Imagine: First-class, SAS (Scandinavian Airlines) Boeing B-747, 1972 (copyright: SAS Museum Norway)
Mai sunt puține luni până începe vara, sezonul vacanțelor, al plecărilor care-ncotro, inclusiv al zborurilor spre undeva, uneori departe, pe partea cealaltă a Pământului.
Pe lângă anxietatea – în diverse grade – pe care o au destul de mulți pasageri la îmbarcarea în avion, mai există ceva care, însă, apare când e prea târziu ca să mai faci ceva: „mâncarea de avion”.
Circulă multe poante pe tema asta, una din ele fiind dialogul dintre doi controlori de trafic din turnul de control: „Mai e pe 03 animalul ăla călcat de avion? / Nu, l-au răzuit cei de la catering.”
Mâncarea servită în avion vine la pachet cu unele preconcepții – dar sunt acestea întemeiate? De ce se spune că mâncarea din avion e proastă, sau că n-are niciun gust? Există mai multe motive, unele reale, altele care țin mai mult de interpetarea personală, pe care le voi detalia în cele ce urmează.
Înainte de asta, însă, pentru cei care nu știu ori cred altceva, vreau să clarific un lucru: echipajul mănâncă exact ceea ce mănâncă pasagerii. Mâncarea adusă din afară poate reprezenta un risc. Singura regulă aici e că cei doi piloți nu mănâncă niciodată același fel, pentru a evita situația în care, dacă apare o indigestie, o toxinfecție sau orice altceva de felul ăsta, să apară la amândoi.
Legat de asta, mi-am adus aminte de o experiență proprie, cu mulți, mulți ani în urmă. Decolasem de pe Heathrow, Londra spre Benito Juárez, Mexico City și aveam în geantă patru sandwich-uri imense cu parizer de porc, adică două franzele tăiate median și apoi transversal, cu un kil de parizer între, învelite în trei pungi de nailon și în staniol. Nici nu întrebați măcar de unde proveneau… e atât de sucit totul, încât ar merita un text separat. Acuma, știți că parizerul de porc pute nițel, chiar proaspăt fiind, iar al meu nu era vechi în sensul de imposibil de mâncat, fiind și învelit în toate alea nu se simțea nimic. Ei, na…! Pe cuvântul meu că nu se simțea! Nu poți urca în avion învăluit în mirosuri de Matache Măcelaru’.
Bun. Am decolat și i-am dat bice spre Mexic. Pe parcursul zborului am mâncat ceea ce se servea în avion, nu m-am atins de monstruozitățile alea. Am aterizat, bine-mersi, debarcare și tot tacâmul. Acuma, mexicanii sunt foarte severi la controalele anti-drog la frontieră (cum de intră și ies droguri cu tonele, însă, e altă poveste) și au, pe lângă ofițeri specializați, fizionomiști etc. și câini antrenați special pentru a detecta cea mai slabă urmă de droguri. Hai că v-ați prins ce urmează, este?
Așa. Am luat-o noi ușurel spre zona de control – care se face la toată lumea, no matter what – unde așteptau doi ofițeri însoțiți de un câine, cam maidanez el ca arătare, da’ clar era de-al poliției. Cât s-au făcut formalitățile scriptice, ăia au pus javra să ne adulmece peste tot, apoi au trecut la genți. Nu zici, mă, că sare potaia cu labele pe geanta mea și-ncepe să scheaune?? Ce-are ăsta, mă? l-am întrebat pe colegul, care rămăsese și el siderat. Gaborii au înțepenit brusc. Deschideți geanta!! a zis unul și nu pe un ton de rugăminte. OK, Gizăs, calmează-te, șefule… Am deschis geanta, ăia au început să scotocească prin ea și au scos la lumină, evident, monștrii ăia cu parizer înveliți în staniol. Potaia o luase razna cu totu’. Când au desfăcut toate ambalajele alea, ziceai că ești la carmangerie, nene! Bă, puțeau alea acolo de se simțea, cred, până-n turnul de control!
Gaborii și-au smucit capetele într-o parte, mie-mi venea să intru în pământ, colegul se ținea de burtă de râs. Ce-s astea? a întrebat unul din gabori. Mâncarea mea, am zis, ca un idiot. Ăla n-a comentat, că gusturile nu se discută… Nu aveți voie să intrați cu produse din carne în Mexic, zice el. Le aruncați sau le mâncați acum, aici. Pe toate??? zic. Atunci le aruncați, zice gaborul. Nu puteți trece cu ele.
Era prima dată când aterizam în Mexic și, sincer, nu mă gândisem la asta, boul de mine, deși ar fi trebuit s-o fac.
Cățelul se potolise, îi șoptise ceva celălalt gabor, probabil că dacă nu e cuminte îi îndeasă alea pe gât, cine știe.
Am luat… alea mai de dedesupt, așa, iar gaborul a zis: Nu. Înveliți-le la loc, cum au fost și aruncați-le în coșul care se închide, cel de departe.
În fine, am trecut de control și am luat-o spre ieșire. Colegul s-a uitat în spate și-a zis Unul din ăia și-a făcut cruce…
Mda.
Ticălosul a râs de mine ore întregi. Se uita la mine și-l umfla râsul. Eu eram cam tuflit, că na… în loc să bag droguri, ca mafioții cei periculoși, bag parizer, ca românu’ și le dau ălora câinele peste cap.
Bun, hai să revenim la mâncarea din avion, cu puțină istorie pentru început.
Pe vremuri, la începuturile zborurilor comerciale, mâncarea din cabină și servirea erau echivalentul restaurantelor de pe sol. Mai jos aveți o imagine dintr-un DC-8 al SAS (Scandinavian Airlines), la first-class, din anul – cred – 1969 (copyright SAS Museum Norway). Vorbim aici de vremurile în care a zbura cu avionul constituia un lux, totuși.
 |
Odată cu înmulțirea și transformarea zborurilor comerciale în ceva pe care aproape oricine și-l poate permite, au apărut câteva probleme:
– din cauza numărului extrem de mare de pasageri, mâncarea sofisticată, procesul elaborat de preparare, timpii îndelungați pentru aceasta începuseră să genereze pierderi financiare companiilor de catering
– reconfigurarea cabinei, cu scaune în formula 2-3-3, 2-3-2 sau chiar 3-4-3 a micșorat, implicit, și culoarele de acces, astfel încât logistica preparării și a servirii mesei au trebuit modificate drastic
– elaborarea de noi norme și proceduri de siguranță pentru pasageri – în caz de ceva, un jambon poate deveni un proiectil care te pune jos în somn de voie, dacă lovește unde trebuie, nemaivorbind de o tavă metalică
Legat de profituri, e antologic ceea ce au făcut cei de la Ryanair, considerată, conform ratingurilor pasagerilor, cea mai proastă companie aeriană europeană: cu niște ani în urmă au eliminat două măsline din porțiile individuale, pentru „a face economie”. De fapt, asta e nimic, având în vedere că tot ei au propus înființarea de locuri în picioare pentru zborurile scurte, pentru a înghesui cât mai mulți pasageri. Slavă Domnului și organismelor care se ocupă de siguranța zborului că i-au aruncat pe scări în jos în șuturi…
Mâncarea din avion este preparată la fel ca cea pentru orice catering, cu câteva diferențe:
– numărul porțiilor preparate fiind foarte mare, atenția la detalii este mai mică
– după preparare, porțiile sunt congelate, nu întotdeauna în spații și în condiții perfecte
– porțiile pot să rămână congelate foarte mult timp
Cele de mai sus concură deja la modificarea consistenței, gustului și aromei alimentelor.
Opiniile pasagerilor sunt împărțite: unii spun că mâncarea nu are niciun gust, alții că gustul e foarte puternic și puțini spun că nu simt nicio diferență, asta din cauza modului în care receptorii gustului reacționează la condițiile de cabină.
În cabină, presiunea este coroborată cu altitudinea de zbor. Presiunea afectează urechile, nasul și gâtul, care sunt conectate între ele și, implicit, influențează modul în care receptorii gustului reacționează la diferiți stimuli.
De asemenea, zgomotul din cabină afectează, la rândul său, percepția gustului.
S-au făcut studii la sol, cu subiecți supuși la presiune și zgomot în paralel cu subiecți aflați în condiții normale și s-a constatat fără dubiu că presiunea și zgomotul afectează receptorii respectivi.
Există câteva alimente pe care le veți întâlni, statistic vorbind, mai des în avion – mă refer la zborurile de lungă durată – și anume roșiile, sucul de roșii, sarea, bacon-ul și derivatele acestuia, deoarece au un tip de aromă care e perceput mai ușor în condițiile de cabină.
Mulți pasageri afirmă că alimentele sunt prea „uscate” și e foarte adevărat. Congelarea pe timp îndelungat duce la desicarea alimentelor.
Înainte de servire, porțiile sunt decongelate, apoi încălzite la microunde, ceea ce extrage încă o doză de umiditate. Ați observat, probabil, și acasă că o pizza de ieri, scoasă de la frigider, încălzită la microunde, are un gust complet diferit față de cea proaspătă – asta dacă mai are unul. Imaginați-vă ce înseamnă asta în cazul unor porții congelate, uneori, zile întregi. Din acest motiv, unele companii aeriene servesc diferite feluri (de exemplu cartofi prăjiți) înecate în diverse sosuri – ceea ce are ca efect, de multe ori, amplificarea contrastului.
Este, așadar, mâncarea din avion bună pentru consum? Este, da.
Făcând abstracție de cele de mai sus, se poate mânca fără probleme. Filmele în care pasagerii sunt loviți, cu toții, de toxinfecții sunt doar filme. În realitate nu se întâmplă asta. Că există, uneori, pasageri care reacționează organic, e cauzat de diverse sensibiliăți, poate alergii la anumite componente, dar nimeni nu vrea să îmbolnăvească pasagerii, cu atât mai puțin echipajul aeronavei.
Cele de mai sus se referă la clasa Economy.
Pentru Business sau First-class, lucrurile stau cu totul altfel.
Mâncarea nu provine din același lot ca cea de la Economy, este preparată mult mai elaborat, iar meniul este complet diferit.
Unele companii aeriene angajează chiar chefi cu reputație, de exemplu British Airways l-a luat pe Heston Blumenthal, Air France pe Joel Robuchon, iar Gordon Ramsay a lucrat în trecut pentru Singapore Airlines.
Bineînțeles, pasagerii de la Economy nu prea beneficiază de experiența acestora, dar aici e diferența dintre un loc de 1.000 de dolari și unul de 5.000.
Și nu, echipajul nu mănâncă de la Business, ci de la Economy.
Nu pot să închei fără a menționa echipajul de cabină, însoțitorii de zbor, oamenii care au grijă ca zborul dvs. să se desfășoare în condiții de confort și siguranță maxime.
Aceștia se confruntă, din start, cu mai multe provocări.
1. Supravegherea continuă a cabinei și a pasagerilor, pentru a depista, incipient, orice eveniment ce poate duce la situații neobișnuite: stări de rău cronic, stări de panică, situații induse de diferite dizabilități, uneori (foarte rar) chiar decese în timpul zborului. Starea lor de alertă este maximă, pe tot parcursul zborului, chiar dacă zâmbesc ca și cum n-ar avea nicio grijă. Au multe. Fiecare pasager în parte e o grijă. Ați observat, pe zborurile lungi, însoțitorii de zbor plimbându-se periodic pe culoarele dintre scaune, relaxați, zâmbindu-vă, ca și cum ar fi pe Croisette. În pofida aparențelor, ei văd tot, fiecare detaliu din ceea ce face fiecare pasager în parte, înregistrează mental totul și evaluează totul în timp real, cu eventuale consecințe sau măsuri ce trebuie luate. Încărcarea lor psihică e foarte mare, și dacă nu vedeți asta, se datorează antrenamentelor intense prin care trec.
2. Gestionarea eventualelor situații de criză, cele mai multe din categoria „pasagerilor-problemă”. Mă refer aici la beție și agresivitate, la hărțuire sexuală, la insulte, la comportament necontrolat. Fun fact: românii sunt, după părerea mea, printre cei mai disciplinați pasageri. Da, există situații – destul de rare – în care diverși indivizi fac scandal, însă de cele mai multe ori o fac între ei, pe fondul alcoolului și sunt ușor de potolit. Cei mai dificili – din nou, e o opinie personală – sunt britanicii și francezii, urmați de americani. Îmi spunea cineva că cei din Orientul Mijlociu sunt și mai răi, dar nu știu asta first hand. Sunt situații în care colegele de la cabină se trezesc pipăite, li se cere insistent numărul de telefon și au fost cazuri când li s-a propus o „întâlnire” chiar acolo, în avion. Au fost situații în care un însoțitor de zbor a fost hărțuit pentru că era gay…
OK, STOP. Știu ce vreți să spuneți: „păi, bă, tu faci ca toți dracii când vorbești de homosexuali, cât poți fi de ipocrit, mă??” Trebuie să clarificăm niște lucruri.
Unu: în timpul zborului nu există nimic altceva decât profesioniști. Această industrie este cea mai sigură dintre toate. Siguranța și confortul pasagerilor sunt unicele criterii care se iau în considerare. Orice altceva e irelevant. Gay sau nu, într-o situație de criză extremă (da, sună puțin cam dramatic, știu), omul ăla își va sacrifica viața, dacă va fi nevoie, pentru a proteja un pasager, oricare ar fi acesta.
Doi: nu am nimic împotriva homosexualilor ca indivizi, dar am totul împotriva ideologizării homosexualității. Când gaura pe care-o bagi devine politică și ideologie, lucrurile iau o turnură foarte urâtă, într-un timp foarte scurt. Întotdeauna trebuie făcută o disociere clară între două fenomene. Dacă ești gay și-ți faci treaba, să fii sănătos, respect. Dacă, însă, ești gay și faci propagandă în avion, îți vei petrece zborul în compartimentul din coadă, cu mâinile legate la spate. (Cred că voi dezvolta asta într-un material viitor, măcar pentru a elimina unele confuzii.)
3. Ați aterizat la destinație, ați debarcat, mergeți acasă ori la hotel, vă așteaptă un duș fierbinte, un pat moale, o masă bună. Însoțitorii de zbor, însă, chiar dacă au o pauză mai lungă, e tot pe repede-înainte, pentru că vor pleca înapoi. E foarte obositor în timp, lucrurile se acumulează și, uneori, nu mai vor nimic decât câteva ore de somn. Stai în picioare ore întregi, păstrezi o figură și o atitudine relaxate, zâmbitoare, indiferent ce probleme ai, ai de-a face cu tot felul de oameni, fiecare cu pretenții și atitudini proprii, supraveghezi totul, vezi totul, memorezi totul. Ai de-a face cu sute de oameni simultan. E foarte greu. Uneori ești la ciclu și ai niște dureri de burtă de-ți vine să te chircești pe jos, zgomotul și presiunea cabinei nu ajută, deloc, iar tu trebuie să fii politicoasă, zâmbitoare, relaxată, să te fâțâi de colo-colo pe tocuri, să arăți bine și nimeni să nu se prindă că, de fapt, îți vine să te-arunci pe geam. Situațiile astea sunt mai dese decât vă închipuiți. Uneori ai probleme acasă, ba cu soțul, ba cu prietenul, ba cu copilul, ba cu părinții – și nimeni nu trebuie să știe asta, dintre pasageri, pentru că nu e problema lor. Adăugați la asta „pasagerii-problemă”, plus mediul închis al cabinei.
Cele de mai sus sunt un preambul, necesar pentru a ajunge la subiectul propriu-zis:
4. Servirea mesei (sau a meselor) presupune sute de porții scoase din compartimentele de stocare, decongelarea acestora, încălzirea lor, așezarea pe tăvițele respective împreună cu tacâmuri și alte accesorii, așezarea tăvițelor pe rastelurile cărucioarelor, deplasarea pe culoarele dintre scaune, comunicarea variantelor către fiecare pasager în parte, „vă rugăm să coborâți măsuța”, servirea corespunzătoare opțiunilor – și nu uita să zâmbești și să fii relaxat! Urmează, apoi, operațiunea inversă: colectarea tăvițelor, așezarea în rasteluri, primirea în mână, uneori, a diverselor resturi, unele dezgustătoare, zâmbește relaxat, descarcă căruciorul, curăță resturile. Servește băuturile, zâmbește relaxat, strânge dozele, paharele, sticluțele, șervețelele și altele.
După toate astea, mai trebuie să suni și în cockpit, să-l întrebi pe comandant dacă piloții doresc ba o cafea, ba ceva de mâncare, ba un snack, ba dacă totul e în regulă acolo (procedură standard la unele companii), să pregătești toate cele, să le pui în spațiul special de unde le vor ridica piloții și abia apoi să prinzi ceva timp pentru a te odihni puțin. Piloții sunt serviți ultimii, după ce cabina a fost eliberată de tăvițe, pahare sau doze. Dacă chiar îți pasă de însoțitorii de zbor, le spui „Nu e problemă, doar dacă ai timp.”
Și acum adăugați cele trei puncte de mai sus.
Poate nu mă credeți, dar, în condițiile astea, e de mirare că serviciul e la calitatea necesară pentru a mulțumi pasagerii. Eu, unul, nu sunt sigur că aș rezista.
Acum chiar că am să închei, dar…
… da, sunt ceva de groază, știu…
… nu înainte de a vă spune câteva lucruri pe scurt.
Înainte de îmbarcare, nu mâncați ceva ce provoacă gaze. Presiunea din cabină afectează stomacul și intestinele. Fasolea e cea mai sinistră opțiune.
Când se anunță prin PA servirea mesei, coborâți măsuța înainte să vă roage însoțitorul de bord s-o faceți. Îi economisiți câteva secunde prețioase.
După ce ați terminat de mâncat, grupați resturile, șervețelele, tacâmurile, pe tăviță, în așa fel încât să nu zboare de-acolo.
Nu îi puneți în mână însoțitorului de zbor șervețele murdare și nu le îndesați în buzunarul scaunului din față, nici între scaune.
La fel și cu paharele, dozele sau sticluțele: nu le băgați cine știe pe unde.
Ca un hint: pe perioada zborului beți suc de roșii sau de portocale sau apă plată, evitați băuturile acidulate.
O sticluță cu vin – sau chiar două, în funcție de rezistența la alcool, sunt în regulă, dar nu abuzați: condițiile de cabină pot amplifica efectul acestuia…
… și Enjoy your flight.
27 de comentarii la „Haleală suspendată”
Daca trebuie sa schimb pampersul copilului in avion?
Interesantă asocierea pampersului cu subiectul materialului… glumesc, nu vă supărați pe mine. 🙂
Într-o atare situație, cel mai bine e să vorbiți cu un însoțitor de zbor în prealabil. E posibil să existe un rând liber de scaune undeva și să puteți să manevrați copilul acolo, iar însoțitorul de zbor vă va îndruma.
Indiferent de situație, însă, pampersul murdar trebuie pus într-o pungă ce va fi legată – sau sigilată, dacă are ziploc – și aruncată în coșul din toaletă. NU în toaletă.
În niciun caz nu o puneți în buzunarul scaunului din față, nici sub scaun. Aveți la dvs. o folie absorbantă pe care să așezați copilul când îl schimbați: nu e OK ca ceea ce a produs tânărul să se scurgă pe scaun sau pe dvs.
După debarcare, echipajul de curățenie nu e plătit pentru a intra cu mâinile în diverse, gândiți-vă și la ei…
ati spus tot in afara de ce credeti dvs de mancarea din avion 🙂
Păi, e „mâncabilă”, n-am o problemă cu ea.
Când chiar ți-e foame, bagi și parizer din ăla… 🙂
ce faceti cand moare cineva in avion?
Nea Ioane, deveniți lugubru…
Depinde. Procedurile spun că, dacă există un rând de scaune libere, cadavrul se așează acolo, învelit în pătură, asigurat cu centura.
Dacă nu există locuri libere, cadavrul rămâne pe locul său, învelit în pătură, asigurat cu centura. Însoțitorii de zbor vor încerca întotdeauna să disimuleze decesul prin „pasagerului i s-a făcut puțin rău”. Dacă alți pasageri – vecinii cadavrului, de exemplu – își dau seama de realitate, sunt rugați să fie discreți.
Există și situații în care cadavrul este mutat în spate, departe de pasageri, dar asta depinde de configurația aeronavei. Ideal e să nu afle nimeni.
N-am trecut prin asta, niciodată, deci tot ce vă spun e strict procedural.
daca moare pilotul?
Pe bune? 🙂
Aveți o chestie cu muritul, Nea Ioane? 😀
OK, glumesc, dar am ajuns de la mâncare la pamperși și la murit în avion… există proceduri și pentru cazurile în care unul din piloți este incapacitat în timpul zborului. Nu le voi detalia aici, dar dacă citiți textul Coincidențe fatale, sunt descrise acolo, spre final.
😀 😀 😀 😀 😀
Ești fermecător când scrii despre culisele zborului!
Mie, mâncarea din avion mi s-a părut ca de spital, dar ceva mai „fardată”. E drept, nici n-am zburat pe distanțe lungi, în așa fel încât să mă rupă foamea. Am mâncat mai mult de curiozitate. 🙂
Dacă tot e să „aflăm de la specialist”, ia să te întreb și eu câte ceva:
– care e protocolul când un pasager e claustrofob și/sau face un atac de panică?
– au însoțitorii de zbor cunoștințe în acordarea primului ajutor în situații critice? Există o trusă de prim ajutor la bord?
🙂
N-am mâncat niciodată în spital, dar pare OK, în cazul ăsta, nu? 🙂
Atacurile de panică în zbor au multiple cauze care, toate, converg spre conceptul de „nervous flyer”. Punctul culminant, ca să spun așa, este senzația de „pierdere a controlului”, în condițiile în care te afli la zece kilometri deasupra Pământului, tu depinzi, practic, de niște oameni pe care nu-i cunoști și ești închis, ore întregi, într-un tub metalic din care nu ai scăpare, indiferent ce-ai face: nu poți coborî la prima și nici să deschizi geamul.
Înainte de 2011, ușa cockpit-ului putea fi lăsată deschisă, iar pasagerii puteau vedea, la îmbarcare, ceea ce fac piloții acolo și îi vedeau pe ei, ca indivizi, realizau o conexiune vizuală cu aceștia. Uneori, câte un pasager se apropia să vadă mai de aproape… nu că ar fi fost OK, dar se întâmpla.
După 2011, însă, noile norme de securitate impun închiderea și încuierea cockpit-ului înainte de îmbarcarea pasagerilor, ceea ce, din punct de vedere mental pentru pasageri, nu e OK, dar cine-i întreabă?
Am spus asta pentru că, într-o relație interumană, cea mai importantă este comunicarea directă, iar faptul că pasagerii puteau să vadă piloții era un factor de confort. Acum, ca pasager, vezi doar o ușă închisă, iar senzația primară este cea de separare totală și de amplificare a acelei senzații de „pierdere a controlului” de care pomeneam.
În pofida celor de mai sus, este important, ca pasager, să conștientizezi un singur lucru: industria aviației este cea mai sigură din lume.
Aeronava are la comenzi niște oameni, la fel ca tine și ca alții, al căror scop este să aterizeze la destinație fără incidente. Interesul lor, ca echipaj, este același cu al tău, ca pasager. Asta e premisa de la care trebuie să pornești.
Când un pasager are un atac de panică ce nu poate fi ținut sub control de el însuși – mental, prin discuții cu cei de pe locurile vecine sau prin medicație, depinde de specificul situației – cel mai bine e să se adreseze direct însoțitorilor de zbor. De fapt, sunt 99% șanse ca aceștia să știe deja situația, încă de la îmbarcare. Un pasager anxios, speriat, îngrijorat, e vizibil, după privire, după gesturi, după mimică, iar însoțitorii de zbor îl văd chiar de la ușă.
Protocolul prevede dialogul cu pasagerul respectiv, inducerea senzației de siguranță, în cazurile mai dificile pasagerul este dus în „galley” unde se discută cu el, iar în unele cazuri se administrează medicația corespunzătoare.
În cazurile grave în care, din cauza panicii, un pasager devine violent – au fost situații când unii ar fi vrut să deschidă ușa în zbor, deși e imposibil – dacă nu pot fi liniștiți verbal, se administrează calmante, urmând ca pasagerul să fie supravegheat îndeaproape pe parcursul zborului, dar astea sunt, cum spuneam, cazuri grave, iar decizia e a comandantului, în funcție și de procedurile specifice ale companiei aeriene. În 99% din cazuri, conversația și asigurările rezolvă problema. Însoțitorii de zbor sunt pregătiți pentru astfel de situații.
Dacă situația ajunge la extrem, adică există pericolul evident și imediat ca pasagerul să se rănească pe el însuși ori alți pasageri, dacă pune în pericol siguranța zborului și a pasagerilor, este informat comandantul, care raportează situația controlului de trafic și se poate ajunge până la aterizarea prematură pentru evacuarea pasagerului respectiv. Asta, însă, e foarte complicat și are consecințe, pentru că pasagerul respectiv ar putea fi tras la răspundere inclusiv penal, dacă nu prezintă afecțiuni psihice constatate și certificate de medic, iar dacă are asemenea certificate, trebuie să fie însoțit de cineva. În cel mai bun caz se poate ajunge la daune materiale foarte mari, iar uneori chiar la arestare – însă depinde de situație.
Ceea ce e foarte important e ca pasagerii să pornească de la premisa că cei de la bord, echipajul, sunt acolo pentru a avea grijă de ei, în orice situație, că întotdeauna există o mână întinsă și cineva care știe și vrea să asculte și, mai presus de orice, înțelege.
Nu e rușinos să ai un atac de panică în avion. Important e să te întrebi care sunt motivele și să-ți dai seama că, în realitate, motivele nu există. Ceea ce simți ca „panică” înseamnă doar atât, că simți, nu că ești în vreun pericol. Atâția oameni zboară zilnic, la orice oră și n-au o problemă, ba chiar le place. Și ei sunt la fel ca tine. Deci, de ce ai avea o problemă? 🙂
A vorbi cu cineva reprezintă o soluție foarte bună.
Legat de a doua întrebare, da, bineînțeles că au. Însoțitorii de zbor fac antrenamente pe manechine și pe oameni pentru tot ceea ce intră în categoria acordării primului ajutor. Nu mă refer aici la „Păpușă, mi-e cam rău, ce-ai zice de-un gură la gură?” cum mi-a spus cineva că i s-a propus…
Există la bordul aeronavelor, conform normelor, truse de prim ajutor, care conțin:
– tensiometru
– stetoscop
– kit de traheotomie (copii/adulți)
– kit de resuscitare manuală (copii/adulți)
– măști CPR (copii/adulți)
– inhalator bronhodilatator
– kit IV
– bureți cu alcool
– bandă adezivă
– foarfecă
– turnichet
– soluție salină
– mănuși
– ace de diverse dimensiuni
– seringi
– analgezice tablete
– antihistaminice tablete și injectabile
– atropină
– aspirine
– dextroză injectabilă
– epinefrină – EpiPen
– lidocaină
– nitroglicerină tablete
Normele EASA și FAA prevăd, de asemenea, ca fiecare aeronavă să aibă la bord un defibrilator și să existe cel puțin un membru al echipajului de cabină certificat pentru a-l folosi.
Oricum, persoanele cu afecțiuni cardiace cronice ar trebui să consulte medicul dacă vor să zboare. Presiunea din cabină este echivalentul unei altitudini de 1.500-2.400 de metri, iar oxigenul din sânge scade până la aproximativ 70%, ceea ce ar putea cauza unele probleme pentru aceștia.
Wow! Superbă dare de seamă, la cerere. Axinte, cred ca suferi de inflamare cronică a glandei scriboree… Dar… dacă scrii blog ca sa te mai defulezi si să te mai descarci de stres, deh, dă-i nainte. Poate te ajută să fi mai rational, mai calm, mai normal la cap, când esti la serviciu. Practic tu prestezi aici, pe blog, muncă în folosul comunitatii. 😉 Si comunitatea nici nu-si dă seama si nu apreciază, tu-le muma-n cur. 🙂
Axel, presupun că lista trusei e cu copy-paste, nu că ai scris-o din memorie. 🙂
Oricum, faptul că la bord există kit de tracheotomie și EpiPen mi se pare formidabil. Nu glumesc. Cine a creat-o, chiar că s-a gândit la ce e mai rău. Defibrilatorul mi se părea obligatoriu. Atropină? Aici m-ai prins! Se folosește în perfuzie i.v., ca antidot în intoxicația cu derivați organo-fosforici (furadan, de pildă). Voi pentru ce situație o aveți?
O să revin!
Evident că m-am uitat pe norme. Nu țin minte și asta, punct cu punct.
Habar n-am ce-i cu atropina, dar pot să mă interesez, dacă vrei. Nici dextroza nu știu de ce e acolo, de fapt. Normele sunt elaborate de EASA și de FAA, tipii de-acolo or ști ei ceva, mă gândesc.
Eu, unul, n-am văzut nicio situație în care să fie folosită trusa de prim ajutor.
Uite, m-am uitat pe norme așa, mai adânc și, legat de atropină, se spune: „utilizată pentru creșterea ritmului cardiac la pasagerii care îl au instabil.”
De ce sunt atat de multi romani refuzati sau intorsi abuzuv din Mexic? Scrie si in Libertatea. Companiile aeriene ii refuza la imbarcare inca din Europa ceea ce e un abuz,pentru ca au bilete si toate actele si au platit vacanta in avans!
Nu e un subiect pe care îl cunosc.
Răspunsul poate fi găsit, cred, în politicile companiilor aeriene, în protocoalele încheiate de acestea cu autoritățile de frontieră, în – probabil – unele nereguli specifice anumitor pasageri și, probabil, într-o anumită imagine pe care diverși indivizi au creat-o românilor în alte țări.
Felicitari d-le pilot, copilot, inginer de zbor, poet, romancier, coautor, erou si mare luptator, pentru drepturile inalienabile ale oamenilor si animalelor, dar mai ales ale creatorilor, inventatorilor, producatorilor, generatorilor de frumuseti si capodopere originale, reale, virtuale, si/sau legende si povesti nemuritoare…
Ha? What…?
Dude… seriously…?
Axinte, nu te lăsa păcalit. Ala nu e anonim, e onanist. Cu tenta exhibitionistă. Dar… ti-a prestat frumos. Il cunosti personal, nu-i asa? Altminteri nu i-ai îngădui să presteze măscări pe blogul tău la adăpostul anonimatului si onanimismului. Nu? 🙂
Mi-e greu să cred că toate stewardesele alea drăguțe sunt capabile să scoată un pasager din atac de panică. Fiindcă eu nu mă gândeam la atacuri de panică provocate de frica de zbor, ci la atcuri de panică de cauză necunoscută.
În fine, nu prea mai contează.
Ideea e că, dacă ai scrie o carte „din cabina piloților”, ar fi best seller. Poate pigmentată cu amintiri ale personalului auxiliar. Nu știu, încă nu văd sinopsisul, dar ar fi lovitură.
Ce înseamnă „atacuri de panică de cauză necunoscută”? Din câte știu, atacurile de panică au drept cauză o stare de anxietate a individului amplificată de diverși stimuli exeriori și pot avea loc pe stradă, în lift, pe vapor, în avion sau oriunde, în funcție de ce îl afectează pe respectivul, poate fi agorafobie sau, la fel de bine, claustrofobie. Problema nu e cauza, cunoscută sau nu, ci manifestarea propriu-zisă și eventualele consecințe ale acesteia.
Cât despre „stewardesele alea drăguțe”, cel mai simplu e să încerci să ai unul când vei zbura proxima ocazie.
Nu, n-ar fi. Plus că au făcut alții treabă mult mai bună decât aș putea face eu.
Nu mi-ai răspuns, însă, la întrebarea de dincolo.
Da, m-am exprimat eu confuz, adică altceva aveam în cap și a ieșit o întrebare prostească.
Atacul de panică determină simptome asemănătoare/identice cu cele din infarctul miocardic. Un individ cu istoric de atacuri de panică își gestionează criza, fiindcă a mai trecut prin asta. Un „debutant” va fi de zece ori mai anxios, manifestările sunt spectaculoase, el face un fel de… atac de panică la atacul său de panică. Creierul lui simulează perfect infarctul miocardic sau criza de astm. Mă întrebam dacă însoțitorii nu „se pierd”, panichează ei înșiși în timpul acordării de ajutor. Dar, dacă zici că sunt școliți și în direcția asta, discuția devine inutilă.
(Nu mai întreba cu atropina, că mi-am amintit eu! 🙂 )
O mulțime de oameni (uite că și eu!) crede că „fetele alea drăguțe” sunt bune doar la plimbatul căruciorului cu haleală printre scaune și la zâmbit frumos. Adică dacă ești frumușică și ai picioare mișto, postul de stewardesă e ca și al tău! 🙂
Uite despre ce mi-ar plăcea să ne mai povestești: cât e adevărat și cât e cusut cu ață albă în filmele cu catastrofe aviatice, deturnări de avioane…
Da, cam asta e ideea cu atacul de panică.
Cum îți spuneam, n-am văzut cazuri – or fi fost, dar n-am avut cum să le văd – însă nu, situația în care, din cauza panicii, însoțitorii de bord nu pot lucra cu un pasager care are un atac de panică e improbabilă – iar aici e necesară încă o explicație (ce să-i faci, industria asta e destul de complexă). În echipajul de cabină există o ierarhie foarte bine stabilită. Există un coordonator – se numește „purser” – care are cea mai mare vechime și cea mai multă experiență. În ordine descrescătoare, urmează ceilalți, iar un „rookie” va fi, întotdeauna, inclus într-un echipaj experimentat, cu atribuții specifice. Principiile pe care funcționează echipajul de cabină sunt colaborarea, coordonarea și comunicarea. Se numește Crew Resources Management. Ai o problemă, întrebi un coleg și vei fi îndrumat. Ai o problemă gravă, vei fi ajutat și îndrumat de un coleg cu experiență peste a ta. Deci, e exclusă situația în care, din cauza lipsei de experiență, să nu știi ce ai de făcut și să fii lăsat singur.
Însoțitorii de zbor învață foarte multe lucruri, inclusiv cum să stingă incendii în cabină. Există companii aeriene care îi bagă, efectiv, într-un fuzelaj pe sol, în care e un incendiu, fum, întuneric, iar ei sunt testați în procedurile de stingere a acestuia – sub supravegherea pompierilor.
Poate că pare curioasă insistența mea față de echipajul de cabină, dar importanța lor este vitală în zbor și, deseori, sunt subapreciați și priviți ca niște chelneri, sau în alte feluri. Dar na, faci meseria asta pentru că îți place, altfel n-ai rezista.
Cred că ar fi potrivit un „interviu” cu un însoțitor de bord, doar că e extrem de greu de obținut. Pe lângă clauzele de confidențialitate specifice fiecărei companii aeriene, ei sunt destul de rezervați în a vorbi în detaliu despre meseria lor.
Mda, interesant subiectul, l-am notat. 🙂
Solidară cu breasla însoțitorilor de bord! 🙂
Și farmaciștii sunt considerați azi niște vânzători, ba chiar niște vânzători băgăcioși, care exasperează cu întrebări indiscrete și inutile, când „clientul” știe foarte bine ce-i trebuie. Vechea definiție ironică a farmacistului era „mestecător monoton la mojar”. Azi, nici măcar atât nu mai reprezintă, fiindcă oamenii nu mai știu ce e ăla mojar. 🙂 În 70% din timpul petrecut la muncă, mă simt cofetăreasă, fiindcă pacienții mă întreabă: „Aveți laborator propriu?”
„Aveți laborator propriu?” 😀 😀 😀 WTF man…?
„Vreau și io’ o aspirină, da’ să fie pastila pătrată și verde…”
Nu ne mai facem bine-n veci. 😀
Tot nu mi-ai răspuns la întrebarea de dincolo… 🙂