Ți-e frică de turbulențe? Să nu-ți fie.

E statistic recunoscut faptul că majoritatea oamenilor au o teamă de zbor, mai mult sau mai puțin exteriorizată și e absolut normal să o aibă: Omul nu a fost conceput să zboare. Structura sa internă este făcută pentru existența la sol, nu pentru a se năpusti de nebun cu 900 de kilometri pe oră pe-acolo pe sus, într-un tub din aluminiu cu găuri. Serios acuma… what the heck? Stai înghesuit în scaun, între două aripi pline cu carburant inflamabil, afară sunt -40 de grade, oxigen nu prea, plus că ți-ai cedat controlul asupra propriei existențe celor doi indivizi de undeva din față, pe care nici măcar nu-i vezi, habar n-ai cine sunt… dacă vreunul e ucigaș maniac? Pe lângă asta, ești foarte sus, la naiba!
Când pe lângă toate astea începi să te și zgâlțâi de-ți sare pepsi-ul din gură, când vezi cum aripile alea tremură și se încovoaie de parcă vor să se rupă, ba parcă și motoarele oscilează, ale naibii! nu-i de mirare că te ia transpirația și că prinzi de mânerele scaunului ca și cum ai vrea să le smulgi de-acolo. Nu?

Senzația de disconfort mental e absolut normală, iar cei care au o problemă cu asta sunt vizibili încă de la îmbarcare. Însoțitorii de zbor, care stau la intrarea în avion, îi citesc din prima și știu exact cu cine ar putea avea probleme, de asta stau cu ochii pe ei, deși respectivii nu știu asta.
Acum mi-a venit ideea de a include în material câteva considerații vizavi de însoțiorii de zbor, o voi face la final.
Haideți să vedem ce înseamnă, de fapt, turbulențele, dincolo de zgâlțâielile care ne ridică inima în gât (uneori și stomacul).

Există turbulențele care apar din cauza mișcării aerului în jurul formelor de relief: munți, clădiri înalte etc.
Atunci când vântul se izbește de un munte, de exemplu, se comportă ca un fluid ce se izbește de un obstacol – de exemplu apa în jurul unui picior de pod. Diferența e că aerul, mișcându-se, poate genera un fel de „vârtejuri” la înălțimi destul de mari, de la sute până la câteva mii de metri, în funcție de înălțimea obstacolului. Dacă decolați de lângă un oraș cu clădiri înalte și dacă e vânt, cel mai probabil veți simți zgâlțâituri de scurtă durată, ca pe un drum neasfaltat.

Există apoi turbulențele care pot apărea atunci când aeronava intră într-un strat de nori.
Nu toți norii generează turbulențe, ci un anumit tip, numiți nori de convecție. Norii de convecție sunt formați atunci când Soarele încălzește solul și, la un punct, acesta generează o „bulă” – impropriu spus – de aer cald care se ridică. În interior e multă umezeală sub formă de vapori de apă. Pe măsură ce urcă, se răcește progresiv și, la un moment dat, din cauza temperaturii scăzute, vaporii se transformă în picături. Atunci se formează și norii. În decursul acestor transformări, în interiorul norilor se eliberează energie mecanică, ceea ce duce la apariția mișcărilor violente ale picăturilor de apă, adică a turbulențelor.

Cele două tipuri de turbulențe de mai sus nu sunt periculoase, oricât de impresionant scutură aeronava. Nu vă faceți probleme. Deloc.

Există, însă, un tip de nori care generează turbulențe periculoase, iar aceștia sunt norii cumulonimbus.
Norii cumulonimbus se formează în urma creșterii norilor cumulus. Aceștia din urmă, în anumite condiții atmosferice, cresc încontinuu și formează norii cumulonimbus care se disting prin mărime – se vede de pe sol diferența -, sunt închiși la culoare, arată cam ca o ciupercă și, în vârf, au un „smoc” alb, ca vata de zahăr, în interiorul căruia se află cristale de gheață, Pe măsură ce se măresc, norii cumulonimbus aspiră tot mai mult aer cald de jos, acesta urcă spre vârf, unde apa îngheață și se prăbușește înapoi, spre baza norului. E un fel de vârtej acolo, extrem de puternic, care ar pune în pericol o aeronavă, fiind capabil chiar să-i afecteze structura.
Din fericire, norii cumulonimbus conțin foarte multă umezeală și, de aceea, apar pe radarul meteo de la bordul aeronavelor mult înainte ca acestea să se apropie de ei, așa că sunt ocoliți, întotdeauna. De fapt, sunt luați atât de în serios încât, într-o ipotetică imposibilitate de a-i ocoli, aeronava se întoarce spre cel mai apropiat aeroport. Niciun pilot n-ar risca să zboare prin cumulonimbus, așa că nici aici nu vă faceți griji: șansele să întâlniți așa ceva sunt zero.

Un alt tip de turbulențe sunt cele care apar „de nicăieri”, pe cer senin, fără nori, numite Clear Air Turbulences sau CAT.
Zbori tu frumos, vezi jos pământul, îți intră soarele pe geam, bei și tu o cafea și, deodată, ceașca îți dă una-n bot, cafeaua îți sare pe tricou, avionul se scutură cu niște zgomote de-a dreptul suspecte și-ți aduci aminte că ești foarte sus. Dacă ai ghinion mare, îți cade și bagajul în cap. De asta, întotdeauna purtați centura de siguranță când sunteți așezați. Una e să vă sară mâncarea-n poală sau laptopul în față, dar dacă, din nou, aveți ghinion mare, vă puteți trezi aruncat drept în tavan dacă n-aveți centura.
CAT apar atunci când aeronava ocolește o formațiune cumulonimbus, iar o furtună în interiorul acesteia poate să agite aerul pe o distanță măricică.
Mai apar atunci când aeronava întâlnește un vortex generat de formațiunile de relief de la sol, iar indiciul pentru asta sunt acei nori frumoși, turtiți, în formă de OZN. Din nou, aceștia sunt ocoliți, pentru că pot fi periculoși. Din nou, nu vă faceți griji: sunt foarte ușor de ocolit.
În fine, o altă cauză a apariției CAT o constituie ceea ce se numește „jet streams” – curenții-jet. Imaginați-vă un „tunel” prin aer, cu diametrul de sute de kilometri, cu lungimi de mii de kilometri, iar în interiorul său, aerul se mișcă cu viteze ce pot atinge și 300 de kilometri pe oră. De regulă, zonele respective sunt marcate pe harta meteo, dar nu poți fi sigur că sunt asociate cu turbulențe, din cauză că sunt impredictibile și pot fi extrem de întinse. De asemenea, piloții au la îndemână ceea ce se numește PIREP (PIlot REPorts) prin care comunică controlului de trafic din zonă existența unor turbulențe la o anumită înălțime, pe un anumit sector. Controlul de zbor trimite rapoartele către toate aeronavele din aria de acoperire, așa încât piloții sunt informați, pracic, în timp real dacă undeva, înaintea lor, există turbulențe. Dacă zona respectivă nu este acoperită de controlul de zbor – cum este, de pildă, deasupra oceanului – piloții ascultă, oricum, comunicările altor aeronave și sunt, la fel, informați.

Mai există turbulențele create de deplasarea unei aeronave, la fel ca siajul vapoarelor prin apă, dar nu le vom dezvolta aici, pentru că sunt aproape imposibile ocaziile în care un Cessna de două locuri se nimerește în „siajul” unui Boeing 747.

După intensitate, turbulențele pot fi: ușoare, moderate, severe și extreme.

Turbulențele ușoare sunt cele pe care le simțiți la aproape fiecare zbor. Da, provoacă un oarecare disconfort mental pasagerilor mai sensibili, dar nimic mai mult.

Turbulențele moderate sunt ceva mai puternice. Atunci apare situația în care unii pasageri scot diverse exclamații de spaimă, unii poate chiar țipă. Avionul se scutură destul de tare, însă, din nou, nu se poate întâmpla nimic. Acestea sunt cele mai întâlnite turbulențe, statistic vorbind.

Turbulențele severe sunt, însă, altă poveste. Pe lângă ceea ce simt pasagerii, piloții pot întâmpina anumite probleme la controlul aeronavei. Aceasta își poate modifica brusc înclinația, viteza, uneori altitudinea. Ca să vă faceți o idee, în turbulențe severe se întâmplă să vrei să apeși un buton și să nimerești la zece centimetri lângă, în zona unui sistem complet diferit. În cabină, se simt foarte tare. Se pot deschide trapele compartimentelor pentru bagaje, dacă nu purtați centura s-ar putea să ajungeți în brațele domnișoarei de lângă, sau, mult mai rău, în ale domnului bărbos și cu mușchi de lângă… ați prins ideea (suciți-o cum vreți, în funcție de ce sunteți, bărbat sau femeie).
Din nou, însă, în afară de disconfort, nu aveți de ce să vă faceți griji: aeronava este tot timpul sub control. Nu se rupe, nu cade.

Turbulențele extreme sunt… ei bine, extreme. Sunt localizate în interiorul norilor de furtună (cumulonimbus, vă aduceți aminte?) așa că șansele să întâlniți unele sunt, practic, nule. Ce efect ar avea, teoretic, asupra aeronavei? Imaginați-vă un dop de plută într-o găleată în care turnați o altă găleată cu apă.

Un aspect pe care l-aș menționa – și care, în general, sperie pasagerii – este cel al aripilor care oscilează în sus și în jos.
Pare destul de nenaturală mișcarea, însă e foarte naturală. Aripile sunt construite elastic, tocmai pentru a prelua și amortiza șocurile cauzate de turbulențe. Dacă ar fi rigide, s-ar rupe. De exemplu, la Boeing 787, aripa poate oscila pe o distanță verticală de 7 metri fără să se rupă.
Un alt aspect este cel al oscilației motoarelor. Ați observat că, atunci când aripa „flutură” și motoarele au o mișcare destul de ciudată, de oscilație dreapta-stânga. N-aveți de ce să vă faceți probleme: motoarele sunt montate pe structuri care permit aceste mișcări, tocmai pentru a prelua și amortiza șocurile. Nu cad de-acolo. Ar cădea, dacă ar fi fixate rigid – dar nu sunt.
Gândiți-vă la asta înainte să vă speriați.

Există, bineînțeles, proceduri specifice pentru abordarea diverselor tipuri de turbulențe, pe care nu le voi menționa aici – aș lungi prea mult lucrurile și ar deveni și foarte complicate.
Ceea ce trebuie să rețineți, însă, este faptul că indiferent cât de tare credeți că vă scuturați, niciodată nu va fi suficient de tare pentru a afecta aeronava și siguranța dvs. De fapt, într-un an întreg, cam 200 de oameni sunt loviți sau răniți ușor din cauza turbulențelor, iar aceia fie nu purtau centura de siguranță, fie se plimbau prin avion fix în momentul ăla.
Piloții știu ce au de făcut pentru a vă duce în siguranță la destinație, iar însoțitorii de zbor sunt antrenați pentru a face față oricăror situații.
Deci, nu vă faceți griji.

Așa cum spuneam la început, aș vrea să vorbesc puțin despre însoțitorii de zbor.
Însoțitorii de zbor sunt personal navigant, nu sunt nici chelneri, nici fete care umblă după o relație cu pasagerii, în pofida confuziei pe care o fac unii. De fapt, dacă respectivii persistă în „confuzie” și depășesc limitele, comandantul are dreptul de a-i imobiliza pe durata zborului, urmând să-i predea poliției după aterizare. Deci, nu vă jucați.

Antrenamentul unui însoțitor de zbor presupune foarte multe lucruri, începând de la acordarea de asistență pasagerilor până la stingerea incendiilor în cabină, sau evacuarea în siguranță a pasagerilor atunci când e necesar.
Dacă are loc o aterizare forțată, însoțitorii de bord vor părăsi cabina ultimii, chiar dacă prin asta își pun viața în pericol. Pentru ei, viața dvs. este mai importantă în momentul respectiv. După ce au părăsit cabina, comandantul și copilotul verifică încă o dată avionul, de la un cap la altul, pentru a se asigura că niciun pasager nu a rămas blocat undeva, și abia după aceea părăsesc aeronava.

Ca pasageri, vă aflați sub observație din momentul în care ați intrat în avion. Însoțitorii de zbor care vă întâmpină la ușă nu fac doar un serviciu de curtoazie, ci vă privesc atent și, în câteva secunde, știu precis ce fel de pasager sunteți: calm, anxios, cu teamă de zbor, cu potențial agresiv etc. După îmbarcare, echipajul de cabină raportează comandantului dacă la bord se află pasageri ce trebuie ținuți sub observație, folosind o serie de coduri numerice pe care nu le voi detalia aici. Pe tot parcursul zborului, aceștia sunt monitorizați permanent și discret. Nu mă refer aici la situațiile extreme care implică pasageri violenți, ci la orice situație – medicală ori de altă natură.
Pasagerii cu copii mici beneficiază de un plus de observație și de atenție – dacă au nevoie – dar niciodată nu rugați un însoțitor de zbor să arunce pampersul murdar pe care tocmai l-ați scos de pe tânărul moștenitor. Nu e treaba lui, e treaba dvs. să îl puneți într-o pungă sigilată, pe care să o aruncați după aterizare. Chestie de bun-simț.

Fetele drăguțe care vă servesc cu diverse și vă zâmbesc sunt, uneori, groaznic de obosite, uneori au probleme personale, dar vă zâmbesc și sunt amabile pentru că asta trebuie să facă. Să umbli pe tocuri ore întregi prin avion, străduindu-te să fii amabilă cu toți pasagerii, unii din ei mitocani, prost crescuți, mârlani, care au impresia că sunt acolo pentru a fi tratați ca niște capete încoronate, e foarte greu și ar trebui să le vedeți atunci când, după aterizare, ajung acasă ori în camera de hotel. Nu mai vor nimic altceva decât un duș și să doarmă.
Pe de altă parte, oricât ar fi de drăguțe și de finuțe, să știți că sunt capabile să se apere foarte bine în caz de nevoie. Nu vor începe să țipe după comandant. Există, din păcate, cazuri de pasageri violenți la bord, uneori beți, care încep să facă urât, însă nu rezistă mult.

Munca lor e foarte grea, să știți și nu uitați: într-o situație limită, viața dvs. e în mâinile lor, iar ei și-o vor sacrifica pe a lor pentru ca dvs. să fiți în regulă.
De aceea, întotdeauna, încercați să le zâmbiți. Spuneți „mulțumesc”. Atunci când părăsiți avionul, un „mulțumesc” și un zâmbet fac, pentru ei, diferența dintre o zi bună și una urâtă. Nu vă costă nimic, dar pentru ei e extrem de important.
Nu le oferiți, niciodată, bani, oricât ați fi de mulțumiți: nu au voie să accepte. O ciocolată mică, poate o cutie cu bomboane pentru tot echipajul, poate un măr, poate un voucher pentru o cafea undeva, sunt potrivite dacă doriți să le oferiți ceva. Nu e obligatoriu, să nu înțelegeți greșit! Nu sunteți la medic, să dați șpagă!

Mai presus de orice – mă repet – zâmbiți-le și spuneți-le „mulțumesc”.

Sper că am reușit să vă liniștesc, măcar puțin, în privința turbulențelor și că, data viitoare când veți zbura, le veți privi ca pe ceva normal, care nu prezintă absolut niciun pericol.
Așezați-vă comod, nu uitați de centură, ascultați instrucțiunile echipajului, bucurați-vă de zbor și fiți convins că echipajul aeronavei se află acolo pentru ca dvs. să ajungeți la destinație în siguranță.

… și nu mai aplaudați la aterizare…