Mexico Lindo y Borracho

REPUBLICAT

Să vă mai povestesc ceva legat tot de o petrecere de pe vremea când locuiam în Querétaro, capitala statului cu acelaşi nume din Mexic.

„Mă, da’ tu numai de-alea de beție ne spui?” o să întrebați. Păi, e sezon, Crăciun, Anu’ Nou, suntem un popor vesel într-o țară și mai veselă și, oricum, pe Özen o să-l reiau, probabil, în ianuarie, că devine din ce în ce mai dur și chiar nu vreau să stric atmosfera. Mai am, însă, și chestii ceva mai serioase, dar toate la timpul lor.

Înainte de toate, să vă dau câteva lămuriri. În Mexic, în Querétaro cel puțin, începând cam de joi seara, lumea iese la băut. Adică se munceşte responsabil luni, marţi şi miercuri, apoi de joi încep să se porcească. În fiecare joi seara vedeam, de la balconul meu de la numărul 13A (pentru curioşi, da, căsuţa aia albă cu balconaş metalic şi garaj), un fluviu de maşini pe Ejército Republicano, ca la exod, de puteai să mergi pe ele fără să atingi pământul, îndreptându-se către centrul oraşului, adică centrul cu baruri, că oraşul mai are un centru ceva mai cultural, aşa. Acuma, barurile astea sunt înşirate pe câteva străzi, unul lângă celălalt, astfel că poţi intra, de exemplu, pe Cinco de Mayo din capătul dinspre Plaza de Armas pe picioarele tale şi să ieşi prin capătul dinspre Felipe Luna Sur cărat cu targa şi cu sonda de spălături stomacale îndesată pe gât.

Boon. De joi seara, aşadar, începea dezmăţul, scopul fiind să bei cât mai mult în cel mai scurt timp posibil, de preferat în toate barurile din zonă. Pe la 3 dimineața, lumea se retrăgea spre domiciliu, beată pulbere şi atât pietonii din zonă cât şi maşinile mergeau cam ca pişatu’ boului, pardon my French. Da’ era o veselie, măi frate! Asta-i diferenţa dintre ei şi europeni… în Europa se bea, în general, de oftică, dar în Mexic ăia chiar se simt bine pentru că, oricum, îi doare-n cot de job şi de probleme în general. Joia se numeşte acolo „vinerea mică”, pentru că precede ceea ce tot mexicanu’ aşteaptă cu bale la gură, adică vinerea, când poţi să începi să bei de la 5 după amiaza şi sâmbătă la 8 dimineaţa să te întrebi cum dracu’ ai ajuns prin Toluca sau Manzanillo şi, mai ales, cu ce??

Acuma, eu aveam obiceiul să ies să alerg în fiecare dimineaţă pe la 6.30. Cel mai palpitant era vineri şi sâmbătă dimineaţă, când trotuarele erau pline de borâturi în toate formele, compoziţiile şi culorile – nu glumesc! – şi trebuia să le ocolesc, să sar peste ele, într-un cuvânt, să-mi testez şi reflexele. Bun prilej şi pentru reverii  gastronomice pentru că, dacă priveai mai atent în ele, puteai vedea şi meniul respectivului din seara precedentă şi aflai, statistic vorbind, că pastele erau preferate, urmate de tortillas sau pizza. Cu roşii. Şi porumb, că se vedea clar… mno. Mă rog, pe lângă ele puteai găsi cele mai aiurite obiecte, pierdute cine ştie cum: badge-uri de firmă, monezi, brichete, pachete cu ţigări, bandane, chiar şi câte o umbrelă sau vreun pantof.

Aşadar, beţia începea de joi seara, continua vinerea până sâmbătă dimineaţa, sâmbăta era dedicată refacerii iar duminica era ziua destinată familiei, precum și spovedaniei (probabil ca să poți să o iei de la capăt mai curat și mai uscat). Nu e glumă ce vă spun, chiar aşa e. Poate în alte oraşe o fi altfel, dar acolo asta era regula.
Joia şi vinerea, în baruri era o înghesuială de înţepeneai sau leşinai, după caz. Oricum, nu puteai să te prăbuşeşti, că te ţinea lumea în picioare, astfel că păreai viu. Că aveai ochii închişi, nu mai conta – după vreo trei ore, un băiat deştept ar fi făcut avere cu scobitori pentru ochi şi umblătoare de-alea pentru copii, alea de arată ca un păianjen, aşa erau de muci toţi. Muzica urla ca la Apocalipsă, fumul îl decupai în ce forme voiai, căldura era infernală şi toată lumea simţea nevoia să zbiere din rărunchi la vecin, chit că ăla era la 20 de centimetri distanţă. V-aţi făcut o idee, este? Bun.

Ce vreau să vă povestesc s-a petrecut într-o zi de St. Patrick, patronul irlandezilor, picată într-o miercuri sau joi, nu-mi aduc precis aminte dar mai curând joi, că era o zi cu dezlegare la trăscău.
Aşadar, de pe la prânz, ritmul alert – alert, vorba vine, că discutăm de Mexic aici – scăzuse undeva spre zero şi ne gândeam unde să mergem să-l sărbătorim aşa cum se cuvine pe patronul Irlandei. Nu că ne-ar fi păsat nouă de Irlanda aia, dar la ce sete aveam în noi, am fi fost în stare să sărbătorim și ziua de naștere a goangei văzută pe stradă. La toate cele vreo cinci Irish Pub-uri din oraş era rezervat, însă, pentru petreceri private, aşa că am optat pentru College Bar, la intersecţia dintre Calle Independencia şi Avenida Circunvalación. Vă dau detaliile astea că poate veţi ajunge pe-acolo şi nu se ştie cum vă vor folosi.

Aşadar, pe la cinci şi ceva ne-am luat valea de la firmă, vioi, veseli şi puşi pe fapte mari. La College Bar începuse deja dezmăţul, dar în limitele bunei cuviinţe, adică lumea vorbea normal şi bea câte puţin odată. Pe la 9 seara, băutul „câte puţin odată” evoluase în adăpat, iar vocile nu scădeau mai jos de urlet. Începuse să apară pe mese şi logistica beţivului de cursă lungă, adică butoaie de câte 3 galoane cu bere şi cepuri de jur împrejur, clondire cu tequila, mormane de cartofi prăjiţi şi pahare înalte, ca nişte sonde, de o jumătate de metru – nu exagerez deloc, atâta aveau. Am şi furat două… mă rog, erau din plastic, evident, că nu risca nimeni să le dea ălora pe mână pahare din sticlă. De fapt, erau urâte cu spume, de un roz transparent, bleah!
Pe la 11, simțeam nevoia unei schimbări de decor și ne întrebam unde să mai mergem de-acolo dar, cum Cinco de Mayo era departe rău, am hotărât că ce-are berea de-acolo în plus faţă de cea de-aici şi am mai fluierat după un butoi. Plus tequila, fireşte. Acuma, ce mai rămăsese din seară a trecut într-un soi de pâclă multicoloră astfel că, pe la 2, când am ieşit de-acolo, ne gândeam că uite, dom’le, lumea încă mai există! Și se învârte!! Am luat-o în sus pe Independencia, însoţiţi de o sticloaie de doi litri de tequila şi toată strada era a noastră. Eram aşa: Marele Om, Barosanul, beţivan de elită, cu Medalia-de-Merit-cu-Spade-şi-Frunze-de-Hamei-pe-piept, prietenul meu din poliţia federală, Juan, un malac de peste doi metri şi vreo sută dooj de kile, campion la Aikido, două gagici, ambele din Austria – de una din ele am scris aici, încă o gagică locală, după aia un tip foarte haios, austriac şi el, care, când bea prea mult, se uita mijit şi de-aproape la orice cu o faţă tălâmbă de râdeai până la leşin şi subsemnatul, hronicarul, acest Grigore Ureche al poveştii de faţă.

Cum ne străduiam noi să urcăm uşoara pantă a străzii, am dat, cam pe la prima curbă, de un băiat chircit sub bolta unei intrări. Îmbrăţişa drăgăstos, cu o meclă îndoliată, o sticlă de tequila mai mare ca a noastră, în care nu mai avea nimic. Ne-a întrebat dacă avem ceva de băut şi, văzând ce rezervor cât toate zilele avea în braţe, mi-a venit în cap bancul ăla cu Ivan şi peştişorul  de aur. Ştiţi, Ivan prinde peştişorul de aur, ăla îi zice că dacă-i dă drumul, îi îndeplineşte trei dorinţe. Ivan zice că bine, să-i facă Marea Caspică din vodcă. Ăla i-o face, bea Ivan ca disperatul, apoi zice că vrea Volga din vodcă. I-o face şi pe aia, Ivan bea şi bea şi bea şi îl întreabă peştişorul care e a treia dorinţă, la care Ivan zice „O vodcă mică, dacă se poate…” Aşa şi cu băiatul ăsta şi mă gândeam cum terminase pe puţin doi litri de tequila şi era încă viu. Ne-a lămurit că fusese cu o gaşcă, nu băuse el tot. Mda. Una peste alta, ne-am împrietenit foarte repede, s-a dat din start la tipa cu stridiile – mai târziu s-au şi combinat pentru câteva zile – astfel că am împărţit cu el rezerva noastră de trăscău şi l-am şi invitat cu noi pentru a continua să-l cinstim pe Sfântul Patrick într-un cadru mai familiar.
Până să ajungem la destinaţie, pe Felipe Luna Sur, s-au întâmplat mai multe chestii. Una din ele a fost că hoinarul adoptat de noi, împreună cu toate trei tipele, a dansat pe maşinile parcate, declanşând cam un milion de alarme, de suna strada ca înaintea unui atac aerian. Râdeam de ne curgeau lacrimile pe picioare-n jos, dar râsul ne-a pierit brusc atunci când prietenul meu, Juan, de la los Federales, a avut aceeaşi idee. V-am spus cât cântărea? Cam cât maşina pe care voia să se urce. L-am convins cu greu să renunţe, s-a supărat şi a pus un bot de un metru, ditamai omu’, să verse lacrimi, nu alta!
Am ajuns cu toţii la destinație pe la două şi jumătate, unde ne aşteptau câteva cartoane de bere Tecate, precum și niște tequila, în vreo trei sticle. Între timp, Barosanul dăduse câteva telefoane misterioase, astfel că, la intrare, eram aşteptaţi deja de o trupă de mariachi, lăutari de-ai lor, cu viori, trompete, piculine, harpe şi toată recuzita, plus acele sombreros pe care nici un mexican cu mintea la locul ei nu le-ar purta vreodată. De fapt, dacă stau să îmi aduc aminte, n-am văzut în tot Mexicul vreun băştinaş care să poarte pălăria aia, altfel decât la carnavaluri sau ca să facă mişto. O poartă în schimb turiştii iar mexicanii se uită la ei cu o înţelegere amuzat-binevoitoare, aşa cum te-ai uita la un copil de cinci ani care spune că-l bate de-l deznoadă pe Stallone. Acuma însă, mno, de-acolo le vin banii aşa că nu râd pe faţă.

Cum spuneam, s-a încins guleai mare, cu mariachi, bere şi tot tacâmul. Una din tipe se îmbătase atât de tare, încât s-a prăbuşit cu tot cu scaun, ca şi cum i-ar fi căzut o bombă în cap. Minunea Vieneză, aia cu stridiile punea ţara la cale, bot în bot, cu ăla de-l culesesem noi de pe stradă, tipa locală râdea isteric la orice, puteai să-i arăţi şi Coasa Morţii, că tot ar fi râs cu convulsii. Băiatul austriac se pilise grav, ca la concurs şi deja începea să mijească ochii, iar eu cu prietenul meu federal… ei bine, v-am spus că era campion la Aikido. Omul ţinea morţiş să-mi arate câteva mişcări interesante, aşa că ne-am dus într-un spaţiu liber, să avem loc să ne desfăşurăm. Cât am zis că trăgea, o sută dooj’ de kile? În viaţa mea n-am văzut om să se mişte mai felin ca el. Greutatea şi masivitatea parcă îi dispăruseră şi avea o viteză şi o precizie în execuţie de m-a lăsat cu gura căscată, cu umărul stâng dislocat şi cu o vânătaie cât toate zilele pe braţul stâng, de când berea cu tequila îl trăseseră în jos şi căzuse cu antebraţul pe braţul meu, de-am zis că m-a lovit vreun asteroid.
Lăutarii ăia îi ziceau de corazon şi de Mexico Lindo, de chiquita şi de amór, mai să plângă şi ei de emoţie.
Pe la patru nu mai puteam. Mi-era un somn devastator, aşa că am plecat în răcnetele de protest ale asistenţei, acasă la mine, la căsuţa albă cu balconaş metalic de la 13A. Încă râdeam când am ajuns, că era aproape. Duş rapid şi la culcare, amice. Lemn.

La un moment dat, m-a trezit o bătaie în geamul de la balcon. N-am realizat despre ce-i vorba; balconul era la vreo doi metri şi mai bine de sol, n-avea cine să bată. Da’ ăla insista, aşa că am deschis ochii, apoi uşa, apoi m-am holbat ca la iarmaroc. În balcon se afla colegul austriac, beat zdrenţe, abia putea să mişte, cât despre vorbit, nici să nu pomenim măcar. Printre sughiţuri şi râgâieli cu nişte damfuri de te lua cu răcori, a reuşit să spună că stătuse vreo dooj’ de minute la el la uşă – eram, cumva, vecini – încercând să nimerească gaura cheii şi, când văzuse că dă tot pe lângă, venise la mine. L-am întrebat cum, Doamne iartă-mă, reuşise să urce în balcon la doi metri și ceva înălţime, fără scară, fără nimic, în starea aia crâncenă în care abia ţinea ochii deschişi. Habar n-avea. Cred că nu ştia nici unde e. L-am luat înăuntru şi l-am culcat în camera de jos. Era cinci dimineaţa deja şi nu mai puteam de somn şi de nervi. I-am dat chiar atunci Barosanului un SMS în care-i spuneam să mă dea missing in action pe ziua aia şi că n-are decât să-mi facă raport și la nea Iisus, că tot nu vin, apoi m-am culcat la loc. Am primit răspuns la SMS pe la unu jumate, ceva de genul „nu mă deranja că dorm!”. După amiază ne-am întâlnit la masă, cu ochii injectaţi şi mers împleticit şi am mâncat cuminţi şi am băut doar apă, în cantităţi industriale.

Listo, buenas noces, amigos.