La anu’ ş’ la mu… hâc!… mulş ani!

REPUBLICAT

Teștul de fașă… hâc! scuze, textul de față a fost publicat pe blogul vechi prin 2016 și, pentru că se apropie Dezlegarea-la-Beție-și-Abuz-Alimentar m-am gândit că ar fi potrivit să-i dau și lui un loc aici. Unii l-ați mai citit, alții îl veți citi prima oară. E vorba de două situații, în țări diferite, Republica Dominicană respectiv Mexic unde eram sta… unde lucram. Mărturisesc că nu-mi prea face cinste ceea ce urmează și că mă simt profund jenat (încerc, cel puțin) și trebuie să înțelegeți: eram (mai) tânăr – haha! – și dacă ratam ceva, însemna că ori nu-mi plăcea, ori nu eram acolo unde era ceva-ul.
Am editat puțin materialul, însă doar pe ici-colo, pentru că nu mi-a plăcut exprimarea inițială și am adăugat câteva detalii.

Eram în Republica Dominicană. Locuiam în Sosúa, un orăşel mic pe coasta de nord şi, în seara zilei de 31 decembrie, pe la 7, împreună cu o gagică de-acolo, ne-am gândit să dăm o raită cu maşina înspre Cabarete, un soi de sat-oraş unde principala ocupaţie a turiștilor, după 10 seara, era să petreacă şi să se beţivănească aproape non-stop, urmând să ne întoarcem în Sosúa pe la 9, invitaţi fiind la petrecerea organizată de o amică foarte haioasă – tipa era din Japonia da’ nici nu ziceai, că te stricai de râs cu ea.

Ne-am urcat noi, va să zică, în maşină – aveam un Suzuki Vitara cu prelată, care urca pante de 90 de grade (exagerez, da’ aţi prins ideea) şi i-am dat bătaie spre Cabarete, drum cam de 14-15 kilometri. Am ajuns acolo, gagica a ras un vagon de cockteiluri ca pe nimic, prin diverse locante, sub privirile mele crunte, eu fiind la volan, căca-m-aş!
Ne-am tot trambalat, aşadar, prin cârciumi, fătuca devenind din ce în ce mai pornită pe treabă – am uitat să vă spun, era suedeză, blondă ca Brunhilda, o chema Karin, era instructorul meu de scufundări şi o sticlă de vodcă, pentru ea, era cam cât o sută de ţuică oltenească (adică aproape apă) la noi. Ai dracu’ suedezii ăştia…
În fine, după ce n-am ratat, cred, nici o chichineaţă unde te puteai face muci legal, i-am zis că ar fi cazu’ să o luăm din loc, că se face târziu. Acuma, na, la un moment dat mă săturasem să mă tot uit la ea cum îndeasă ca nesimţita tot felul de beuturi beţive iar eu să beau doar apă de plouă ca un idiot, aşa că m-am întins şi eu după ceva mai tare – da’ nu foa… foarte… hâc! scuze… mult.
Aşadar, după ce-am lăsat acolo o sumă apreciabilă, ne-am aburcat din nou în maşină iar eu am zis…

Acuma să nu credeţi că sunt vreun beţivan emerit… recunosc că, în câteva ocazii, m-am pilit zdravăn şi întotdeauna i-am suspectat pe ceilalţi că au complotat să mă facă praf, pentru că la beţie râd din orice, ca un idiot, şi-mi vin cele mai tâmpite idei şi mă distrez cosmic – şi pe alţii aşişderea, se pare.

… iar eu am zis că hai s-o luăm pe alt drum spre Sosúa, un drum pe care-l ştiam eu că e frumos tare, prin junglă… singura problemă era că nu mai fusesem niciodată pe drumul ăla, îmi povestise cineva de el, iar eu crezusem. Pe rășchirata aia oricum n-o interesa pe unde-o luăm, că s-a întins ca o gumă şi-a extras de sub scaun un ditamai clondirul cu vodcă pe care, văzându-l, m-am panicat de nu vă imaginaţi. Vedeţi voi, eu nu sunt adeptul tăriei, nu peste 200 de grame… eu cu berea mă împac cel mai bine. Bă frate, când a pus fata sticloiul la gură, am zis că l-a înşurubat în scurgerea de la chiuvetă… mă jur că nu exagerez! Acuma, na, tipa era cât mine de înaltă, cu un trapez de te luau fiorii şi-o condiţie fizică de Iron Man… scufundător profesionist, deh!
Carevasăzică, aia bea de stingea, eu conduceam, cuprins de îndoieli tot mai mari legate de decizia de-a o lua pe alt drum dar orgoliul mă împiedica să întorc. Ştiam, vag, că trebuie să ajung într-un loc numit Sabaneta de Yasica, unde să fac dreapta pe indicatorul de Santiago. Am ajuns în cele din urmă acolo, am văzut indicatorul, am făcut dreapta şi, tot ţinând drumul am ajuns într-un sat mititel care se numea Jamao al Norte, unde am oprit să-mi iau ţigări. După ce-am ieşit din sat, ne-am trezit în no man’s land, doar cu drumul de sub roţi, în rest, pustiu. Bă, da pustiu! Am tras maşina pe dreapta, ca să gândesc. Aveam eu o vagă idee că pe drumul ăla făceam vreo 60 de kilometri până în Sosúa.
Ia dă-ncoa’ sticla aia, i-am zis tipei, să mă remontez puţin, că-s cam deprimat. De ce-am oprit? a întrebat ea. Păi, am zis, suntem cam în budă, că mai avem de mers gârlă, indiferent pe unde-am lua-o. Aţi auzit vreodată un suedez zicând „pula mea”? Pe româneşte, aşa. Tipa învăţase instant expresia şi-o folosea cu mare drag, iar pronunţia te făcea să râzi până-ţi curgeau lacrimile pe picioare în jos. Zice ea că mergem înainte acuma, să vedem unde ajungem. La dracu’, mi-a venit să-i răspund, dar am pornit înainte. Şi-am tot mers, vorba aia, zi de vară până-n seară – că era deja vreo nouă şi ceva, adio petrecere! – şi nu era nici naiba pe drum. Greşeala finală am făcut-o atunci când, ajuns la o intersecţie, în loc să ţin drumul, am făcut uşor stânga iar „uşorul” ăla ne-a costat vreo 30 de kilometri.
Aia începuse să lălăie ceva de pe la ei, cu o bună dispoziţie care pe mine, unul, mă scotea din sărite, mă tot îmbia cu vodcă, iar eu aveam mari dificultăţi în a o împiedica să-mi bage sticla în bot. Colac peste pupăză, acul de la benzină se-apropia grav de zero aşa că am decis să opresc în prima localitate, să fac plinul. Prima localitate a fost un sat în Jose Conteras, unde nu era nici o staţie dar un tip de-acolo mi-a zis, amabil, că sigur găsesc benzină în Juan López.
Acuma, ideea e cam aşa: acolo poţi să cumperi benzină nu doar de la staţie; prin unele sate izolate găseşti cel puţin doi-trei localnici dispuşi să-ţi vândă o canistră la preţ dublu (sau triplu, dacă eşti fleţ) – doar să întrebi.
Am ţinut-o, aşadar, pe un drum de ţară şerpuit, prin pădure, încă vreo 5-6 kilometri, până am ajuns la Juan Lopéz, un sat destul de prăpădit, cu cel mult zece case şi cel puţin zece cârciumi. Staţie de benzină, canci, aşa că am intrat în prima bodegă şi-am întrebat de benzină. Erau ăia acolo în focul petrecerii deja, cu căciuli de Moş şi în şort, că erau 28 de grade afară. Pe stradă, palmierii sclipeau, înfăşuraţi în ghirlande de beculeţe şi toată lumea era fericită şi matoală. Când m-au văzut, a trebuit să fac faţă unui val de „hola, my friend!!! que lo que loco!! feliz año nuevo!!”, whoa, uşor, frate, că mă luaţi pe sus!
Înainte să mă dezmeticesc, a apărut şi Prinţesa Zăpezii în uşă, cam rangă de la vodca aia şi, din momentul ăla, atâta ne-a fost. Măi oameni buni, nu ne-au lăsat să plecăm! Ne-au ţinut cu ei la băute, la masă, am cântat şi-am răcnit ca la sfârşitul lumii, într-o incredibilă atmosferă de an nou canicular, cu praf şi ţopăieli de nebuni. Şi nici nu ne cunoşteau măcar…
Când le-am spus de „Rumania” au urlat toţi „viva Rumania!!” apoi „viva Suecia!!” în cinstea însoţitoarei mele blonde cu ochii cam tulburi apoi am zbierat toţi „viva Republica Dominicana!!” şi-am petrecut în draci până dimineaţa, cu răcnete, cântece revoluționare și, bănuiesc, porcoase. Ne-am trezit într-un pat, pe la 12 ziua, într-o casă, fără să avem habar cum dracu’ am ajuns acolo… să-ţi dea zeii sănătate cu caru’ şi numai bucurii, Wilmer Morales, că ne-ai găzduit aşa rangă cum eram şi ne-ai băgat şi 20 de litri de benzină în rezervor, fără să ne iei nici măcar un peso!
Una peste alta, cred că ne-am distrat muuuult mai bine decât am fi făcut-o la petrecerea din Sosúa.

A doua petrecere ţicnită de Anul Nou a fost în Acapulco, în Mexic. Între Querétaro și Acapulco sunt vreo 600 de kilometri pe 95D, așa că am plecat de dimineață devreme, înainte să se lumineze, lăudându-ne cu faptele de eroism pe care urma să le bem… scuzați, să le facem.
În Mexic se circulă pe autostradă cu viteza – cred – maximă pe care o permite mașina, afară frumos, cald, soare, ajunul Anului Nou, ce mai. Entuziasmul – și viteza – ne-au scăzut simțitor atunci când, trecând pe lângă un accident ce avusese loc mai devreme, mergând încet pe singura bandă rămasă liberă am văzut, printre polițiști și paramedici, trei corpuri întinse disciplinat pe asfalt, cu cearceaful tras pe ochi. N-a durat însă mult până când am concluzionat că „… și viii cu viii” așa că i-am dat bătaie înainte.
Când am intrat în Acapulco, am avut un șoc văzând, din loc în loc, autoblindate ale poliției cu mitraliere pe turelă, ale căror țevi erau îndreptate spre mașinile din trafic. Cu două zile în urmă avusese loc o încăierare între bande, iar ăia, în loc să folosească pumnii sau săbiile, civilizat, ca la Craiova, au trecut direct la AK-uri și-a fost nasol, din ce am văzut la știri, cu morți inclusiv dintre trecătorii aflați pe-acolo.
Ziua de 31 decembrie am petrecut-o pe plajă, devastând cu simţ de răspundere stocurile de bere astfel că, pe la 10 seara, nu prea mai ştiam în ce direcţie se intră în mare aşa că am decis să facem altceva. Eram patru tipi şi patru gagici şi îmi aduc aminte de nişte faze pe plajă care mă fac să roşesc şi-acum, deşi, la momentul ăla, avuseseră loc în public… în fine.

Eram cazaţi la Torre Icacos, un hotel de pe Costera Miguel Alemán vis-a-vis de Grand Hotel Acapulco. (nota mea, la republicare: m-am uitat acum pe GMaps și m-am îngrozit de cât de mult s-a schimbat zona în rău de când am fost acolo… Acapulco a trecut și trece printr-un declin major, cu hoteluri și afaceri abandonate din cauza bandelor pe care poliția nu reușește să le țină sub control). Hotelul nostru avea un soi de jacuzzi sus, pe terasă, la 30 de centimetri de margine şi dacă te aplecai peste o balustradă meschină, vedeai fix în jos, vreo 40 de metri. Creepy, mai ales într-o stare ca a noastră.
După ce am halit ceva la o locantă – ceva cu stridii, adică doar stridii – ne-am gândit că un jacuzzi n-ar strica, măcar să mai dilueze alcoolul din sistem. Oricum voiam să vedem şi artificiile din Golf la miezul nopţii aşa că, ce alt loc mai potrivit decât terasa hotelului nostru? Planul era ca, după 12 noaptea, să luăm la rând cârciumile deşi, în starea în care eram, cred că mai mult de două-trei n-am fi reuşit să dovedim. Ne-am îngrămădit, aşadar, într-un taxi şi dă-i bătaie spre hotel.
Pe drum, una din tipe, o austriacă bunăăăăăă, se făcea aşa, tot mai verde la faţă şi arăta ciudat rău. Ce-ai, fato? am întrebat. Mi-e cam rău, zice ea, cred că de la stridii. Păi câte ai mâncat? Vreo 30… zice ea şi să mor dacă nu mi-a venit şi mie rău când am auzit-o. Înghesuiţi fiind în maşină, am avut nişte viziuni apocaliptice. Le-am zis ălora că hai să o luăm pe jos, mă, să respire asta aer curat. De unde dracu’ aer curat la 30 de grade, în Acapulco… Am luat-o noi, cam bălăbănit, pe jos, spre hotel. Minunea Vieneză tot icnea şi se îndoia pe lângă garduri de-ai fi zis că face mătănii şi căsca gura larg, da’ nu ieşea nimic, al naibii… noi ne tot adunam în cerc şi-o încurajam da’ degeaba. La un moment dat, ţin minte, mai erau şi vreo câţiva mexicani făcuţi pulbere pe lângă noi, şi-ăia curioşi să vadă ce iese din domnişoara.

Când am ajuns la hotel, tipa se repede glonţ la budă, de era să treacă prin uşă. Eram cazaţi toţi într-un apartament imens, de la etajul unu. Noi ne-am făcut de lucru prin casă, încercând să ignorăm, din politeţe, zgomotele de film de groază care se auzeau din veceu da’ ne uitam unii la alţii şi ne făceam tot mai palizi. Bă, zice unul, dacă moare asta? E, moare… zice altul, dar se duce la uşă şi ciocăneşte timid. E totul în regulă acolo…? Răspunsul, între două icnituri adânci, l-ar fi făcut să roşească până şi pe-un hamal din port.
Într-un târziu iese aia din budă, lividă ca o stafie. Cum e, am întrebat, ai reuşit ceva? Nu, orăcăie ea, şi m-am chinuit rău… Ba bine că nu; cred că o auziseră la patru etaje mai sus…

Până atunci, noi adunasem ce mai era de băut prin casă, pentru excursia pe acoperiş, aşa că am plecat, grămadă, spre lift şi când am ieşit pe terasa hotelului, ai fi zis că urma să fim împuşcaţi, aşa împiedicat mergeam. Acuma, ca să ajungi în jacuzzi, trebuia să urci vreo şase trepte, chiar pe marginea terasei, de-aveai senzaţia că o iei la vale cu totu’. Frate… n-am urcat scările alea, ci ne-am târât pe burtă aproape, cu stomacul la gură, la un pas de abis, iar în bazin ne-am prelins ca râmele, evitând cu eroism să ne uităm în jos. La un moment dat, am început chiar să ne relaxăm, iar gagica cu stridiile începuse, chiar dacă mai timid, să ia şi câte-o gură de bere.

A venit şi 12 noaptea, au bubuit artificiile, noi am urlat ca pieile roşii, agitând şampaniile – fără să ne ridicăm în picioare, că atâta ne-ar fi trebuit… cu marginea terasei la câţiva centimetri de noi, ne-am fi dus de-a berbeleacul fix pe caldarâm, 16 etaje mai jos. Problema era acuma să şi coborâm din jacuzzi, că dacă ne ridicam, eram mai sus decât balustrada aia timidă… ne şi gândeam s-o luăm tot pe burtă, de-a-ndăratelea, când, gagica cu stridiile se târăşte prin bazin în genunchi şi face greşeala fatală să se uite în jos peste marginea terasei.
Mă, a fost ca-n filme… aia hăuleşte odată ceva ce-n orice limbă suna ca „aoleo, mi-e răăăăău!!!”, noi am zis că a alunecat, naibii şi ne-am repezit spre ea, într-o vânzoleală de valuri şi membre şi nu zici, mă, că scoate asta un răget de leu, noi am urlat „nu în apă!!! nu în apă!!!“”, aia se-apleacă peste margine de-am zis că vrea să se arunce, cască gura cât uşa hambarului şi slobozeşte, frate, o ditamai borala, lungă de-un kilometru, drept în jos, spre trecătorii nevinovaţi care habar n-aveau ce se-ndreaptă spre ei. Cred că a ejectat fătuca aia o găleată întreagă de stridii şi ce naiba mai avea pe-acolo, că să mor dacă n-am văzut bucăţile cum se rotesc prin aer…

Gagica a rămas atârnată ca o treanţă udă pe balustradă, cu gura căscată şi scotea nişte sunete de-a dreptul nenaturale, printre bale şi muci, gâfâieli şi blesteme crâncene. Am luat-o uşurel de-acolo, cu toţii, purtând-o pe braţe de ziceai că murise şi am întins-o pe terasă, gândindu-ne dacă n-ar fi mai bine, totuşi, să chemăm ambulanţa. O sugestie timidă de „gură la gură” a fost respinsă unanim, cu urlete de indignare. Cum n-aveam apă rece s-o stropim, l-am trimis pe unul să ia de jos şi, după vreo juma’ de oră, a început aia să prindă culoare în obrăjorii ăia bucălaţi, mânca-o-ar tata pe ea de beţivă… după care ne-am adunat şi ne-am împleticit spre strada cu cârciumi. N-o să credeţi, da’ tipa a băut zdravăn după aia, fără să aibă nici pe dracu’, ceea ce mă face să cred că, într-adevăr, stridiile alea fuseseră de vină pentru tot circul.

Nota mea: deși textul a fost scris în 2016, deși cele întâmplate au avut loc cu ani în urmă, morala rămâne și anume nu beți dincolo de momentul în care chiar și mersul în patru labe vă transformă urechea internă în ventilator și, mai ales, nu abuzați de stridii cu alcool. Combinația e total nefericită în exces.