„Negaționismul” – nou-crima nou-gândirii

Sursa foto: http://onlyinamericablogging.blogspot.com

Numai un orb sau un rupt de realitate nu sesizează apariția, tot mai pregnant, a conceptului de „negaționism” raportat la tot ceea ce înseamnă „versiunea oficială” pentru orice.
Folosind toate pârghiile pe care le are la dispoziție – internet, mass-media, juridic și judiciar – Statul induce tot mai mult ideea că, dacă nu ești de acord cu ceea ce spune el, Statul, devii, automat, „negaționist”. Nu mă refer aici doar la statul român, ci la oricare altul în care neo-marxismul promovat de WEF și acoliții acestuia (sorosiști, „eco-catastrofiști”, deviaționiști sexual, oengiști de tip mosaiq, accept, „funky citizens” și alți nemernici de aceeași teapă) se confruntă cu respingerea publică. Este evidentă disperarea Statului ca instituție în a-i anihila pe cei care nu sunt de acord cu enunțurile oficiale. Începând de la blocarea pe diverse „rețele sociale”, trecând prin denigrarea în mass-media și ajungând până la a trimite poliția peste contestatari, Statul nu ocolește nicio metodă pentru a-i reduce la tăcere pe cei care contestă „adevărul absolut” enunțat în documentele oficiale.

Fără să intru în exemple concrete, deoarece sunt prea bine cunoscute, represiunea e evidentă și, ceea ce e tragic, mult mai dură față chiar de represiunea din regimurile comuniste. În vremurile acelea, în România, cel puțin, până și securiștii infiltrați prin cozi la magazine mai spuneau bancuri cu Ceaușescu și nu pentru a sălta pe cineva. Ceea ce nu a reușit să facă regimul comunist – spălarea completă a creierului – au reușit cei de acum, prin politicile și programele de dihotomie socială bazate pe labilitatea cognitivă cauzată de spiritul de turmă. În perioada comunistă, dușmanul era unul singur: Regimul. În ziua de azi, dușman poate deveni oricine care are o opinie diferită.
Bombardamentul informațional contradictoriu a dus, în lipsa unei culturi în adevăratul sens al cuvântului, la un haos mental social ale cărui caracteristici se pot modifica de la o zi la alta, în funcție de ceea ce dorește Sistemul prin programele sale de inginerie socială. Nu vă lăsați influențați de mass-media: majoritatea publicațiilor și toate televiziunile cu rating mare sunt infiltrate și multe materiale sunt elaborate în laboaratoarele de inginerie socială ale SRI-ului, aruncate apoi în public pentru a induce o anumită percepție a unei situații ori un anumit mod de gândire.

Puțini își aduc, cred, aminte, de generalul de brigadă SRI Anton Rog, șeful departamentului Cyber Security și de declarațiile acestuia pentru Stakeborg Academy:

Pe scurt, peste o lună, noi putem să te determinăm, printr-un link, printr-un SMS, printr-un smishing (un atac de inginerie socială care utilizează mesaje text mobile false pentru a păcăli oamenii să descarce programe malware, să partajeze informații sensibile sau să trimită bani infractorilor cibernetici n.n.), printr-un telefon pe care ți-l dăm, să faci o acțiune pe care noi dorim să o faci împotriva voinței tale. Da?
Asta înseamnă ingineria socială: să te determinăm să faci ceva ce tu în mod normal nu vrei să faci. Și, cum să îți spun, să îl faci cu plăcere și să îți dorești să faci treaba asta. Aici e frumusețea. Și ca să vă spun: am testat asta pe colegi de ai noștri.
Un șef de al nostru din trecut căruia i-am raportat noi ce și cum, așa cum raportează militarii, a zis că „nu există așa ceva”. „Bine domnule!”. L-am lăsat o săptămînă, am studiat un pic ce îi plăcea să facă în timpul liber și i-am oferit un abonament pentru un tur cu Ferrari. Și trebuia să ne dea numărul de telefon, CNP și toate astea. Ni le-a dat și după aia i-am dat SMS înapoi, „mulțumim, o să vorbim la Ferrari să vă dea și turul”. A zis „bă, voi sunteți nebuni la cap”. „Știm.”

În treacăt fie spus, orice om cu mintea limpede ar trebui să ridice din sprâncene la o astfel de declarație, din două motive:
– unu, pentru că aduce confirmarea, fără drept de apel, a existenței unor programe de inginerie socială extrem de avansate, aplicate în mod curent
– și doi, pentru că „deconspirarea” existenței programelor respective de către însuși șeful departamentului Cyber Security din SRI duce la întrebarea: dacă a deconspirat asta, public, ce există în realitate și la ce nivel?

Am menționat cele de mai sus deoarece inducerea cu succes în mentalul colectiv a termenului „negaționist” se face prin exact aceleași metode.
Nu doar atât, ci, odată cu termenul respectiv, se lasă, deliberat, un „spațiu liber mental” în jurul acestuia, pentru ca percepția publică vizavi de „negaționiști” să fie asociată cu alți termeni, în funcție de convingerile deja existente în public. E un mecanism interesant, extrem de subtil și foarte bine pus la punct.

Un exemplu: cei care contestau existența „covidului” în forma sa oficială, nu erau percepuți doar ca „negaționiști ai covidului”, ci și ca, de exemplu, „anti-europeni”, „primitivi”, „dușmani ai societății” ori altceva într-un registru similar. De ce? Din cauza acelui „spațiu liber mental” menționat mai sus. Că tu nu credeai narațiunea oficială privind „covidul”, n-ar fi trebuit să aibă repercursiuni în zona publică, deoarece era opinia ta, la care erai îndrituit. Oricine era liber să fie sau nu de acord cu tine. Doar că s-a dorit anihilarea contestatarilor – din motive pe care nu le abordez aici – și s-a indus în mentalul colectiv asocierea cu ceva care nu corespundea enunțurilor oficiale. Nu erai de acord cu „covidul”, erai „negaționist”, deci anti-european, de pildă. De aici până la „putinist”, „trumpist”, rasist, n-a mai fost decât un pas.
Sesizați perversitatea mecanismului? S-a elaborat un fel de construct social similar, dacă vreți, cu o aripă de avion: „negarea covidului” reprezenta structura de rezistență, lonjeroanele, iar carenajul acesteia, aluminiul care o acoperă, era „construit” mental, de către public, conform propriilor convingeri.
Menținându-ne în acest exemplu s-a ajuns la situații aberante, în care medici au fost „judecați” de colegiile profesionale pentru că erau „negaționiști ai covidului”, la familii destrămate, la crearea unor animozități ireconciliabile între oameni care se cunoșteau de ani de zile și, într-un final – acesta fiind, de fapt, scopul propriu-zis – la un clivaj social înfricoșător, în cadrul căruia oamenii înroșiseră liniile telefonice ale poliției pentru a-i denunța pe vecinii și prietenii lor că „nu poartă mască”. E cât se poate de real: prieteni din poliție îmi spuneau că, efectiv, refuză să ridice receptorul la apelurile pe linia de denunțuri, de scârbă.

„Negaționismul” a ajuns să facă parte din viața de zi cu zi în asemenea măsură, încât a declanșat – cum era și firesc – mecanismul mental de autoapărare – autocenzura. Luată la nivel de individ, autocenzura nu pare ceva îngrozitor, pentru că ne autocenzurăm permanent, în diverse situații, altfel străzile ar fi pline de confruntări inclusiv fizice. În momentul în care, însă, autocenzura este declanșată la nivel colectiv printr-un program de inginerie socială, lucrurile încep să degenereze.
Toate descinderile poliției și DIICOT, săltarea de pe stradă a diverselor persoane, intrarea în case de dimineață, trimiterea în arest preventiv ori reținerea respectivilor, toate acestea, transformate în evenimente media, cu prezența televiziunilor, transmit public un singur semnal: suntem cu ochii pe voi. Televiziunile n-au de unde să știe când va intra poliția peste cineva în casă decât dacă sunt informate direct de la sursă. Nu e o coincidență că televiziunile sunt prezente doar în cazul persoanelor cu o oarecare notorietate. Nu pun în discuție aici oportunitatea sau corectitudinea acțiunilor judiciare, ci mesajul public: suntem cu ochii pe voi. Răspunsul firesc este autocenzura, iar rezultatul este o societate în care îți e frică să vorbești liber, ergo, un regim totalitar.

„Negaționismul” nu este niciodată singur în interiorul algoritmilor, ci este însoțit de diferite concepte care sunt folosite ca vectori. De exemplu, sunt cunoscute situațiile în care comunitatea evreiască a cerut schimbarea numelor anumitor străzi ori eliminarea busturilor unor personalități culturale pe motiv de „antisemitism”. Cei care s-au opus, indiferent că au făcut-o din considerente total străine de motivele solicitărilor, au fost taxați nu doar ca „antisemiți” sau „legionari”, ci și, implicit, drept „negaționiști ai holocaustului”.
Nu poți să „negi” dreptul armatei israeliene de a ucide civili în Gaza, fără a fi „antisemit” și, implicit, „negaționist al holocaustului”.
Nu poți să „negi” politicile deviaționiste atât economic cât și sexual ale Bruxelles-ului fără a fi, implicit, „anti-european”, „putinist” și „anti-ucraina”.
Nu poți să „negi” versiunea oficială a statului român vizavi de anularea alegerilor care a aruncat țara în haos fără a fi, implicit, „de-al lui georgescu”, „putinist”, „anti-ucraina”, „trumpist”, „anti-european”, „anti-nato” și, cu puțin noroc, dacă ai ghinion, chiar și „antisemit”.
Ca o confirmare, dacă vreți, a succesului programelor sociale care induc „negaționismul”, asta apropo de autocenzură, trebuie să fac o precizare pentru agitații de la Institutul „Elie Wiesel”: nu vă grăbiți să vă ridicați de pe scaune. Mă interesează atât de puțin problema voastră, încât nici nu mă obosesc să „neg” sau să nu „neg” ceva. Cu alte cuvinte, mi se rupe de voi.

„Negaționismul” nu reprezintă doar o metodă prin care Statul își anihilează oponenții, ci, de asemenea, una din procedurile prin care același Stat dorește uniformizarea opiniilor la nivel de societate, aducerea indivizilor la aceiași parametri de gândire – cel puțin la nivel declarativ – și izolarea grupurilor sociale contestatare ce au o anumită coeziune, infiltrarea acestora și, în cele din urmă, fragmentarea lor în vederea unui control facil.
Pericolul pe care îl reprezintă „negaționismul” este imens: nu doar că duce la clivaje sociale „până la rasul ierbii”, dar poate duce la oprirea schimbului de opinii, la eliminarea discuțiilor argumentate, la un adevărat autism social, acesta din urmă fiind, de fapt, premisa de bază pentru un control absolut.
„Negaționismul” nu poate exista fără supraveghere. Dincolo de tehnica operativă specifică, o altă metodă de supraveghere este denunțul. Când, într-o societate, apare autocenzura, una din consecințe va fi apariția „ciripitorilor”. O să râdeți, dar, exceptându-i pe „ciripitorii profesioniști”, denunțurile sunt făcute fără nicio obligație față de „organe”, ci din considerente personale, fără niciun fel de beneficii.

Am vorbit, până acum, doar de „negaționismul de Stat”, însă termenul a pătruns inclusiv la nivel de companii. Am prieteni care, săracii, lucrează în corporații, cărora le e teamă să spună orice ar putea contrazice „adevărul corporatist”, pentru că nu doar că vor fi „convocați la HR”, ci se va întâmpla în urma denunțului din partea altor „colegi”, fie „ciripitori oficiali”, fie alții care doresc să se „pună bine” cu „conducerea”. Încărcarea psihică este foarte mare, în condițiile în care, permanent, trebuie să fii atent ce-ți iese pe gură, pentru că orice poate fi „interpretat”. Cu trecerea timpului, autocenzura îți intră atât de tare în reflex, încât nu renunți la limbajul oficial nici măcar în afara programului și, când se întâmplă asta, ești terminat: te-ai transformat în Omul Nou.

„Negaționismul” nu are doar sensul literal de „negare”, ci se extinde în zona, mult mai amplă, de contrazicere, de contestare a „versiunii oficiale” și în asta constă genialitatea celor care l-au inventat: i se poate aplica oricui, în orice situație. Prin folosirea ca vectori a mass-media și a internetului, oricine poate deveni, în ochii publicului larg, al maselor, un „negaționist periculos”, în funcție de influența pe care o exercită.

Ne putem feri de „negaționism”, nu în sensul de autocenzură, ci în sensul evitării și blocării programelor de inginerie socială? Putem evita să devenim parte a „maselor largi”? Da, categoric, prin câteva proceduri extrem de simple, la îndemâna oricui:

1. Indiferent de originea unui enunț care vă e servit pe tavă, că e vorba de ceva oficial ori de o reclamă, puneți-vă două întrebări: DE CE și CUI ÎI FOLOSEȘTE? Întotdeauna, dacă ceva pare prea bun pentru a fi real, așa e.
2. Porniți de la premisa că toți mint pentru că au un interes, apoi căutați propriul răspuns, pe baza propriilor cunoștințe. Nu luați nimic de bun fără să știți exact despre ce e vorba, dar încercați să evitați propriile preconcepții care pot fi foarte bine induse din exterior – și să nu vă dați seama de asta.
3. Regula de bază: STATUL NU-ȚI VREA BINELE, NICIODATĂ, chiar dacă nu-ți vrea, explicit, răul. Statul nu e un dușman, ci un adversar. E ca la o negociere, în care fiecare se străduiește să câștige de pe urma celuilalt. Luciditatea și analiza obiectivă a fiecărei informații sunt esențiale.
4. Tot ceea ce apare în mass-media are un procent de neadevăr și de interpretare cu țintă fixă. O știre este împachetată în așa fel încât să provoace o anumită reacție, întotdeauna. Mass-media și internetul sunt principalele piste prin care programele de inginerie socială ajung la public.
5. Nu vă luați după ceea ce vă spun prietenii, decât dacă puteți verifica. Algoritmii de influențare a publicului se bazează foarte tare pe metoda „din gură-n gură”, mizând și pe apropierea afectivă dintre oameni. Nu înseamnă să vă tratați prietenii drept mincinoși ori să vă îndepărtați de ei, însă puneți informațiile undeva, într-un sertăraș din cortex, urmând să le verificați și abia apoi să trageți concluzia.
6. Nu vă mai uitați la televizor, deloc. Televizorul e cel mai periculos și perfid inamic al oricărui om cu mintea întreagă. Televizorul nu doar că vă dă non-informații prelucrate în laboratoarele SRI-ului ori ale altor entități similare, ci are capacitatea să vă inducă anumite stări din care ieșiți foarte greu. Toate televiziunile importante sunt infiltrate, de la premisa asta trebuie să porniți. Televizorul nu este pentru informare, ci pentru reeducare.
7. Unul din cele mai periculoase lucruri pentru oricine este afilierea la ceva, pe baza informațiilor neverificate. Peste 90% din membrii de rând, cotizanți, ai partidelor politice nu sunt în stare să spună pe de rost măcar un paragraf din doctrina respectivului partid. Întrebați fiind de ce au aderat la partidul respectiv, răspunsurile vor fi absolut halucinante, pornind de la „păi, n-ai văzut ce i-a zis-o lui Cutare?” până la „au promis că măresc salariile!” Nu vă afiliați la nimic. Singurul prieten constant, care nu vă va trăda niciodată, este propria minte – dacă știți s-o folosiți.

Mă voi opri aici cu „procedurile”, nu înainte de a sublinia, pur eufemistic, două lucruri: nu există „detergent inteligent” și toate mașinile sunt la fel: cutii pe roți cu un motor, care presupun costuri exagerate. Porniți de la premisa asta în orice situație.

Nu pot, pe final, să nu folosesc exemplul binecunoscut al romanului „1984” al lui George Orwell, în care Partidul pedepsea „negaționismul”, în toate formele sale, prin anihilarea inclusiv fizică a individului, nu înainte, însă, de a-l „reeduca” și de a-l distruge moral și mental. Partidul nu dorea doar moartea păcătosului, ci și acceptarea, de către acesta, a sentinței, prin inducerea sentimentului de vinovăție totală față de „negarea” Adevărului Oficial.
Ceea ce nu știu mulți este că George Orwell nu a fost un autor vizionar, îngrijorat de o ipotetică „minunată lume nouă”, ca să-l parafrazez pe Huxley. George Orwell a fost un socialist implacabil, adept al „dictaturii proletariatului” și, de asemenea, convins că un jargon simplu, socialist, va înlocui, în cele din urmă, limbajul curent, împreună cu conceptele care condamnă individul în funcție de ceea ce gândește. George Orwell a fost omul lor.
„1984” nu e o carte de ficțiune, ci un manual.