„Am auzit țipetele celor torturați în Iad…”

Pe lângă preocuparea de a ajunge cât mai sus, Omul a dorit să ajungă și cât mai jos și nu vorbim aici de oceane, ci de scoarța terestră. Dacă în materialul de aici am vorbit de o gaură misterioasă aparent imposibilă din punct de vedere geologic, în materialul de față vorbim de ceva realizat profesional.

Excluzând forajele industriale, s-au făcut încercări de a fora cât mai adânc în scopuri, evident, științifice. Primii care au inițiat un astfel de proiect au fost americanii, în 1961, prin proiectul Mohole, cu scopul de a preleva probe din discontinuitatea Mohorovičić (sau Moho, pe scurt). Discontinuitatea Mohorovičić este situată la limita dintre scoarța terestră și mantaua superioară, caracterizată prin modificarea vitezei undelor seismice din cauza densității diferite a celor două medii.

Vom specifica faptul că scoarța terestră are o grosime de 30-50 de kilometri pe platforma continentală și de 5-10 kilometri pe fundul oceanelor.

Proiectul Mohole al SUA s-a desfășurat în Oceanul Pacific, în largul coastelor Mexicului, dar a fost abandonat din cauza problemelor de management și de finanțare.
Pentru că Uniunea Sovietică nu se putea lăsa mai prejos, a început un proiect similar, dar nu în ocean, ci în peninsula Kola, unde au reușit să foreze la o adâncime de 12 kilometri în scoarța terestră.
A existat, însă, în Uniunea Sovietică, un alt proiect, secret, desfășurat în Siberia, care s-a întins până în anul 1989 și despre care s-a aflat ulterior printr-o scurgere de informații.
Frezele de foraj ale rușilor ajunseseră în Iad.

Echipa de foraj din Siberia, condusă de dr. Dmitri Azakov, atinsese adâncimea de 14,4 kilometri când, deodată, freza a început să se rotească cu o viteză tot mai mare, scăpată de sub control, ca și cum penetrase dintr-un strat de rocă solidă într-un spațiu absolut gol.
Este cunoscut faptul că atât scoarța terestră cât și mantaua superioară sunt formate din medii cu densități diferite, de la roca tare ca diamantul până la rocă poroasă. Prin metoda penetrării radar, s-au descoperit, în adâncul Pământului, „munți” de patru ori mai înalți decât Everestul, constând în roci cu densitate mare în medii cu densitate mai mică, dar nu spații goale.
S-a descoperit, de asemenea, în subteran, apă, în cantități care ar putea să umple toate mările și oceanele lumii de zece ori, dar nu în stare liberă, cum ar fi, de exemplu, lacurile, ci captivă în structura rocilor, proces numit în chimie hidratare minerală, iar în geologie alterație retrogradă. Oricât de fascinantă ar fi structura internă a Pământului, existența unor spații goale, vaste, nu a fost demonstrată¹.
Freza a fost oprită și ridicată rapid la suprafață și, spre stupoarea tuturor, era de un roșu-incandescent, ceea ce era total ilogic, deoarece temperatura la adâncimea respectivă n-ar fi trebuit să depășească 150 de grade, însă instrumentele de măsură, coborâte în gaură, au înregistrat o temperatură de peste 1100 de grade. Se părea că, într-adevăr, penetraseră într-un spațiu gol, imens, însă ceea ce e mai ciudat abia urmează.

Echipamentele de suprafață au fost oprite până la stabilirea a ceea ce se întâmplase cu freza. Au fost scoase prăjinile de foraj, iar echipa dr. Azakov a încercat să găsească o explicație logică a temperaturilor neverosimile de la adâncimea respectivă. În liniștea relativă de la suprafață s-au auzit sunete care le-au ridicat părul măciucă. Sunetele veneau din gaură.
Bineînțeles, erau sunete asociate cu mișcările rocilor din subteran. Sau nu?
În gaură au fost coborâte microfoane special concepute pentru a funcționa la temperaturi înalte. Au rezistat doar câteva secunde, însă de ajuns pentru a înregistra ceva ce i-a făcut pe cei de-acolo s-o ia la goană, cuprinși de groază.
Din gaură se auzeau țipetele și urletele unor oameni torturați dincolo de cea mai bolnavă imaginație.
Ajunseseră în Iad.

Dr. Azakov a notat că au auzit strigătele de durere a milioane de suflete chinuite. Mai mult de jumătate din echipă a părăsit imediat proiectul, fără să se uite înapoi.
În aceeași noapte, cei rămași au văzut, ieșind din gaură, un fum negru, dens, care a luat forma unui liliac uriaș, ca un demon înaripat, iar pe el scria „AM CUCERIT”.
La fața locului s-a înstăpânit isteria și panica. Mulți au făcut infarct. Urletele celor chinuiți în Iad le zdrențuiseră mintea, iar demonul înaripat pusese capacul. A fost anunțat KGB, care a închis ermetic zona și a adus medici pentru a adminstra sedative și seruri care urmau să șteargă memoria de scurtă durată a oamenilor.
Nu există imagini cu creatura care a ieșit din gaură, în schimb există înregistrarea audio a ceea ce se întâmpla acolo, jos și care a adus o echipă de cercetători în pragul nebuniei. Puteți s-o ascultați mai jos, dar nu e prea plăcută. Ideal ar fi să purtați căști, însă nu e deloc liniștitoare.

Și acum, ca de obicei, haideți să vedem ce-i cu povestea asta, de fapt.

Povestea „tunelului spre iad” din Siberia a fost difuzată prima dată de o rețea de televiziune creștină, Trinity Broadcasting Network, în 1989.
Un prezentator evanghelist foarte cunoscut, Rich Buller, confruntat cu mii de apeluri ale oamenilor înspăimântați de ceea ce difuzase TBN, a hotărât să pornească pe urmele poveștii pentru a găsi originea acesteia.
TBN a dat asigurări că lucrurile sunt absolut reale și că, într-adevăr, rușii perforaseră Pământul până în iad. În investigația sa, Rich Buller a descoperit sursa de unde, aparent, TBN preluase totul: publicația finlandeză Ammennusastia (n-am găsit-o pe internet, probabil nu mai există), care se caracteriza ca fiind o publicație științifică cu o ridicată probitate morală. În realitate, Ammennusastia era nimic altceva decât o minusculă publicație evanghelică, iar când Rich Buller i-a contactat, i-au spus că materialul a fost scris de cineva din echipă din memorie (!!), iar respectivul a văzut-o tot într-o publicație finlandeză care accepta povestiri paranormale de la cititori, fără niciun fel de verificare prealabilă. Respectivul cititor, finlandez, o primise într-un newsletter trimis de un grup creștin din California, care o primise de la o altă publicație creștină obscură… și așa mai departe, povestea a tot circulat, adăugându-se, de fiecare dată, alte și alte detalii.
În realitate, un profesor norvegian, citind povestirea din Ammennusastia, a fost atât de amuzat, încât a tradus-o, a inclus o înregistrare audio realizată prin suprapunerea unor efecte din filmul Baron Blood din 1972 – un film horror de mâna a treia – și a trimis-o televiziunii creștine Trinity Broadcasting Network, care a preluat-o și a difuzat-o fără ca măcar să facă o minimă verificare în prealabil, speriindu-i pe credincioși până săreau din șosete.

Povestea continuă să circule și azi. Uneori, gaura e în Alaska, alteori în Norvegia, alteori în Rusia, încât stai și te întrebi cum se mai ține tavanul iadului cu atâtea găuri în el.

Proiectul de foraj din peninsula Kola există, are o adâncime de 12 kilometri și descoperirile care s-au făcut acolo sunt foarte interesante: specii de plancton fosilizat, cantități mari de apă închisă în structura minerală a rocilor, dar, din păcate, nu s-a găsit niciun demon, nici măcar urme ale unuia și, se pare, totuși, că iadul e mult mai jos, deci integritatea structurală a stabilimentului nu a fost pusă în pericol niciun moment.

1. Există o teorie a Pământului gol pe dinăuntru, susținută de adepții existenței unei civilizații subterane care susțin că intrările în adâncul Pământului sunt situate la Polul Nord, respectiv Polul Sud. Teoria e interesantă și amuzantă, implicându-l inclusiv pe amiralul Richard Byrd, cel mai decorat ofițer din istoria Statelor Unite. Poate voi dezvolta subiectul într-un material viitor. ↩︎