LATER EDIT
Gabriel Liiceanu (patronul editurii Humanitas, fosta Editura Politică, primită cadou de la Ion Iliescu, împreună cu subvențiile aferente, din bani publici) a propus desființarea Academiei Române (!!!) și reînființarea alteia, noi, probabil de ciudă că protejatul său și-a primit drept în dinți confirmarea propriei non-valori.
Se vede treaba că principiul „uite, batem masa cea rea pentru ca ți-a dat cu colțul în căpuț”, folosit la matura vârstă de trei ani, se aplică și în cazul „simbolurilor culturale” ale bietei Românii.
Vai de curu’ nostru, mă…
Academia Română a respins candidatura lui Mircea Cărtărescu (îmi cer scuze tastaturii și ecranului pentru îndrăzneala de a fi scris acest nume, le promit că le dezinfectez cu spirt și betadină).
Personal, sunt convins că respingerea nu s-a datorat unei „treziri a conștiinței” la nivel de instituție, ci, mai curând, s-a datorat cuiva care nu doar că nu-l plăcea pe scatofilul respectiv, dar a avut și curajul să voteze contra, ceea ce e mare lucru în România zilelor noastre.
A lipsit doar un vot pentru ca scato-plagiatorul copil de suflet al altei lichele, liicheanu și al altor intelectuali-viermi gen Pleșu, Patapievici și, oh, să n-o uităm pe mama-răniților, doamna care i-a înseninat și sculat, ca să spun așa, bătrânețile lui Gogu Rădulescu, autoarea-permanent-dizidentă-dar-tradusă-și-cu-burse-peste-tot pe timpul comuniștilor, și anume Ana Blandiana, această fofilatoare printre favoruri și, de ce nu, cearșafuri, a lipsit doar un vot, cum spuneam, pentru ca căcărescul să-și atârne de coadă și „academician”. Pfui!
Scatofagul Cărtărescu, fost locotenent de securitate și propagandist la „Adevărul”, e un fals cap-coadă. Plagiator precoce, dovedit cu acte-n regulă, a fost folosit, încă din tinerețe, ca vector pentru propagandă și bani (mulți!!) de către tripleta care face legea – încă – în literatura românească contemporană: Liiceanu, Pleșu, Patapievici, pe lângă care mișună ca paraziții fostele vedete din rahat ale defunctului Grup de Dialog Social.
S-au pompat bani cu nemiluita, milioane de euro, în cărtărescul-plagiator, bani publici, umflați periodic, cu seninătate, de editura liicheanului, în virtutea cadoului făcut de o altă jigodie mizerabilă, și anume Iliescu Ion.
Cărțile căcărescului s-au tradus inclusiv în țări africane – repet, pe bani publici, adică ai noștri – și zac cu miile prin depozite, prăfuite, așezate pe rafturile cele mai de sus, fără ca nici dracu-n persoană să se apropie de ele. Credeți sau nu, le-am văzut cu ochii mei.
Cărtărescul-scatofag a beneficiat de o promovare care depășește cu mult limitele nesimțirii – din bani publici și nu voi înceta să repet asta – și mă-ntreb câți din banii ăia au fost, de fapt, para-ndărăt către ‘telelctoalii cu morgă de cadavru care le spun românilor, de douăzeci de ani și mai bine, că cultura se rezumă doar la ei.
Acum, cărtărescul a primit un șut în cur care l-a azvârlit, pe scările Academiei, în jos, direct în strada prăfuită de unde s-a emanat ca aburii din canalele de colectare a apei de la căcăstoare. Nu-i problemă. Cărtărescului îi place rahatul. Îl scrie în cărțile lui, îl halește cu lacrimi de câte ori îl vede.
Nu mă surprinde reacția blandianei-arpagic, al cărei discurs pare desprins dintr-o plenară CC a PCR, asezonată cu critici vomate fulminant la adresa dujmanilor bobor’lui. Cu mecla ei de bunicuță cumsecade, blandiana a fost, dintotdeauna, o viperă care, după ce i-a pupat în cur pe comuniști – și pe Gogu Rădulescu, se pare, prin multe alte părți – s-a dat apoi, când s-a sucit treaba, cu dizidenții, orăcăind cui voia s-o asculte că ea a fost, de fapt, întotdeauna, „contra”. Dacă ne referim la anumite poziții – respectiv cea a misionarului și/sau pe-la-spate – da, a dat contre – și ce contre!! Doamnă, ați îmbătrânit mizerabil, la fel cum ați trăit. Sper să vă scufundați în haznaua istoriei.
Nerușinarea găștii de la fostul GDS nu e depășită decât de mizeria lor morală, cu mult mai mare decât a ceea ce plutește prin canalele de colectare de sub Dâmbovița. Ei, mizerabilii de la fostul Grup de Dialog Social, pepinieră de hoți și de bandiți cu ifose de chivuță trăitoare în căcat, ajunsă întâmplător în „lumea bună”, propagandiști infecți de homosexualitate instituționalizată și ideologizată, de conivență cu un aparat politic format din borfași inculți, foști șomeri sau lopătari de rahat, agramați, semidocți, cu un nivel cognitiv sub cel al unui elev de clasă primară, au distrus cultura românească, însușindu-și totul pe persoană fizică, furând bani publici cu seninătatea banditului care-i taie gâtul unei bătrâne pentru a-i umfla pensia.
„Doctori” care nu sunt în stare să despartă în silabe un cuvânt mai lung de cinci litere, pușcăriași condamnați, șuți cu gâtul murdar, covrigari împuțiți pe care încă îi mănâncă fesele de la scaunul capitonat, și-au dat mâna cu jegurile fosilizate care se cred „oameni de cultură” pentru a distruge ultimele rămășițe ale unei culturi aflate, și așa, pe scăunel și cu lațul de gât.
Căcărescul care-și vinde terfeloagele cu 100 de lei pe motiv că sunt „bune și scrise de EL” a avut, anul trecut, o ultimă – sper – zvâcnire persitaltică atunci când a fost ales „președinte de onoare” a ceea ce a ajuns un jalnic simulacru de cultură, și anume târgul de carte Gaudeamus. Îi cam pierise, însă, zvâcul, iar vocea îi era cam slabă: probabil prefigura până și el că, în curând, va veni vremea să-și ia catrafusele și să dispară din peisaj la remorca liicheanului-limbiceanului, iar dacă cineva ar avea coaie în țara asta i-ar cere și socoteala banilor rășluiți în atâția ani de zile.
Dar n-o va face – nimeni.
E de menționat faptul că singurul academician român care a avut curajul să spună lucrurilor pe nume a fost Nicolae Breban, acest „animal al scrisului, o forță”, cum l-a numit Paul Goma.
Până și Ioan-Aurel Pop, despre care aveam o altă părere, s-a fofilat ca mortu-n păpușoi. Sincer, nu mă așteptam. L-am respectat pe tip, întotdeauna. Nu-l mai respect. E și el o râmă afiliată, probabil, Grupului de la Cluj, cine știe.
O să spuneți „Bă, da ce urlă invidia-n tine și arunci cu rahat în oamenii ăia!”
Nu invidia urlă, ci frustrarea.
Frustrarea că o nulitate infectă ca Ciucă-eroul-de-la-Nassyriah, ofițer făcut la apelul bocancilor, dovedit hoț, fără onoare, laș și mincinos, și-a promovat o mizerie de terfeloagă scrisă de alții pe trei milioane de euro din bani publici, frustrarea că editurile n-au decât să moară dacă n-au „spate politic”, frustrarea că o pletoră de babalâci scârboși și impotenți au ajuns să decidă viitorul culturii, frustrarea că scriitori buni, foarte buni, sunt dați la o parte cu dispreț de jegurile din Uniunea Scriitorilor – această canalizare de amantlâcuri jalnice și de trafic de influență care funcționează ilegal… o, dacă ați ști ce se petrece pe la parangheliile lor din teritoriu, unde aspirante la 50% în plus la pensie se chinuie, cu gurițele lor rujate, să aducă puțină viață în mădularele scofâlcite ale unora, plus alte lucruri care țin de Art. 359 Cod Penal! -, frustrarea că un căcărescu-plagiator e făcut vedetă de alți mizerabili cu batistuțe roșii la gât și morgă ce pute-a formaldehidă, frustrarea că o creatură ca Ileana Negrea, această „feministă” ignorată hormonal a luat premiul Mihai Eminescu – Opus Primum pentru „pizda mea e o mașinărie războinică / care vrea să-și facă dreptate” – săracul Eminescu, cu ce zdrențe a ajuns să fie asociat… – și, nu în ultimul rând, frustrarea că o groază de poporeni se uită-n gura maro a căcărescului și în cea a liicheanului, sperând să-și ia de-acolo lumina, dar tot ce primesc în realitate e un damf de rect și le place.
Căcărescu, you’re OUT!
Sper să-ți urmeze și cei care te-au gonflat suflându-ți în cur și mai sper să văd niște falimente răsunătoare, la care nu s-ar fi gândit nimeni.
E cinci dimineața și-mi vine să deschid șampania.
Cum spuneam:
CĂCĂRESCU, YOU’RE OUT!
