Vă mai povestesc ceva, tot cu tipa cu stridiile (haha!) doar că asta nu e chiar atât de veselă – depinde din ce unghi o privești.
Ca la fiecare sfârșit de an, îmi fac o retrospectivă a anilor care au trecut și îmi dau seama că, dacă aș avea ocazia s-o iau de la capăt, n-aș schimba nimic – cu vreo două excepții, dar nu vi le zic, că n-are rost.
Pe tipă o chema Sabrina Bacher (mă îndoiesc că va da de site-ul ăsta, așa că n-am o problemă să-i dau numele și chiar dacă dă, hola, Sabrina, todo bien?). 
Imaginați-vă o tipă cam la un metru șaizeci, puțin, foarte puțin bondoacă, fix cât trebuie, blondă-foarte-ușor-platinată, cu ochii verzi și cu un temperament pe care l-aș încadra între pisiceală catifelată și o hienă frustrată – cel puțin așa se purta cu mine. Nu m-am combinat cu ea pentru că ambivalența pe care mi-o afișa îmi aprindea tot timpul beculețul roșu de alarmă – și-am avut dreptate, o să vedeți de ce spun asta.
Ceea ce vă voi spune nu e prea vesel, cum am zis mai sus, dar pentru mine a fost… interesant.
Înainte să încep povestea, e necesar să vă dau câteva detalii legate de layout-ul casei mele de pe Ejército Republicano. Se intra pe poarta metalică din stânga garajului într-un soi de, nu i-aș spune curte, ci mai curând un culoar îngust. Pe stânga era peretele casei vecine, pe dreapta erau, la parter, două camere, una în continuarea celeilalte. După ele urma intrarea în casă, pe dreapta.
Drept în față, în fundul „culoarului”, era baia, lângă peretele căreia se aflau buteliile cu gaz pentru a încălzi apa – e o întreagă poveste și cu asta, v-o zic eu mai încolo. Cum intrai în casă, în stânga mai era o cameră din care se intra direct în baie, în dreapta era intrarea în camerele de la parter, iar în față era o scară în spirală, îngustă și strânsă de-ți era și frică să cobori pe ea, care ducea la etaj, unde locuiam. La etaj mai era o baie, o bucătărie și, pe stânga, camera de sus. Cum urcai, în dreapta, era ieșirea pe terasă. Casa era mare, deși de-afară nu părea, dar se întindea mult în spate.
La momentul respectiv, Sabrina locuia într-una din camerele de la parter, pentru că nu-și găsise, încă, o locuință și dacă tot erau libere, o lăsasem să stea acolo până își va fi găsit ceva.
Într-o zi mă-ntorc eu acasă mai devreme și, mergând pe „culoar”, o văd cu coada ochiului pe Sabrina așezată la masa din cameră. Geamurile erau deschise, evident, că era cald. Hola, Sabrina, qué pasó? am întrebat-o în treacăt. Vobeam spaniola pentru că germana mea nu e grozavă. Am urcat la mine fără să aștept răspunsul, m-am schimbat în „civil” și-am coborât, pentru că voiam să ies să mânânc ceva la un restaurant mititel, unde patronul era prieten bun cu prietenul meu din poliția federală, Juan (am scris de el aici) și făcea o mâncare de te dădea pe spate – plus că era și ieftin.
Acuma, pentru că Sabrina stătea acolo singură, m-am gândit să o iau cu mine să mâncăm amândoi, am strigat prin ușă când am ajuns jos, întrebând-o dacă vrea să iasă. N-a răspuns și m-am gândit că nu auzise, așa că am strigat din nou. Nimic. Am băgat capul pe ușă, am văzut-o bine și ăla a fost momentul în care mi-am dat seama că s-a întâmplat ceva foarte rău.
O să încerc să vă descriu scena. Tipa era așezată pe scaun, la masă. Avea ochii semideschiși, cu o privire care nu privea nicăieri, gura întredeschisă, lividă ca o stafie – și-așa era blondă și albă, dar acum era mult mai – capul i se bâțâia dintr-o parte în alta, părul îi cădea pe față și, cumva, era prăbușită în ea însăși. Înainte să mă întreb dacă i s-a făcut rău, am văzut pe masă, în fața ei, un blister de medicamente.
Am sărit ca un motan pe-o vrabie și intrasem în alarmă totală. Am văzut, rapid, că blisterul avea pe el numele unui tranchilizant – nu mai știu cum îi spunea – și că lipseau toate pastilele. Oricum, nu știam câte fuseseră inițial, dar tipa încă respira. Ce pizda mă-tii faci?? am strigat la ea generic, pe românește, apoi am prins-o și am ridicat-o de pe scaun. Avea genunchii moi ca gelatina și era pe nicăieri, așa că am luat-o în brațe și am urcat cu ea la etaj, abia abținându-mă să n-o dau cu capul de tocul ușilor, tâmpita dracului! 
Am așezat-o pe pat în fund și i-am tras două perechi de palme care cred că s-au auzit până-n Guadalajara. A reușit să deschidă ochii și a rânjit ca o proastă. Câte ai luat? Câte?? am întrebat-o, strigându-i în față. A zis ceva, dar n-am înțeles ce. Pentru că reușise să deschidă ochii, mi-am dat seama că nu luase prea multe pastile. Am pus mâna pe telefon și l-am sunat pe Barosan, spunându-i să sară în mașină și să vină la mine urgent, că e pe viață și pe moarte. N-am sunat la ambulanță pentru că ăia se mișcau cam prea greu. 
Cât am vorbit la telefon, Sabrina căzuse pe pat ca o fleașcă și m-am speriat de nu vă imaginați. Am prins-o de subsuori și am ridicat-o, forțând-o să umble cu mine de colo-colo prin cameră, vorbindu-i, strigând la ea și trăgându-i niște pălmoace de mă durea pe mine, nu alta. Mai cădea, mai o ridicam, strigam „pas! pas! pas!” ca s-o oblig să țină cadența, o rugam să se țină tare, să nu-mi crape acolo și mă gândeam, cu groază, că dacă asta moare la mine-n casă, va trebui să dau explicații interminabile la poliție și fix asta-mi lipsea, să mă trezesc băgat în vreun dosar.
Trebuie să înțelegeți un lucru: poliția și magistrații din Mexic sunt foarte duri, extrem de duri – dacă n-ai bani foarte mulți sau relații grele – și n-au o problemă să-ți arunce în cârcă cine știe ce, am văzut asta cu ochii mei, o să vă zic altădată.
Urmașa lui Strauss își mai revenise, parcă. Normal, la câte palme încasase, așa că am coborât rapid să descui poarta metalică de la stradă ca să poată intra Barosanul. Când am urcat la etaj, tipa era căzută în fund în fața sertarului unde țineam medicamentele – aveam câteva chestii acolo, preventiv – și răscolea printre blistere. Voia să termine ceea ce începuse. Am săltat-o ca pe-o zdreanță udă, strigându-i că e nebună și țicnită, am târât-o de-acolo și am așezat-o în fund pe pat, pălmuind-o, obligând-o să se uite la mine și să rămână conștientă… și Barosanul nu mai venea. Deja mă hotărâsem să-i îndes degetul pe gât și s-o fac să vomite, deși mă îndoiam că ar fi avut efect: era clar că luase pastilele înainte să ajung eu acasă, deci le-avea, de-acum, în sistem.
Dintotdeauna m-a fascinat psihicul uman și reacțiile halucinante pe care le generează în diverse situații, iar acum n-a fost o excepție: tipa a început să bocească, să se urce pe mine și să facă într-un fel care l-ar fi zăpăcit de cap până și pe un eunuc de nouăzeci de ani din harem. Nu vă dau detalii… Era la fel de greu de desprins ca un ciulin de pe un pulover de lână. Haos total.
Am auzit poarta de jos trântindu-se. Venise Barosanul, așa că am băgat blisterul gol în buzunar, am luat-o pe asta pe sus și valea la mașină în cea mai mare viteză. Drumul până la spital l-am făcut în timp record, ăla lua curbele pe două roți, eu eram în spate cu dementa aia mică, rugând-o să stea vie, mai pălmuind-o, mai strigând la ea, mai zgâlțâind-o, pandemonium curat.
Sistemul de sănătate din Mexic e foarte bun (mă rog, era atunci, acum nu știu cum mai e). Veneau acolo frecvent americani la tratament, pentru că și costurile erau mult mai mici decât în State, iar medicii erau foarte buni. 
Când Barosanul a tras la intrarea de la Urgențe, s-au și înființat doi cu o brancardă pe roți, au pus rapid câteva întrebări, au luat blisterul gol pe care-l adusesem cu mine, au săltat-o pe domnișoara și duși au fost, dispărând ca vântul. Ne-am dus la recepție, unde am povestit ce se întâmplase, ăia au completat rapid o fișă, am depus zece mii de pesos garanție – Sabrina nu avea asigurare medicală – după care am fost direcționați spre rezerva unde-o internaseră. Am mai așteptat vreo oră și ceva până când a venit medicul, care ne-a explicat ce-i făcuseră – spălături, stabilizare etc. –, ne-a mai cerut câteva detalii, după care ne-am cărat, că n-aveam de ce să mai stăm pe-acolo.
Pe Sabrina au ținut-o internată aproape două săptămâni, timp în care, după ce și-a revenit, au băgat-o pe consiliere. Când m-am dus să o iau de-acolo, n-a scos o vorbă tot drumul. Am lăsat-o în pace, normal.
Ulterior am aflat că, cu ceva timp înainte, se combinase cu un băiat de-acolo, iar asta e încă o poveste: mexicanii sunt, în general, foarte geloși. Cultivând o imagine de macho, nu-și permit să-și piardă obrazul când îi înșeală ea, așa că, pentru că sunt, unii, dobitoci, fac tot soiul de manevre ca s-o țină sub control. Băiatul ăsta – Leo îl chema – îi aflase ăsteia parola contului de feisbuc (HAHA!!!) și începuse să posteze acolo poze cu ei doi, probabil întru descurajarea celorlalți idioți. Faza nasoală e că tatăl  Sabrinei, un austriac înțepenit, văzuse pozele și turbase cu T mare. Pentru că nu concepea ca fetița lui cea blondă să se combine cu un unsuros mexican – era cam unsuros Leo, într-adevăr – făcuse o criză ca Adolf când a aflat de înfrângerea de la Stalingrad și-i transmisese fiicei lui că nu mai are ce căuta pe-acasă, pentru că a dezmoștenit-o și n-are decât să stea în Mexic până o chema-o el. Știu, sună a telenovelă, dar e sută la sută real ce vă spun.
Sabrina, săraca, a înnebunit total, dar ce era mai rău nu se terminase: cât se chinuia ea să-l convingă pe taică-su că Leo e un băiat bun, nemernicul ăsta i-a dat papucii, punând pe feisbuc, pe contul ei, o postare cu niște poze mai mult decât deocheate, cu Sabrina drept eroină principală. Vă dați seama ce-a fost în mintea lui taică-su când a văzut pozele, vă dați seama ce-a fost în mintea ei când le-a văzut, mai ales după ce jigodia aia de Leo i-a dat papucii.
Douăzeci de ani, atât avea Sabrina și chiar nu merita asta. Există situații din care, pur și simplu, nu vezi nicio scăpare: ești băgat în colț, lovit din toate direcțiile de nu mai știi de ce să te ferești prima dată și ai senzația că totul s-a terminat. Unii nu au suficientă putere pentru a rezista loviturilor, pentru a se ridica apoi și a lovi, la rândul lor. Sabrina, draga de ea, nu avea, așa că alesese ieșirea.
Când am aflat povestea de mai sus, l-am căutat pe Leo. Querétaro nu e un oraș prea mare și cunoșteam lume acolo, mai ales după ce îl îmbrâncisem de-l trântisem în cur pe fratele unuia din traficanții importanți de droguri (o să vă zic io și povestea asta, că a fost haios, mai ales când i-am zis ăluia bă, io-s român, crezi că mă sperii cu căcaturile voastre??). Când am terminat de vorbit cu Leo, nu prea mai aveam cu cine vorbi.
Povestea lor de amór (na, că rimează) am aflat-o de la Barosan.
Sabrina n-a mai vorbit cu mine niciodată de atunci. Chiar și pe la party-uri mă ignora vizibil, ceea ce mă amuza cosmic. Aflasem, însă, că taică-su o iertase, că-și ștersese contul de feisbuc și că era liniștită.
Oricum, eram toți cu ochii pe ea, iar jigodia de Leo răspândise prin oraș zvonul că mai bine îți vezi de treaba ta decât să ai de-a face cu demenții ăia.
Va urma, că mai am…
Cum ți se pare ce-ai citit? (nu da 1 doar pentru că nu mă simpatizezi... ăsta se numește retard sever... 🙂 )
5 / 5. 8
								
													
											
													
5 comentarii la „Când viața încearcă să bată telenovela”
RADU IS THAT YOU???? I’M TAMARA, REMEMBER ME??? :))))) WHERE ARE YOU??? ARE YOU IN MEXICO???OH MY GOD I CANT BELIEVE THIS!!! MY EMAIL IS [redacted] WRITE ME SO WE CAN TALK!! :)))
Small world, eh. NTSY, Tam. Will get back to you by e-mail.
Asta chiar este o poveste pe bune?? O întâmplare reală?
Reală 100%, sau doar pe alocuri, ori pură fantezie… mi-a plăcut și m-a amuzat nespus 😂🤣 știu că pentru tine probabil nu a fost, atunci pe moment, dar pentru mine, ca cititor, este! Și mai ales, felul tău de a povesti și relata!
Sută la sută reală, fără fantezie. Uneori lucrurile o iau razna. 🙂
Uneori?? De cele mai multe ori! 😂