Ourang Medan – conspirație sau caz fără rezolvare?

Cum spuneam și în materialul de aici, marinarii sunt o rasă superstițioasă și nu e de mirare. Dacă astronauții au ajuns în Cosmos bazându-se pe tehnologia care exclude superstițiile, mările și oceanele lumii au început să fie colindate, conform unor teorii, cu 800.000 de ani în urmă. Întinderile uriașe de apă, adâncimile negre, furtunile năprasnice, au generat atât de multe legende și superstiții, încât ar umple o bibliotecă întreagă. Chiar și pe vremea lui Columb, hărțile maritime înfățișau mări misterioase, populate de monștri înspăimântători care puteau să tragă la fund o corabie ca și cum n-ar fi existat. Și astăzi există legende maritime, fenomene misterioase și lucruri inexplicabile legate de mările și oceanele lumii. Să nu uităm că, deși ajuns în Cosmos, Omul nu a reușit să cunoască nici măcar 5% din ceea ce se petrece sub valuri din cauza condițiilor imposibile pentru explorare. Presiunile sunt uriașe și nicio tehnologie, oricât de avansată, nu face față unui mediu în care, de la anumite adâncimi, presiunea pe metru pătrat este aceea a unui zgârie-nori cu o sută de etaje.
Ceea ce vă voi spune azi se încadrează în categoria inexplicabilului și le provoacă, încă, multora, fiori reci.

Înainte de a intra în subiectul propriu-zis, vom aranja decorurile și scena.
Strâmtoarea Malacca este un canal de apă între Malaezia și Sumatra, lung de 800 de kilometri și a fost dintotdeauna pasajul de trecere al navelor din Oceanul Indian în Oceanul Pacific. Comerțul maritim prin strâmtoare s-a dezvoltat încă din antichitate, iar în prezent trec pe acolo, în fiecare an, peste 95.000 de nave. N-am să vă fac o istorie a Strâmtorii Malacca, pentru că se găsește pe internet dacă vreți mai multe detalii. În timpul celui de-al doilea Război Mondial, strâmtoarea a fost unul din principalele puncte strategice din Asia datorită rolului său în traficul maritim. De asemenea, fiind, practic, un canal îngust de apă, a fost dintotdeauna un fief al pirateriei, deoarece prezintă o structură ideală pentru ambuscade navale. În timpul războiului, Marea Britanie și Olanda au stabilit acolo puncte de monitorizare și supraveghere, precum și forțe navale de protecție.

Iunie 1947

E o zi fierbinte și umedă, cu mare agitată și vânt puternic care se năpustește prin strâmtoare. Valurile hulei puternice se izbesc violent de coaste, generând un vuiet continuu. Atmosfera e învăluită într-o pâclă lipicioasă, specifică zonei, care îți dă senzația că respiri apă. E o vreme obositoare, pe care marinarii o detestă.
Un mesaj transmis în Morse, venind parcă de nicăieri, izbește urechile operatorilor din stațiile de monitorizare. E decodificat rapid. Mesajul e nu doar un SOS, ci, în câteva cuvinte, descrie o realitate cruntă și o moarte în direct:

OFIȚERII ȘI CĂPITANUL MORȚI ÎN CAMERA HĂRȚILOR ȘI PE PUNTEA DE COMANDĂ
PROBABIL TOT ECHIPAJUL MORT

După o pauză scurtă, finalul mesajului e fără echivoc:

MOR

Îngroziți, operatorii au făcut încercări multiple pentru a contacta nava misterioasă, dar au primit cel mai îngrijorător răspuns dintre toate: liniște. În stațiile de monitorizare s-a instaurat haosul, iar ipotezele au început să zboare de colo-colo ca gloanțele ricoșând din ziduri. Cea mai probabilă supoziție este cea a unui atac al piraților. Se fac eforturi intense pentru a localiza sursa mesajului și, într-un târziu, prin triangulare, s-a reușit stabilirea poziției aproximative a navei. Să nu uităm, în 1947 nu exista GPS.

Coordonatele au fost transmise rapid către toate navele prezente în zonă, solicitându-se asistență de urgență. Nava comercială Silver Star, sub pavilion american, a răspuns imediat apelului și a deviat de la curs, punând cap compas pe coordonatele comunicate. Când a ajuns, însă, acolo, marea era pustie. Căpitanul lui Silver Star a ordonat să fie cercetată toată zona și, la un moment dat, unul din marinarii care scrutau orizontul a văzut, prin binoclu, o navă aparent abandonată plutind inertă pe marea agitată, la 80 de kilometri distanță față de coordonatele comunicate. Și-au dat seama imediat că ceva nu e în regulă acolo: nava se afla în derivă, coșurile nu scoteau niciun fir de fum.
Când s-au apropiat, și-au dat seama, după caracteristici, că e vorba de o navă comercială veche din flota olandeză. Pe coca ruginită, la prova, era scris cu alb numele navei, cu litere care începuseră să se estompeze: S.S. Ourang Medan.
Căpitanul lui Silver Star a luat legătura cu porturile din zonă, încercând să afle a cui e nava și în care registru maritim e menționată. Spre stupoarea sa, răspunsurile au fost negative: Ourang Medan nu figura în niciun registru naval din zonă.
Au dat ocol navei, încercând să ia legătura cu cineva de la bord, fără succes. Apropiindu-se și mai mult, și-au dat seama că pe puntea de comandă nu e nimeni. De fapt, nu era vizibilă nicio mișcare pe navă. Nu exista niciun semn de luptă subsecvent unui atac al piraților, coca navei era intactă, nu existau urme de gloanțe, nu exista niciun semn că cineva ar fi atacat nava. În mod normal, în asemenea situații, te aștepți să fie măcar câțiva membri ai echipajului care să strige după ajutor sau să semnalizeze vizual, dar Ourang Medan părea complet pustie și toate tentativele căpitanului lui Silver Star de a lua legătura prin radio cu cineva de la bord s-au dovedit inutile.

Căpitanul a solicitat o echipă de voluntari pentru a urca pe bordul navei pustii, iar aceștia s-au apropiat într-o barcă și au urcat pe punte, unde îi aștepta ceva care i-a umplut de groază: puntea lui Ourang Medan era împânzită de morți. Toți aveau aceeași poziție: întinși pe spate, cu mâinile îndreptate în sus, chircite, ca și cum ar fi încercat, în ultimele momente, să se apere de ceva ce cobora spre ei. Toți aveau aceeași expresie pe față: groază pură, oroare, ochii holbați și gurile larg deschise într-un urlet mut. Câinele navei, mort și el, înțepenise în poziție de atac, cu colții rânjiți și ochii ieșiți din orbite.
Șocați de ceea ce vedeau, marinarii de pe Silver Star au începu să examineze trupurile pentru a încerca să depisteze cauza morții, dar nu existau răni nici de glonț nici de altă natură, nu existau semne de violență, hainele nu erau rupte sau găurite așa cum te-ai fi așteptat într-o astfel de situație. Părea că ceea ce ucisese echipajul lui Ourang Medan nici măcar nu îi atinsese. Părea că toți cei de la bord, inclusiv câinele, muriseră, pur și simplu, de frică. Părea că ceea ce văzuseră fusese atât de oribil, încât le provocase moartea prin infarct.
Marinarii de pe Silver Star au coborât apoi sub puntea navei, cu speranța că vor găsi, totuși, pe cineva în viață, dar ceea ce au găsit au fost ceilalți membri ai echipajului, morți, cu aceleași figuri contorsionate de groază, în aceeași poziție de apărare față de ceva oribil ce coborâse asupra lor. Singurul care nu era culcat pe spate era telegrafistul care, aparent, trimisese SOS-ul: murise în scaunul său, în fața echipamentului de telegrafie și era pietrificat, cu capul pe masă și cu mâna încleștată pe transmițător. Au urcat apoi pe puntea de comandă, unde toți ofițerii, inclusiv căpitanul, erau morți, cu ochii ieșiți din orbite, cu gurile larg căscate, încercând să se apere de ceea ce transformase Ourang Medan într-un mormânt plutitor.
Examinând în detaliu nava, marinarii de pe Silver Star n-au găsit niciun semn de luptă: totul era intact, ca și cum ceea ce se întâmplase durase o secundă. Ourang Medan era navigabil, nu avea semne de infiltrații de apă, coca era intactă. Ceea ce i-a stupefiat, însă, a fost altceva: toate cadavrele, inclusiv al telegrafistului, se aflau într-un stadiu avansat de descompunere, în condițiile în care mesajul SOS fusese transmis cu doar câteva ore în urmă.
Mai mult decât atât: deși afară erau aproape 40 de grade, temperatură specifică lunii iunie din zona respectivă, sub punte temperatura era de aproape zero grade. La fiecare respirație ieșeau aburi de condensare, ca și cum interiorul cocii lui Ourang Medan era rupt de realitatea fizică din exterior.
De acum, pentru cei de pe Silver Star era prea mult. Înconjurați de morți în descompunere, fără o cauză aparentă a morții, cu groaza că ceea ce omorâse echipajul lui Ourang Medan putea oricând să se năpustească asupra lor, marinarii de pe Silver Star au părăsit nava cât au putut de repede, fără să privească înapoi.
Căpitanul a luat decizia de a-l remorca pe Ourang Medan până în cel mai apropiat port, unde investigațiile urmau să fie mult mai detaliate. S-au întins parâme groase și Silver Star a început, lent, să-l tragă pe Ourang Medan. După câteva minute, însă, echipajul lui Silver Star a văzut, stupefiat, o coloană de fum gri începând să iasă de sub puntea navei remorcate. Fumul gri s-a transformat apoi într-un val negru, uriaș, care a învăluit puntea și suprastructura. Din interior a erupt un vulcan de flăcări ce a cuprins întreaga navă. Căpitanul lui Silver Star a dat ordin să se taie parâmele de remorcare și s-a îndepărtat cu toată viteza de infernul plutitor. Au urmărit apoi, cu groază, explozia care a urmat. Detonarea a fost atât de puternică, încât Ourang Medan a fost ridicat cu totul deasupra apei, apoi s-a prăbușit înapoi în valuri, dispărând în adâncuri.
Locul în care s-a scufundat Ourang Medan are fundul de mare la cinci mii de metri adâncime, ceea ce a făcut imposibilă o investigație la fața locului.

Cum era de așteptat, zvonurile și speculațiile s-au împrăștiat în comunitatea navigatorilor ca un foc într-o pădure uscată. Primele mărturii oficiale au apărut în trei articole din ediția din februarie 1948 a ziarului indonezian-olandez „Locomotiva”, dar cea mai detaliată descriere a destinului nefericitului Ourang Medan, bazat pe mărturiile echipajului de pe Silver Star, a apărut în mai 1952, în raportul „Proceduri ale Marinei Comerciale” publicat de Garda de Coastă a Statelor Unite. Imaginea trupurilor fără viață, descompuse prematur, cu fețele deformate de groază, cu ochii ieșiți din orbite, cu gurile căscate larg într-un urlet mut de agonie, a trimis fiori reci printre marinari și a generat întrebări fără răspuns. Ce s-a întâmplat, de fapt, cu Ourang Medan? Cine sau ce a decimat întregul echipaj al unei nave comerciale, atât de repede încât nimeni nu a apucat să se apere? Ce a fost atât de oribil încât marinari obișnuiți cu pericolul să moară de frică? Ce a ucis, în același mod, un câine rămas pietrificat în poziție de atac?

---

Teoria 1: Maurice Jessop, Carlos Miguel-Alende, Alfred „Al” Bielek și „Experimentul Philadelphia”

S.S. Ourang Medan a apărut ca protagonist al unui scurt articol intitulat „Moarte pe mare” scris de Frank Edwards și Robert Hull, publicat în ediția din iunie 1953 a „FATE Magazine”, recunoscut pentru abordarea fenomenelor inexplcabile, de la OZN-uri până la paranormal. În volumul „Cazul OZN” al prolificului autor Maurice Jessop, apărut în 1955, acesta leagă cele întâmplate cu Ourang Medan de „Experimentul Philadelphia” desfășurat de US Navy în 1943. Fiind atât de cunoscut, nu voi intra în detalii ale „Experimentului Philadelphia”, deoarece cantitatea de informații e enormă și nu acesta e scopul materialului de față. Pe scurt, însă, „Experimentul Philadelphia” a constat, aparent, în aplicarea teoriei câmpului unificat elaborată de Albert Einstein pentru a obține invizibilitatea crucișătorului USS Eldridge ca măsură contra submarinelor germane. Se afirmă că Eldridge ar fi dispărut de la docul Philadelphia unde era ancorat, apărând 200 de mile spre sud, lângă Norfolk, Virginia, după care a dispărut din nou, reapărând în portul Philadelphia, ceea ce a suscitat un val de investigații și speculații. US Navy a negat categoric totul, începând, însă, să-i monitorizeze pe cei care vorbeau în public despre asta.
Maurice Jessop a primit o scrisoare trimisă de un anumit Carlos Miguel-Alende în care acesta susținea că a fost martor ocular al unui al doilea experiment, el fiind staționat pe o navă vecină, USS Furuseth, la mică distanță de Eldridge. Alende susținea că „Experimentul Philadelphia” nu doar că îl făcuse pe Eldridge invizibil, ci deschisese un tunel în spațiu-timp în care a dispărut o mare parte a echipajului. A mai apărut un martor, un anume Alfred Bielek, care afirma că fusese pe Eldridge când se desfășurase experimentul și, ca urmare, fusese aruncat în anul 2137 unde a stat timp de șase săptămâni și în 2749, unde a stat timp de doi ani.
Ca o paranteză, în registrele US Navy nu există nicio mențiune legată de existența, la vremea respectivă, a unui crucișător pe nume Eldridge, ceea ce n-a făcut decât să alimenteze speculațiile.
În cartea sa, Jessop susține că Ourang Medan a fost subiectul unui experiment similar, fiind teleportat în strâmtoarea Malacca, echipajul său fiind supus aceleiași panici mortale ca echipajul de pe Eldridge, fiind trimis într-un alt plan temporal, ceea ce explică starea avansată de descompunere a cadavrelor. Totuși, nu explică mesajul SOS și nici faptul că telegrafistul, la rândul său, se afla în același stadiu de descompunere la câteva ore după ce trimisese mesajul recepționat de stațiile de monitorizare de pe coastă.
Teoria lui Jessop se bazează pe mărturii mai curând anecdotice, cu martori a căror identitate nu a putut fi probată, cât despre „Experimentul Philadelphia”, acesta nu se regăsește nici măcar într-o mențiune din arhivele US Navy, în pofida investigațiilor care durează de ani întregi.

Teoria 2: CIA

Într-o notă internă a CIA, din decembrie 1959, clasificată top secret și declasificată în mai 2003, trimisă de un anume C.H. Mark Jr., agent al CIA și ajunsă pe biroul lui Allen Dulles, la momentul acela director-adjunct al Agenției, agentul C.H. Mark Jr. face referire la detaliile cuprinse în raportul „Proceduri ale Marinei Comerciale” publicat de Garda de Coastă în 1952 (menționat mai sus). Autorul notei evidențiază detaliile din aspectul și poziția cadavrelor, susținând că ceea ce s-a întâmplat cu Ourang Medan poate reprezenta cheia descifrării unor legende și mistere ale navigatorilor documentate fizic încă din anul 216 î. Chr. Există, însă, în notă, câteva elemente care nu se potrivesc cu versiunea inițială: de exemplu, data la care s-a primit mesajul SOS ar fi fost februarie 1948 și nu iunie 1947. Un alt detaliu este acela al unei bărci de salvare lipsă de pe Ourang Medan, ceea ce ar duce la concluzia că cineva a reușit, totuși, să scape de pe navă.
Agentul C.H. Mark Jr. nu oferă niciun posibil răspuns, dar cele două detalii ce diferă de versiunea inițială au dus la apariția unei alte posibile cauze a tragediei: atacul unui submarin. Aceasta, însă, nu explică nici lipsa oricărui semn de violență, nici coca intactă, nici modul în care au fost găsiți marinarii de pe Ourang Medan, cu figurile schimonosite de groază și cu mâinile îndreptate în sus, ca și cum s-ar fi apărat de ceva.

Teoria 3: OZN și/sau fenomene supranaturale

Din cauza poziției și expresiei fețelor cadavrelor, s-a speculat că, în realitate, moartea ar fi fost cauzată fie de factori supranaturali, fie de o întâlnire cu o navă de origine extraterestră, speculație alimentată de faptul că toți cei aflați la bord au murit ca și când ar fi încercat să se apere de ceva venit de deasupra lor. S-a vorbit de demoni sau de alte entități ce țin de o altă lume și care au apărut pe navă, atacând echipajul sau, prin simpla prezență, generând o teroare atât de mare, încât oamenii au murit, pur și simplu, de frică.
Ca o notă personală, asta nu explică moartea câinelui și acel rigor mortis identic cu al oamenilor. Animalele nu percep fenomenele supranaturale la fel ca oamenii și, ca atare, e greu de crezut că ceea ce a dus la moartea echipajului ar fi ucis și câinele doar prin simpla prezență.
Cu toate astea, prezența unor entități malefice poate fi susținută de faptul că, potrivit raportului căpitanului navei Silver Star, în timp ce afară erau aproape 40 de grade, în interiorul navei temperatura se apropia de limita înghețului, aceasta fiind una din caracteristicile manifestării unor entități supranaturale.
Maurice Jessop a enunțat, de asemenea, teoria atacului unei nave extraterestre, bazându-se pe lipsa oricăror indicii privind cauza morții echipajului precum și pe faptul că toți priveau terorizați în sus, încercând să se apere de ceva aflat deasupra lor. Dispunând de o tehnologie mult peste cea existentă pe Pământ, respectivii extratereștri ar fi ucis echipajul prin metode necunoscute, dar motivul unui astfel de atac asupra unei nave oarecare rămâne, în continuare, subiect de speculații.

Teoria 4: legende și mituri

În culturile asiatice există nenumărate mituri legate de existența unor demoni sau spirite marine care sunt capabile să inducă o groază absolută în echipajele navelor. Descrise, îndeobște, drept creaturi oribil deformate, monstruozități dincolo de imaginație, entitățile respective ar putea fi legate de tragedia lui Ourang Medan.
Bineînțeles, această teorie, ca și cea legată de un atac extraterestru sau de apariția unor demoni sunt lipsite de orice dovadă cât de cât palpabilă, rezumându-se doar la supoziții și speculații care, evident, nu sunt acceptate în lumea științifică.

---

Numele Ourang Medan se traduce din dialect indonezian prin „Omul din Medan”, Medan fiind un oraș în nordul insulei Sumatra, pe coasta de est. Însuși numele navei de 5000 de tone e neobișnuit, deoarece se obișnuiește ca navele să fie botezate cu nume feminine. Lipsa oricăror mențiuni în registrele maritime, inclusiv în Lloyd’s (cel mai important registru naval) precum și etimologia numelui au alimentat alte speculații legate de originea reală a navei. Arhivele navale, inclusiv British Maritime Classification Society, de asemenea, nu oferă nicio referință la o navă cu numele S.S. Ourang Medan.
Unul din cercetătorii cu reputație a fenomenelor maritime inexplicabile, Roy Benton, după ani întregi de cercetări și investigații, nu a reușit să găsească nici măcar o singură referință a navei în nicio arhivă maritimă, în niciun glosar maritim și în niciun raport al dezastrelor navale din perioada 1824-1962. Aceasta ridică întrebări și vizavi de nava Silver Star, deși aceasta este menționată în registrele navale. Inițial însă, a fost cunoscută ca Santa Cecilia și a aparținut companiei Grace Line, fiind redenumită Silver Star în anul 1946, apoi Santa Joanna, nume pe care l-a păstrat până la retragerea din activitate, în 1971. Deși legătura dintre Silver Star și Ourang Medan a fost cercetată intens, ani întregi, faptul că niciun membru al echipajului american de pe Silver Star nu a făcut dclarații publice a aruncat un nou văl de mister asupra lucrurilor.

O nouă ipoteză

În nota internă a CIA a agentului C.H. Mark Jr. se face referire la lipsa unei bărci de salvare de pe Ourang Medan.
În ziua de 12 iulie 1947, la trei săptămâni după explozia și scufundarea navei Ourang Medan, o barcă de salvare aparținând acesteia a fost aruncată de curenți pe insula Taongi, o insulă izolată din Arhipelagul Marshall. La bordul ei se aflau șapte marinari din echipajul de pe Ourang Medan. Din cauza epuizării, a foamei și a setei, șase din aceștia au murit, iar supraviețuitorul, un marinar pe nume Jerry Rabbit, a fost salvat de un misionar italian ajutat de indigenii de pe insulă. Jerry, epuizat și bolnav, a susținut că fusese secund pe Ourang Medan.
Potrivit lui Jerry Rabbit, nava se afla la Shanghai pe 7 iunie 1947, punctul de plecare în călătoria ce avea să se sfârșească tragic. Povestea lui Jerry a aruncat totul într-o dimensiune sinistră, neomenească, plină de teroare și beznă.
Odată îmbarcat la Shanghai, Jerry a remarcat faptul că ofițerii și echipajul ascundeau ceva despre care nu voiau să vorbească cu niciun preț, ceea ce a dus la suspiciuni legate de activități ilegale desfășurate pe bordul lui Ourang Medan. Aparent, nava urma să livreze mărfuri diverse în America de Sud, dar atmosfera de după război aducea după sine o multitudine de activități la și dincolo de limita legalității.
Ourang Medan încărcase 7000 de cutii cu conținut necunoscut și nemenționat în acte, ceea ce i-a creat suspiciuni, dar căpitanul a respins orice discuție atunci când Jerry a încercat să afle ce se afla, de fapt, în cutiile respective.
Ourang Medan a părăsit portul Shanghai și, în 9 iunie, a ancorat într-un mic port aflat la sud de Shanghai unde a încărcat alte 8000 de cutii cu conținut, de asemenea, necunoscut, urmând să pornească spre Costa Rica.
Nava a deviat, aparent fără motiv, de la traseul stabilit, traversând Arhipelagul Marianelor și Insulele Caroline când tragedia a lovit prima dată: fochiștii de pe Ourang Medan s-au prăbușit subit, loviți de o boală inexplicabilă, iar unul din ei a murit.
Deși viața unui fochist era, într-adevăr, foarte grea, aceștia erau oameni puternici, care nu puteau fi doborâți de orice, așa că ceea ce se petrecuse a aruncat o umbră de spaimă asupra întregii nave. Pentru a liniști echipajul, căpitanul a susținut cauza ca fiind un atac cerebral de la temperatura ridicată.
Jerry Rabbit nu a acceptat, însă, explicația, dar orice confruntare cu căpitanul a fost inutilă.
Lucrurile au luat o întorsătură dramatică atunci când întregul echipaj din sala mașinilor a fost doborât subit de o boală misterioasă al cărui simptom erau dureri atroce de stomac. De-acum, pe bordul lui Ourang Medan, spaima devenise generală, fiecare așteptându-și, cu groază, rândul.
Jerry a început o investigație în secret, cercetând întâi documentele navei, apoi conținutul cutiilor misterioase și, spre groaza lui, a aflat adevărul: în cele 15.000 de cutii se afla acid sulfuric și cianură de potasiu, depozitate unele lână altele, fără nicio măsură de protecție, generând acid cianhidric, absolut și sută la sută letal. Pe lângă cele 15.000 de cutii, Ourang Medan transporta și douăzeci de butoaie cu nitroglicerină.
Nota mea: nitroglicerina, în starea sa lichidă, este atât de instabilă, încât cea mai mică zguduitură poate duce la explozie. Pentru rarele ocazii în care se transportă în stare lichidă, recipientele sunt speciale și se umplu complet, fără a lăsa nici măcar o bulă de aer la interior.
Gazul ucigaș începuse să se infiltreze în fiecare cotlon al navei, așa că, după un nou eșec în a discuta cu căpitanul care devenise violent și speriat de pedeapsa ce îl aștepta la capătul cursei, Jerry, însoțit de alți șase marinari, a luat, pur și simplu o barcă de salvare și a părăsit Ourang Medan.
După trei săptămâni de derivă, înfometați, însetați și arși de soare, cei șase marinari erau, de-acum, niște cadavre. Misionarul italian care îl salvase pe Jerry l-a urmărit cum se stinge încet, punând punct, astfel, unui destin tragic care i-a urmărit chiar și după plecarea de pe nava blestemată.

Noua versiune a tragediei de pe Ourang Medan, având un supraviețuitor, a fost publicată în ediția din februarie 1948 a ziarului „Locomotiva”, înainte cu cinci ani de apariția raportului Gărzii de Coastă, cu câteva diferențe însă:
– numele navei Silver Star nu este menționat nicăieri
– locul în care s-a scufundat Ourang Medan este situat la 400 de mile sud-est de Arhipelagul Marshall
– numele supraviețuitorului nu este cunoscut/menționat, dar se pare că acesta ar fi fost de origine germană

Ziarul „Locomotiva” a declarat fără echivoc că detaliile sunt venite de la Silvio Scherli, un autor italian care ar fi vorbit cu misionarul de pe insula Taongi care l-ar fi salvat (pentru un scurt timp) pe Jerry Rabbit.
De asemenea, „Locomotiva” declară: „Aceasta este ultima parte a poveștii lui Ourang Medan. Ziarul nostru nu mai deține nicio informație legată de acest subiect și nu poate da un răspuns numeroaselor întrebări care încă așteaptă unul.”
După toate aparențele, povestea lui Ourang Medan este încă o legendă maritimă, dar autorul Silvio Scherli susține că totul este cât se poate de adevărat.

Jurnalistul Roy Benton, după cercetări intense, a reușit să găsească o lucrare scurtă, în limba germană, intitulată „Death ship in the South Sea” (Nava morții în Mările Sudului) scrisă de un oarecare Otto Mielke în 1954. Lucrarea oferă detalii despre încărcătura letală și ilegală de pe Ourang Medan, transportată în regim de contrabandă, fără cele mai elementare măsuri de precauție, ceea ce a dus la moartea subită a întregului echipaj. Detaliile prezentate duc la concluzia că Mielke a fost membru al echipajului de pe Silver Star.
O infiltrație de apă ar fi putut duce la inițierea reacției dintre acidul sulfuric și cianura de potasiu, apoi aceeași reacție, cu degajare de căldură, ar fi putut duce la explozia celor douăzeci de butoaie cu nitroglicerină.
Roy Benton afirmă că, de fapt, încărcătura letală și ilegală ar fi fost cunoscută de guvernul Statelor Unite, astfel că acesta s-a grăbit să șteargă orice mențiune a navei Ourang Medan, la aceasta fiind complici și alte guverne care, la rândul lor, au eliminat orice dovadă din registrele navale.

Coroborând informațiile ce se regăsesc în lucrarea lui Otto Mielke cu cele care au apărut pe parcurs, cazul Ourang Medan apare și mai surprinzător.
Echipajul lui Ourang Medan era, de fapt, implicat adânc în operațiuni de contrabandă de substanțe chimice periculoase – în cazul de față cianură de potasiu, acid sulfuric și nitroglicerină – precum și componente pentru arme chimice și biologice, ilegale și interzise de Convenția de la Geneva.
Apa infiltrată în cală a dus la o reacție inițială a acestora care a omorât întreg echipajul prin asfixiere rapidă, și, subsecvent, la detonarea butoaielor cu nitroglicerină de la bord.
Surpriza e legată, însă, de prezența la bord a unei alte substanțe, cumplit de letale și, de asemenea, profund ilegală și anume Tabun.
Tabun este un gaz toxic letal ce afectează sistemul nervos și care a fost produs pe scară largă de Germania în anii războiului pentru a fi distribuit în Japonia, aliatul Germaniei.
După război, Statele Unite, prin operațiunea „Paperclip” au recrutat mii de oameni de știință naziști, oferindu-le o viață confortabilă în schimbul colaborării în vederea obținerii de resurse informative și materiale, una din acestea din urmă fiind gazul Tabun, care urma să fie transportat, neoficial, în Statele Unite. Oficialii americani au încercat să acopere lucrurile, dar se știe precis că Tabun a fost folosit intens de infama Unitate 731 a armatei japoneze.

Unitatea 731 a fost una din cele mai secrete organizații din armata Japoniei, înființată în 1937 și având sediul în Harbin, Manciuria. Comandată de general-locotenent Shiro Ishi, fost medic militar, Unitatea 731 s-a remarcat prin atrocitățile de neimaginat la adresa inclusiv a populației civile. Scopul său a fost dezvoltarea de arme chimice și biologice, lucru realizat prin experimente pe oameni. Coreeni, chinezi, ruși, japonezi, au făcut parte din subiecții unor experimente oribile incluzând vivisecție fără anestezie, infecții deliberate cu viruși inclusiv ai ciumei bubonice precum și expunerea la agenți toxici chimici și biologici.
După război, Statele Unite au garantat protecție și imunitate membrilor Unității 731 în schimbul informațiilor pe care le dețineau, obținute în urma experimentelor pe oameni.

Legătura dintre Unitatea 731 și Ourang Medan duce la concluzia că nava era folosită pentru transportul secret al substanțelor folosite pentru arme chimice și biologice, cu complicitatea cel puțin a guvernelor Statelor Unite și Japoniei, de aici anomaliile de înregistare a navei în registrele maritime.
Nu există nicio dovadă concretă a celor de mai sus, iar guvernele respective refuză cu încăpățânare și astăzi să facă lumină în acest caz, însă toate detaliile concură la ideea că, de fapt, a fost vorba de operațiuni de contrabandă la nivel de state, prompt acoperite de oficialii respectivi.

---

Cazul este, însă, departe de a fi soluționat.
În arhivele presei britanice există un articol publicat de „Yorkshire Evening Post” în data de 21 noiembrie 1940, având titlul „SOS misterios de pe nava morții”.
Potrivit acestuia, „focul a izbucnit cu putere și, curând, nava a fost redusă la o simplă carcasă, scufundându-se în apele oceanului. Un mesaj de pe Ourang Medan, trimis prin radioul pe unde scurte, solicita cu disperare ajutor medical.”
Această versiune, petrecută, aparent, cu șapte ani înainte de datele precizate în rapoartele și articolele de presă menționate până acum, aruncă o lumină nouă asupra cazului Ourang Medan și ridică o întrebare legitimă: de ce toate celelalte materiale indică perioada ca fiind între 1947 și 1948, în condițiile în care „Yorkshire Evening Post” publicase același lucru în 1940?

Lucrurile nu se opresc, însă aici. Două prestigioase publicații ale vremii, „The Daily Mirror” și „The Hampshire Telegraph”, au publicat același lucru în aceeași lună noiembrie a anului 1940.
Aceasta ridică suspiciunea că povestea lui Ourang Medan din 1947 este preluarea și exagerarea unui fapt autentic petrecut în 1940.
De asemenea, din articolele publicate în 1940 lipsesc detaliile legate de modul în care au fost găsite cadavrele de pe Ourang Medan, precum și numele navei care a răspuns solicitărilor de ajutor medical. Nava Silver Star, inexistentă în aceasă versiune, a fost adusă la fața locului ulterior, în versiunea din anul 1947. Se vorbește, de asemenea, de o serie repetată de explozii la bordul navei, urmate de un incendiu violent.
Locația lui Ourang Medan este, de asemenea, diferită în versiunea din 1940: poziția lui Ourang Medan era menționată ca fiind la sud-est de Insulele Solomon, în timp ce în versiunea din 1947 nava era plasată 400 de mile spre est de Insulele Marshall.

Cheia dezlegării misterului navei Ourang Medan se află, cel mai probabil, la Silvio Scherli, autorul italian care, discutând cu misionarul de pe insula Taongi, a realizat potențialul de publicitate al poveștii respective și a preluat-o, adăugându-i detaliile necesare pentru a o transforma într-un best-seller – lucru care nu s-a întâmplat, dealtfel. În anul 1947, un ziar indonezian a publicat un material scris de Silvio Scherli însuși, în care acesta repeta, practic, ceea ce scrisese anerior, încercând să dea notorietate cazului.
Articolele din cele trei publicații britanice menționate mai sus duc la concluzia că, în realitate, Ourang Medan s-a scufundat în anul 1939 și nu în 1947 sau 1948. Aceasta explică și inexistența unor înregistrări oficiale ale navei Silver Star ca intervenind la fața locului în Strâmtoarea Malacca.
Nu există nicio imagine a lui Ourang Medan sau a lui Silver Star intervenind. Toate reprezentările grafice din articolele publicate sunt speculații asupra aspectului navei.

---

Multitudinea de informații contradictorii, dar și nenumăratele detalii care se potrivesc au făcut din cazul Ourang Medan ceva imposibil de soluționat, în ciuda eforturilor de ani de zile ai unora dintre cei mai străluciți istorici navali. Aspectele se contrazic unele pe altele și prea multe detalii pare că sunt trecute sub tăcere.
A fost Ourang Medan nimic altceva decât o altă tragedie maritimă?
A fost Silvio Scherli atât de disperat după notorietate încât a falsificat povstea de la un capăt la altul?
În lucrarea sa, Otto Mielke dă detalii care nu pot fi puse la îndoială, dar, de fapt, care e legătura dintre acestea și Ourang Medan din 1940 – dacă cel din 1947 nu a existat?
Care era sursa gazului Tabun aflat la bordul navei?
Care e legătura dintre Ourang Medan și Unitatea 731?
Cum a fost posibil ca guvernul SUA să ofere imunitate bestiilor din Unitatea 731, cunoscând flagrantele și oribilele încălcări ale Convenției de la Geneva din 1928?
De ce guvernele SUA și al Japoniei refuză să ofere informații?
De ce Ourang Medan nu există în niciun registru naval din perioada 1824-1962, deși e menționat în articolele apărute în cel puțin trei publicații de renume, în raportul Gărzii de Coastă a SUA precum și în notele CIA?

Să spunem că Ourang Medan e pură invenție nu e posibil. Sunt prea multe indicii care duc la certitudinea existenței navei, dar, în același timp, un număr egal de indicii o infirmă. Lucrurile se bat cap în cap.
Cineva minte.
Cineva minte pentru că așa trebuie.
Cine o face, probabil că nu vom afla niciodată.