îl parcurgea regulat. Până atunci, oceanul fusese calm. Brusc, apele au început să se agite. Valuri uriașe au apărut de nicăieri, izbind feroce coca metalică. Cerul s-a înroșit, reflectându-se în apă și transformând-o într-un ocean sângeriu.

Aparatele de telegrafie de pe întreg Pământul au început să arunce snopuri de scântei. Operatorii au sărit, speriați, de pe scaune, electrocutați sau suferind arsuri majore. Unele aparate au luat foc. Firele de telegrafie s-au supraîncărcat. Birourile de telegraf s-au transformat într-un haos amplificat de panica colectivă. Chiar și deconectate, aparatele de telegrafie au continuat să emită singure, haotic, cu o putere ce nu fusese atinsă niciodată.

Într-un observator din Anglia, astronomul Richard Carrington privea prin telescop spre Soare și a observat o pată solară cu diametrul de zece ori mai mare decât cel al Pământului. Din centrul petei a izbucnit o lumină albă, de o strălucire insuportabilă. Carrington și-a dat seama că fusese martor la o explozie solară de o magnitudine apocaliptică. O masă uriașă de plasmă se desprinsese din Soare.
Se îndrepta direct spre Pământ.

În Marea Britanie, pe 1 septembrie la ora 11 dimineața, astronomul Richard Carrington a observat și înregistrat, pentru prima dată în istorie, o gigantică erupție solară.
Masa ejectată a lovit Pământul 17 ore mai târziu, ca un pumn uriaș. Deasupra Americii de Nord, cerul s-a luminat ca ziua. Aurora boreală, vizibilă întotdeauna doar în zonele nordice – până atunci – a apărut deasupra Floridei, deasupra Cubei și până în Columbia. În Australia a fost vizibilă în Brisbane.
Pe 2 septembrie, un „bulgăre” gigantic de plasmă cu masa de 1.6×10¹² kg, adică 1.600.000.000.000 kg, propulsat cu o viteză estimată la peste patru sute de kilometri pe secundă, a lovit în plin Pământul. Câmpul magnetic a fost copleșit de forța impactului și s-a deformat, prelungindu-se în spațiu milioane de kilometri, ca o picătură de apă ce așteaptă să cadă.
Tot ceea ce era alimentat cu energie electrică a fost distrus.
Din fericire, în anii aceia, nu erau prea multe de distrus.
Astăzi, însă, situația se prezintă cu totul altfel.
Mult mai rău, incomparabil mai rău.

Există o legătură intrinsecă între manifestările geomagnetice ale Pământului și cele ale Soarelui, iar exploziile solare cu ejectare de plasmă sunt cele mai periculoase. Uneori, masa ejectată este mai mare decât Soarele însuși. E greu de înțeles magnitudinea cosmică a unei astfel de manifestări, dar din punctul de vedere al Pământului, în cazuri extreme, poate exista un singur termen asociat: apocalipsa.
Soarele este un corp ceresc deosebit de activ. Ceea ce percepem de pe Pământ ca un glob strălucitor, este în realitate un reactor nuclear cosmic, de o violență ce depășește limitele imaginației și care poate fi exprimată doar matematic.
Să înțelegem un lucru care trebuie precizat, având în vedere contextul: în pofida avertismentelor industriei farmaceutice și a medicilor aflați pe ștatele de plată ale acesteia, Soarele „nu dă” cancer. Patologia afecțiunilor asociate cu expunerea la soare nu este generată de activitatea solară, ci de structura genetică a individului, de reacția organismului la expunerea prelungită la soare. Cu alte cuvinte, cancerul „nu vine” din cer; vine din interior.
Există o întreagă industrie a fricii care face profituri imense de pe urma naivității și a lipsei de informare a maselor.
Mamele pun pe pielea copiilor „loțiuni” cu diverși „factori de protecție” fantasmagorici, fără să se gândească la cantitatea uriașă de compuși chimici de sinteză pe care organismul copiilor o absoarbe și care, uneori, pot avea drept consecință în viitor apariția unor afecțiuni cancerigene. Acești „factori de protecție” nu au la bază nicio cercetare, nicio testare, nicio formulă, nicio ecuație, ci sunt elaborați pe baza concentrației cantităților de compuși chimici din loțiunile respective, concentrații care dictează și prețul la raft. „Loțiunile de protecție solară” nu doar că sunt o minciună ordinară, dar sunt și un vector pentru posibila compromitere, în viitor, a sănătății organismului, ceea ce va determina un consum de medicamente, ceea ce va determina profituri. Bani. Mulți.
Oamenii se mută la umbră, ferindu-se de lumina solară, fără să realizeze că, de fapt, își provoacă singuri un deficit de substanțe esențiale pentru sănătatea organismului – cea mai importantă fiind vitamina D – pentru că așa le-au spus pensații cu halat și stetoscop de la televizor.
Legendele privind „nocivitatea” Soarelui fac parte din implicitul imbecil al non-gândirii după care masele își târăsc viața de zi cu zi. Dacă televizorul îți spune să bei doi litri de apă pe zi, o faci, ba chiar umbli în permanență cu sticluța din plastic după tine, fără să te gândești la compușii chimici eliberați în apa pe care o bei, în urma expunerii prelungite a plasticului la căldură și variații de temperatură. Dar, nu-i așa, dacă o spune televizorul, atunci trebuie să fie adevărat.

Soarele a favorizat apariția Vieții. Soarele întreține Viața. Dispariția Soarelui ar duce la extincția globală a tuturor speciilor de animale și de plante. Nimic nu poate trăi fără Soare, nici măcar microorganismele din adâncul peșterilor, deoarece și ele beneficiază de un aport de nutrienți generați, indirect, de lumina solară.
Cu toate astea, Soarele poate să distrugă totul în mai puțin de 24 de ore.

Masiva erupție solară din septembrie 1859 a fost privită, la momentul respectiv, ca un fenomen unic, ceva ce nu poate să existe încă o dată. Nimic mai greșit. În zilele noastre se știe foarte bine că erupțiile solare sunt un fenomen obișnuit, influențate fiind și de ciclurile solare. Fără să intrăm în detalii, erupțiile solare sunt provocate atunci când câmpurile magnetice ale Soarelui se realiniază brusc după ce s-au „răsucit” haotic, acumulând energie, la fel ca un arc sub tensiune. Realinierea are un efect de praștie, expulzând în spațiul cosmic mase uriașe de plasmă. Acestea pot avea mase de miliarde de tone și viteze de milioane de kilometri pe oră. De cele mai multe ori se pierd în Cosmos. Uneori, însă, direcția lor este Pământul.
În majoritatea situațiilor oamenii nu știu că Pământul a fost lovit. Atmosfera absoarbe radiațiile, iar câmpul magnetic al Pământului deviază masa de plasmă, singura consecință vizibilă fiind aurorele boreale spectaculoase.
Furtunile solare cu ejectare de plasmă au loc de câteva ori în fiecare zi, fiind inofensive. Cu toate astea, o dată la 200-300 de ani, furtunile solare devin super-furtuni, cu magnitudini masive, iar atunci când Pământul este lovit, consecințele pot varia de la neplăcute la catastrofice.
Furtunile solare au devastat Pământul încă din zorii acestuia, iar dovezile fizice, prezente inclusiv în mostrele de gheață și în lemnul fosilizat ce datează din anul 7000 î. Chr. indică creșteri majore ale izotopului de Carbon 14, ceea ce denotă o violență extremă a unor fenomene solare din perioada respectivă.
În anul 774 î. Chr., o furtună solară cunoscută azi sub numele de „Evenimentul Myiake” a determinat cea mai mare creștere a concentrației izotopului Carbon 14 înregistrată vreodată.
În 1052, în 1279, furtunile solare extreme au lovit din nou Pământul, determinând noi creșteri ale concentrației de Carbon 14.
1582, 1730, 1770: noaptea s-a transformat în zi, iar aurora boreală a fost vizibilă pe întreg Pământul, aducând omenirea într-o panică nebună: sfârșitul Lumii era aproape.
Cu toate astea, nu s-au înregistrat distrugeri sau pagube materiale. Nu aveau cum, pentru că nu exista nimic pus în mișcare sau acționat de curent electric.
Lucrurile au început să devină cu adevărat îngrijorătoare de la explozia solară din 1859. Curentul electric exista.
Dacă atunci, în 1859, a fost un inconvenient major, în zilele noastre, un eveniment similar ar genera o apocalipsă globală, din care omenirii i-ar trebui, poate, generații întregi să-și revină… dacă și-ar mai reveni vreodată.

Omenirea trăiește în permanență într-un echilibru pe o linie infinitezimal de subțire. Oamenii privesc totul ca pe ceva firesc, implicit: atmosfera, aerul respirat, gravitația, lumina zilei și întunericul nopții, ploaia, căldura, frigul. Toate acestea sunt, însă, posibile datorită unui singur lucru: câmpul magnetic al Pământului, generat de rotația miezului metalic lichid, incandescent, al planetei. Nimeni nu știe de ce miezul Pământului se rotește. Nimeni nu știe de ce apar, uneori, variații ale rotației acestuia. Fizica teoretică nu e suficientă pentru a explica un fenomen apărut cu miliarde de ani în urmă, totul e o speculație, la fel cum e și viteza luminii (știu că aici o să mă contraziceți unii, însă fizica cuantică demonstrează limpede că viteza luminii e o constantă creată artificial – aștept cu interes discuții, am demonstrat afirmația în volumul 1 din Cuantic, care urmează să apară în ediție tipărită).
O variație suficient de mare în rotația miezului lichid al Pământului ar duce la extincție globală: atmosfera s-ar împrăștia în spațiu, oceanele s-ar ridica în ziduri de apă de dimensiuni planetare, iar viața pe Pământ ar înceta să existe în mai puțin de 24 de ore.
Vestea bună? Există, într-adevăr, variații în rotația miezului Pământului, dar sunt mici.
Vestea proastă? Există, într-adevăr, variații în rotația miezului Pământului, dar nimeni nu știe cât de mari vor fi și nimeni nu poate să facă nimic pentru a le împiedica.

Soarele și Pământul sunt două componente ale unui sistem în care interdependența este cuvântul-cheie. Ciclurile solare sunt cât se poate de reale, cu maxime și minime periodice, ceea ce se traduce prin perioade de încălzire respectiv de răcire ale Pământului. În 2025, ciclul solar curent va atinge maximul, după care va urma o perioadă de scădere treptată, până la începerea unui nou ciclu. Nu există nici „încălzirea globală”, nici „răcirea globală”, nici „schimbările climatice” generate de activitatea umană. Ca un aspect comic, termenul de „schimbări climatice” a apărut după ce primele două au dat greș, așa că s-a preferat folosirea acestui termen generic care le acoperă, nu-i așa, pe toate.
Istericalele unor decerebrați cum ar fi Greta Thunberg și „activiștii de mediu” care aruncă cu vopsea pe tablouri și se lipesc cu clei de asfalt, precum și industria fricii care prinde la masele populare imbecilizate (pleonasm?) lucrează la greu, iar scopul final este, cum altfel, banii.

Un maxim în ciclul solar înseamnă, implicit, intensificarea activității solare, intensificarea furtunilor solare, creșterea magnitudinii exploziilor solare cu ejectare de materie. S-a întâmplat recent.
În 1989, comunicațiile au fost întrerupte pe tot teritoriul Rusiei, iar Moscova a fost convinsă că America a găsit o metodă de a le bruia toate semnalele. Când au văzut că și sateliții lor au început să devieze haotic prin spațiu, și-au dat seama că America n-avea niciun rol aici: cauza fusese o explozie solară masivă, care a defectat naveta Discovery aflată pe orbită, a aruncat în haos activitatea bursei din Toronto și a oprit curentul în toată provincia Quebec timp de peste nouă ore.
În 2003, o furtună solară deosebit de violentă a aruncat în beznă milioane de oameni din SUA și Canada timp de peste 12 ore.
Ciclicitatea exploziilor solare e cunoscută și dovedită. NASA are pe orbită un sistem de avertizare ce poate detecta o explozie cu ejectare de plasmă ce se îndreaptă spre Pământ. Marja de timp după avertizare? Aproximativ 17 minute.
Vestea proastă? Exploziile solare din 1989 și din 2003 au constituit o fracțiune din cea care a avut loc în 1859.
Vestea și mai proastă? Dată fiind ciclicitatea fenomenelor solare extreme, ne-am depășit timpul, iar în 2025 Soarele va atinge maximul activității sale.
Vestea cu adevărat proastă? O nouă explozie solară cu magnitudinea celei din 1859 nu s-ar rezuma la arderea aparatelor de telegrafie.

Omenirea trăiește într-un echilibru fragil ca un fir de pânză de păianjen.
Un nou „Eveniment Carrington” se va produce la un punct. Întrebarea nu e dacă, ci când.
Și atunci va avea loc adevărata Apocalipsă.

În partea a doua vom analiza, din punct de vedere social, tehnic și economic, scenariul producerii unui „Eveniment Carrington”.
Și va fi foarte neplăcut.