Sic transit?

Mă uit în presa din România și mă minunez nu de oportunismul acesteia, ci de obrăznicia unora de a se erija, astăzi, în ființe cu coloană vertebrală după ce, ani la rând, au fost nimic altceva decât meduzele aruncate de valuri pe mal.
Am să vă spun o poveste care nu e poveste. O poveste care m-a făcut să-mi dau seama – a câta oară? – că, în România, jigodismul și disperarea după beneficii – indiferent de natura lor – e un modus vivendi și nu de azi sau de ieri.
Am mai spus câte ceva despre asta pe blogul vechi, însă doar în treacăt și am ezitat mult dacă să detaliez sau nu lucrurile, însă, m-am hotărât să o fac, nu pentru cineva anume ci pentru mine, în primul rând.
Nu vă ascund că scriu cele ce vor urma cu un dezgust care se mărește exponențial pe măsură ce înșir vorbele.

Știm cu toții că decența nu există în presă, indiferent de țară. Presa nu este altceva decât un conglomerat de indivizi, mai mult sau mai puțin analfabeți și aculturali, forțați de fișa postului să vâneze audiența prin orice mijloace, de la exagerări puerile până la jigniri din cele mai scârboase, de la mahalagismul pseudo-intelectual până la țipete isterice care te duc cu gândul, mai curând, spre curtea unui spital de psihiatrie. Ceea ce e, însă, total oribil, este că aceiași indivizi care latră și-și rânjesc colții acum spre Iohannis și gașca lui, erau ciudat de ponderați și de sfioși atunci când respectivul avea în mâini toate pârghiile – și-atunci nu se punea problema să te aresteze dacă scriai pe feisbuc că Cutare ar trebui băgat la pușcărie pentru că e cine e sau pentru că a votat cu cine nu trebuie. Nu sunt deloc adeptul lui Iohannis. L-am acuzat, public, de înaltă trădare atunci când presei „mari” îi era frică să rostească termenul. Bineînțeles, nefiind persoană publică (adică neavând niciun nume „greu” în spate) am fost ignorat cu fundițe.
Dar, haideți să o luăm de la început.

În anul 2021, împreună cu încă cineva (îi voi spune „un prieten”), după ce anul precedent ne luptasem – uneori la propriu – cu organele care alergau oamenii pe străzi pentru că nu purtau botnița, exasperați de nebunia care se prefigura la orizont, ne-am hotărât să „facem ceva”. Cum, chiar dacă îl iei pe jandarm la omor, nu rezolvi nimic, ne-am gândit să abordăm calea „legală”, respectiv cea a justiției, dar nu oricum: am hotărât să inițiem cel mai mare proces colectiv din istoria României – POPORUL ROMÂN CONTRA CETĂȚENILOR KLAUS WERNER IOHANNIS ȘI FLORIN VASILE CÎȚU.
Vi-l aduceți aminte pe Câțu, nu-i așa?
Pentru un proces colectiv, însă, aveam nevoie de reclamanți, mulți, cât mai mulți. Am început prin a înregistra două domenii: suntempoporulroman.ro și romaniaunita.ro (ambele inactivate, acum sunt valabile pentru înregistrare).

Am creat un site cu domeniul primar romaniaunita.ro și cu domeniu secundar suntempoporulroman.ro.
Pentru că trebuia să începem de undeva, am elaborat un manifest, pe care îl aveți mai jos și care poate fi vizualizat mai jos în format PDF (dacă nu apare inline, dați click pe link și se va deschide înr-o pagină nouă).

Bineînțeles, totul a fost făcut cu finanțare din surse proprii.
Cum ne gândisem să procedăm: să adunăm un număr cât mai mare de adeziuni ale unor persoane reale și, ulterior – noi ne gândeam la cel puțin 100.000 – să luăm legătura cu câteva case de avocatură prin intermediul cărora să-i aducem în fața instanței pe cei doi scelerați, respectiv Iohannis și Câțu.
Bineînțeles, a avea un site e una, dar a-l face cunoscut e cu totul altceva, mai ales în scopul pe care îl aveam noi, așa că ne-am gândit să ne adresăm presei care se lăuda că e „contra”, în ideea că, dacă ne unim forțele, vom fi ca un uragan. Repet, urma să ne adresăm publicațiilor care, teoretic, erau „de aceeași parte a baricadei”. Am luat legătura, așadar, cu șase sau șapte publicații, explicându-le demersul nostru și ce voiam să obținem, rugându-i să ne ajute prin popularizarea Inițiativei România Unită. Nu doream să facem un ONG și nu doream să înregistrăm inițiativa ca persoană juridică: tot ce doream era să adunăm cât mai mulți oameni pe listă pentru a deschide un proces.

Da, vă văd cum începeți să zâmbiți. Și eu o fac acum, în pofida profundului dezgust pe care-l simt.
Niciuna din publicațiile abordate nu a răspuns, deși am insistat. Ne-au ignorat total și, ca atare, ne-am hotărât să intrăm la ei cu japca, chit că le convine sau nu. Am ales o publicație foarte cunoscută, care se laudă cu ultraortodoximul său, scoate calendare cu călugări, se pleacă până la pământ în fața oricui are legătură cu Trump, îl glorifică pe Gigi Becali ca pe salvatorul neamului și e condusă de un tip pe care îl știu de când scria pe la Ziua și pe la Bursa. De asemenea, vituperează împotriva „sistemului” uitând că, în perioada respectivă, erau destul de timizi încât să nu supere prea tare, chiar dacă criticau.
Ne-am deschis, așadar, cont la ei (am folosit numele meu) și, în rubrica de comentarii, am scris cine suntem și ce vrem să facem, oferind, în același timp, datele noastre de contact (nume, telefon, e-mail). Ce am explicat:
– ce dorim să facem, indicând adresa site-ului romaniaunita.ro
– condițiile de adeziune
– nume și prenume, adresă de e-mail, precum și acordul pentru stocarea acestora prin intermediul formularului de adeziune de pe site-ul romaniaunita.ro
– nu ceream alte date personale, acestea urmând a fi solicitate prin procedură legală, de către casa de avocatură, la inițierea acțiunii în justiție
– am specificat, explicit, că nu e nevoie de bani sau donații din nicio sursă și că orice eventuale inițiative de acest fel vor fi refuzate fără drept de apel
– am rugat doritorii să nu își facă publice niciun fel de date personale ca răspuns la textul nostru, ci să utilizeze exclusiv formularul de adeziune de pe site-ul romaniaunita.ro
– de asemenea, am rugat conducerea publicației respective să ne ajute în demersul nostru prin promovarea în paginile sale a Inițiativei România Unită

Spre totala noastră surpriză, la sfârșitul celei de-a doua zi aveam peste o sută de adeziuni, nemaivorbind de e-mail-urile de încurajare și de susținere, cu zecile, venind de la oameni din toate categoriile profesionale. Am primit nenumărate telefoane din partea celor care doreau să afle mai multe detalii, am vorbit cu fiecare în parte, nelipsind câteva momente amuzante, când eram rugați să „intervenim” pentru un loc de muncă sau, ceea ce ne-a bulversat total, o solicitare pentru ajutor la plata unui credit pentru Prima Casă. În orice caz, oamenii începuseră să ne susțină și asta doar în urma unui comentariu pus pe publicația respectivă.
Al doilea anunț, identic, a fost pus din nou pe publicația respectivă, generând un număr și mai mare de adeziuni, e-mail-uri și telefoane. Site-ul romaniaunita.ro explodase ca număr de accesări și am rămas uluiți de ce mecanism pusesem în mișcare, întrebându-ne, în același timp, dacă vom fi capabili să ținem lucrurile în frâu. În patru zile se strânseseră peste 800 (opt sute!) de adeziuni. Mai era destul până la o sută de mii, dar în ritmul în care se mișcau lucrurile, speram ca, în șase luni, să avem suficiente adeziuni pentru a începe un proces colectiv.

Cei de la publicația respectivă ne ignoraseră rugămintea de a populariza Inițiativa România Unită, (și) în pofida multiplelor solicitări din partea celor care scriau comentarii. Era ca și cum n-am fi existat, dar era în regulă și așa, pentru că lumea începuse să afle de noi. Ne-am gândit să mergem pe feisbuc, dar am renunțat: aveam, oricum, suficient de multă treabă, mai trebuia să și lucrăm, aveam de răspuns la telefoane și la e-mail-uri.
Prima copită am primit-o în cea de-a cincea zi.
Textul nostru, prin care făceam cunoscut cine suntem și ce vrem, n-a mai apărut.
Trebuie să știți un lucru: publicația respectivă, care se laudă că are „știri necenzurate”, exercită o cenzură implacabilă asupra comentariilor care nu se aliniază cu opiniile sale. Nu ești de acord cu ce spun ei, dispari. Contul îți e blocat și, uneori, șters, în funcție de gravitatea „delictului de opinie”.
Prietenul meu, care se afla în corespondență cu cel care conducea publicația, l-a abordat, întrebându-l de ce ne-a cenzurat. Discuția s-a purtat pe parcursul mai multor e-mail-uri.

Primul argument adus de respectivul – o să-i spunem „Victor” – a fost că solicitam datele personale ale oamenilor, iar publicația nu era de acord cu asta. Prietenul meu, care a terminat Dreptul, i-a explicat că nu am încălcat nicio lege, solicitând informațiile exclusiv pe site-ul romaniaunită.ro prin intermediul formularului de adeziune și, mai mult decât atât, insistând ca oamenii să nu-și facă publice datele nicăieri.
Al doilea argument a fost că cerem bani de la oameni, în condițiile în care nu doar că n-o făceam, dar atrăgeam explicit atenția că nu se pune problema să acceptăm donații de niciun fel, neavând, dealtfel, nici măcar un cont bancar.
Între timp, „Victor” mi-a blocat contul – respectiv mi-a oprit posibilitatea de a scrie comentarii – după care mi l-a șters. L-am abordat la rândul meu, cerându-i motivele pentru care mi-a șters abuziv contul, dar nu mi-a răspuns niciodată, deși am insistat dincolo de bunul simț. Prietenul meu și-a făcut, la rândul său, un cont, care a fost șters după prima tentativă de publicare a textului nostru. Nu uitați, vorbim de o publicație care se declară „anti-sistem” și nu ratează nicio ocazie de a se glorifica pe sine ca singura sursă credibilă de informații, deși fac gafe monumentale, azvârlind pe piață știri „de senzație” pentru ca, apoi, când știrile respective sunt demontate în mass-media, s-o dea la întors ca și cum n-ar fi susținut anterior contrariul.
Un al treilea argument – halucinant – a fost că noi „îi luăm publicul” și cu asta, corespondența s-a întrerupt.
Mi-am deschis un alt cont la ei, cu un nume fals de data asta, prompt blocat la prima tentativă de a scrie ceva, ceea ce mi-a confirmat că îmi blocaseră IP-ul. Ciudată atitudine din partea unei publicații cu „știri necenzurate”.

Am făcut câteva investigații și am descoperit că publicațiile pe care le contactasem – și care ne ignoraseră – făceau parte, toate, din câteva „rețele” administrate dintr-un singur loc. Publicația lui „Victor” se afla într-o astfel de rețea. Era clar că lucrurile sunt coordonate unitar. Era, de asemenea, clar, că, în pofida scopurilor noastre pe care ar fi fost normal să le aprobe, ei făcând paradă de atitudinea contra sistemului, îi deranjam foarte tare.
Mi-a devenit limpede că atitudinea lor „anti” e doar de fațadă, scopul fiind acela de a obține beneficii financiare în primul rând. Noi îi deranjam pentru că devenisem periculoși. Pe publicația lui „Victor” se formase un „nucleu” de susținători, prompt eliminat ulterior.
Pentru că, oricum, ne luasem avânt, nu ne-am mai preocupat de susținere din partea „presei libere”. Ne lămurisem cum e cu „libertatea” asta cu care nu scăpau nicio ocazie să se împăuneze.

A doua copită am primit-o ceva mai târziu.
Venise momentul – am considerat noi – să începem demersurile cu o casă de avocatură. Ideea noastră era ca, în funcție de proceduri, dacă era nevoie de onorarii, acestea să le plătim noi din fonduri proprii și, dacă nu era de-ajuns, abia atunci să solicităm avocaților, oficial, o notă justificativă pe care s-o prezentăm aderenților, fiecare urmând să hotărască dacă are sau nu posibilitatea să contribuie financiar, nu la noi ci direct în contul casei de avocatură. Hotărârea, indiferent care ar fi fost, nu ar fi avut nicio influență asupra adeziunii. Înscrierea pe lista de reclamanți ar fi fost făcută strict prin intermediul avocaților, conform legii.
Am început, așadar, să contactăm avocați individuali sau cabinete, prezentându-le demersul nostru în detaliu, solicitându-le sprijinul. I-am contactat telefonic prima dată, apoi le-am trimis prin e-mail tot ceea ce era necesar. N-am să vă spun numele celor pe care i-am contactat, dar gândiți-vă la avocați MARI, inclusiv din cei care apar în spațiul public.
Răspunsurile au fost, toate, nu doar negative, dar aveam senzația că le-am pus o bombă sub scaun. Din momentul în care aflau despre ce e vorba, dădeau bir cu fugiții cu viteza luminii, fără explicații. Vorbesc de aceiași avocați din care, unii, se bat cu pumnii în piept acum și nu contenesc să spună cui vrea cât au fost ei de „anti”, scriu articole prin presă înfierând sistemul juridic din România, ca și cum abia acum l-ar fi descoperit.
Un singur avocat – o doamnă – ne-a spus, telefonic, că ce vrem să facem nu e doar periculos, ci e sinucidere curată și că nimeni nu ne va ajuta. Așa a fost.

A treia copită – și ultima – a venit atunci când am încercat să luăm legătura cu diverse personalități care se zburleau în public vizavi de abuzurile autorităților, care făceau pe eroii și pe salvatorii neamului. Din nou, pe mulți îi găsiți și azi scriind articole în care înfierează sistemul corupt și ticălos din România.
NICI UNUL nu a vrut să ne susțină. La nivel declarativ, le mergea gura ca o meliță, dar când aflau ce vrem să facem, dispăreau.

La capătul a aproape două luni epuizante, am fost nevoiți să renunțăm. Nu voia să ne sprijine NIMENI.
Site-ul romaniaunită.ro a fost, subit, scos de pe internet – nu de noi.
N-am primit niciodată vreun telefon sau vreun e-mail de amenințare.
Am trimis celor câteva sute de aderenți un e-mail prin care explicam că Inițiativa România Unită nu mai există din considerente de lipsă de sprijin, explicând demersurile pe care le făcusem fără succes. În ce mă privește, mă simțeam groaznic. Erau acolo oameni care-și puseseră speranța în noi, oameni care ne scriseseră și care ne sunaseră special pentru a ne susține și a ne încuraja și pe care, acum, îi dezamăgeam. Poate că unii din ei vor citi textul de față.

Aceeași „presă liberă” care, atunci, mai avea puțin și ne lua la bătaie, se zbate să iasă în față cu merite îndoielnice, aruncând insulte asupra celor pe care, atunci, se fereau să-i supere.
Duplicitatea și ticăloșia nu sunt ceva nou în România, iar celor în cauză le lipsește și minimul bun simț de a-și turna, măcar declarativ, cenușă-n cap. Bineînțeles că n-o vor face niciodată: și ei, la rândul lor, fac parte din același sistem ticălos care-i învață pe români că, fără minciună, fără oportunism și fără mizerie morală nu ajung nicăieri.

Am, încă, toate materialele scrise pe romaniaunita.ro. Uneori le mai citesc și mă întreb cum am putut să fiu atât de naiv și să cred că, în țara minciunii, a delațiunii, a jigodismului, în țara unde gunoaiele se cred salvatori, ar fi fost posibil ca o astfel de inițiativă să aibă vreo șansă.