Özen (ziua 5)

Urletele au început după căderea nopții.
Îi luase ceva timp să proceseze cuvintele mele, probabil că nu le luase în serios dar, la primele dureri de stomac, resemnării inițiale îi luase locul spaima de moarte. Făceam un duș când, din boxele pe care le montasem prin casă, a izbucnit primul răcnet. Am sărit ca ars direct în fața monitoarelor. Özen se învârtea prin cameră ca un animal în cușcă, încovoiat, cu mâinile încleștate pe stomac, zbierând după mine. L-am privit atent: părea, încă, în regulă și mă așteptam la mult mai mult. În apa pe care o băuse dizolvasem o substanță care dă dureri cumplite de stomac (n-am s-o menționez aici, din motive lesne de înțeles). Faptul că nu mâncase nimic, sevrajul plus subconștientul urmau să facă restul.
Îl vedeam cum dă ocol pe lângă ziduri, tot mai repede și urmăream semnele panicii care începea să-l cuprindă.
Se opri în fața unei camere, privind drept în obiectiv.
– Nu vreau să mor, nenorocitule!! urlă.
Obiectivul era apărat de un grătar din sârmă groasă, din oțel, așa că loviturile lui nu aveau niciun efect.
Înjură oribil și cred că, dacă ar fi putut, mi-ar fi smuls beregata cu dinții. Un nou acces de durere îl încovoie și căzu în genunchi, gemând. Încercă să se ridice, dar nu reuși. Durerile erau prea mari. Cunoașteți, probabil, durerile acelea care pulsează violent și încovoaie omul, vlăguindu-l într-o secundă și aducându-l la stadiul de cârpă, cu transpirația țâșnind prin toți porii. Ale lui erau mult mai mari și, combinate cu simptomele sevrajului, îl distrugeau, pur și simplu.
Se târî în patru labe până într-un colț unde se ghemui cu genunchii la gură, legănându-se înainte și înapoi, ca și cum ar fi căutat protecție. Un nou val de durere îi smulse un strigăt și căzu pe-o parte, în poziție fetală. Îl auzeam cum gâfâie. Transpirația i se scurgea în șiroaie pe față.
Începuse să mă doară și pe mine stomacul: prea multă cafea și nu mâncasem nimic, așa că mi-am făcut rapid două sandwich-uri și am revenit la monitor. Özen începuse din nou să se agite, împleticindu-se prin cameră, încovoiat, căutând o ieșire. Se apropie de ușă, încercă să o deschidă apoi, văzând că n-are succes, începu să bată cu pumnii în metal, zbierând după ajutor, chemându-și mama, poliția, pe mine, pe oricine. Știam că acum vor începe adevăratele dureri și eram încordat ca un arc. Scoase un urlet care-mi ridică părul măciucă și se prăbuși, parcă, în el însuși, arătând ca un morman de zdrențe azvârlit pe cimentul rece.
– Nu vreau să mor…! Te rog! Nu vreau să mor!! Nu vreau… ajută-mă…!
Își prinse cu mâinile părul năclăit și ud, încercând să și-l smulgă. Urlă, zgâriindu-se pe față, lăsând în urmă dâre sângerii. Începu să se lovească cu pumnii pe unde nimerea, în cap, peste față, în piept, zvârcolindu-se și zbierând. Sfincterele îi cedară. Zvâcni de câteva ori, apoi rămase nemișcat, iar eu am înghețat. M-am apropiat de monitor aproape lipindu-mi fața de ecran și am văzut că respira. Mi-am șters cu mâna fruntea și am realizat că eram leoarcă de transpirație, așa că am folosit un prosop. Efectul a ceea ce dizolvazem în apă trecuse. M-am prăbușit în scaun, ușurat.

Spre deosebire de cazurile din trecut, cu – uneori – adolescenți prinși în ghearele sectelor religioase, Özen era primul meu caz în care problema o reprezenta dependența severă de droguri și procedam pur intuitiv, luând drept model metodele de deprogramare mentală pe care le foloseam. În cazul amărâților cu mințile făcute franjuri în urma îndoctrinării de către diverși „guru” tehnicile de programare erau în linii mari aceleași, cu mici variații: aducerea creierului într-o stare de letargie, de „plictiseală” prin enunțuri repetitive care durau zeci de ore, apoi, când creierul era suficient de permeabil, se inserau în enunțuri termenii care urmau să-i lege de sectă, prin asocierea acesteia cu concepte pozitive. Li se inocula ideea că, fără sectă, nu reprezintă nimic, că secta, doar ea, e în măsură să-i înțeleagă și să le dezvolte potențialul, că lumea exterioară reprezenta un teritoriu inamic și că adevăratul curaj însemna să recunoști că, fără sectă și fără „guru”, erai un zero. Rezultatele erau dezastruoase pentru cei în cauză: se rupeau de familie și de prieteni privindu-i ca pe niște dușmani, devotamentul față de sectă mergea până acolo încât își cedau veniturile, prestau munci gratuite și, în cazul femeilor, acestea se supuneau fără să crâcnească poftelor lui „guru”, considerând atenția acestuia ca pe un favor suprem.
Nu uitasem niciodată o fotografie în care Gregorian Bivolaru, conducătorul sectei MISA, era întins pe o masă, gol, în timp ce câteva femei, goale și ele, îl masau și îl satisfăceau pe toate părțile.

Tehnicile de deprogramare le împărțisem în trei etape: prima era spălarea creierului subiectului prin metoda identică programării, adică prin noțiuni plicisitoare până la limită repetate la nesfârșit în căști, timp în care subiectul, legat bine de un scaun fixat în podea, începea uneori să se zbată și să urle. Camera de deprogramare, aflată într-un subsol adânc, era perfect izolată fonic și, în timpul „ședințelor”, era cufundată complet în întuneric. În căștile pe care le purta pe urechi, subiectul auzea înșiruiri continui de cuvinte banale, fără niciun înțeles și, la intervale neregulate, un sunet ascuțit, cu o frecvență foarte înaltă, îi penetra timpanele.
În a doua etapă, printre șirurile de cuvinte erau incluși termeni legați de sectă și de „guru”, iar pe fundal rula un sunet de foarte joasă frecvență, aproape imperceptibil, care provoca o senzație de groază cumplită, urmat de panică absolută. Termenii legați de sectă deveneau tot mai frecvenți și, asociați cu infrasunetele, creau instinctiv o reacție de respingere la nivelul subconștientului.
Primele două etape durau, fiecare, trei sau patru zile, în funcție de cât de profundă era programarea, dar avusesem și cazuri în care duraseră câte o săptămână. Nu existau pauze, nu exista zi sau noapte. Timp de 24 de ore, subiectul era supus procedurilor. Singurele momente de liniște erau atunci când îi dădeam subiectului să mănânce un fel de bulion din carne pe care nu trebuia să-l mestece, urmat de apă. Intram în cameră, îmbrăcat complet în negru și îl hrăneam pe întuneric – purtam echipament de vedere de noapte. Nu le vorbeam, nu le dădeam în niciun fel de înțeles că aș vrea să comunic. Pentru ei, eram o umbră într-un întuneric absolut. Câte unul se zbătea să scape, dar n-avea nicio șansă: era legat strâns, cu chingi late din piele căptușite cu un material mai moale pentru a nu îi răni. Le ignoram zbieretele și protestele. Loveam o dată cu lingura în marginea castronului, arătându-le că e timpul pentru masă, creând, astfel, și un reflex condiționat. Unii refuzau să mănânce sau să bea și nu insistam. Șiam că, până la urmă, vor ceda foamei și setei. Toți cedau. Erau prea slabi pentru a se opune. Propria identitate le dispărea din minte. Privarea totală de stimuli externi, într-un întuneric absolut, le transforma mintea în coli albe, pe care trebuiau rescrise conceptele unei vieți normale.
Le monitorizam parametrii vitali în permanență, conștient fiind că exista pericolul unor accidente vasculare sau cardiace. De fapt, mă bazam pe forța organismului uman de a se adapta și nu m-am înșelat.

Nu lucram decât cu un singur subiect odată. Unii nici nu știau unde sunt și de ce sunt acolo. Cu complicitatea familiei, uneori îi luasem, pur și simplu, pe sus, cu prima ocazie.
Bineînțeles, făceau pe ei și puțeau cumplit, dar asta făcea parte din deprogramare: ajungeau să se considere niște gunoaie, le era scârbă de ei înșiși. Întotdeauna, când ții omul murdar sau gol, stima de sine dispare atât de rapid, ca și cum n-ar fi fost. Nu-i dezbrăcam. Îi voiam cu hainele năclăite, cleioase, împuțite, pentru că efectul era mult mai puternic. Un om dezbrăcat se va simți umilit și deposedat de orice demnitate doar atunci când e expus în public, când e văzut de alții.
Când nu mai erau în stare să se zbată, când deschideau automat gura la auzul lingurii lovite de castron, când erau reduși la stadiul de automate conduse doar de reflexe, îi treceam la etapa a treia.

Începeam prin a lumina camera, întâi foarte slab, mărind gradual intensitatea pentru a nu le răni ochii. Lumina era albastră, liniștitoare. În același timp, din căștile pe care le purtau pe urechi începea să se audă o muzică abia perceptibilă, calmă și relaxantă. Îi urmăream pe monitor cum clipesc, cum privesc în jur atât cât le permiteau legăturile care le fixau capul. Invariabil, priveau apoi în jos, spre ei înșiși și o expresie de groază și dezgust li se întipărea pe față. Mintea începea să le funcționeze din nou, greu, ca un motor vechi pornit după zeci de ani. Când începeau să se agite, intram la ei. Eram îmbrăcat cât mai neutru, cu blugi și tricou și le zâmbeam cât puteam de liniștitor, ceea ce era, pentru mine, un efort foarte mare. Le dădeam căștile jos, apoi începeam să le vorbesc încet, spunându-le că acum sunt în siguranță, că nu trebuie să le fie frică de nimic. De regulă încercau să întrebe ceva, dar le făceam semn să tacă și le spuneam că, deocamdată, trebuie să se curețe, că trebuie să aibă răbdare și să mă lase să mă ocup de ei. Îi dezlegam ușor și, când vedeau că îi eliberez, unii începeau să plângă. De fapt, majoritatea plângeau, unii atunci, alții când vedeau că îi conduc într-o baie curată unde îi rugam să-și arunce hainele murdare, să se spele cât voiau de mult și să se schimbe cu haine curate. Plecam apoi, asigurându-i că, acum, totul e în regulă și că îi aștept afară. Îi urmăream, însă, printr-o cameră de supraveghere: nu voiam să risc să-i apuce nebunia și să facă vreun gest disperat. Când simțeau apa fierbinte pe ei, unii, cum spuneam, începeau să plângă. E uimitor cum, în doar câteva zile, poți reduce un om la stadiul de nimic. Chiar și la nivel de societate se aplică regula: în cazul producerii unei catastrofe globale, omenirii îi trebuie cam trei săptămâni pentru a regresa, comportamental, la stadiul lui Homo Habilis din Pleistocen.
Când ieșeau din baie, îi așteptam în fața ușii, apoi îi conduceam, ușor, spre o cameră unde aveau de mâncare pe o masă curată. Nu le dădeam mult pentru că nu voiam să risc o intoxicație cu proteine. Erau mai mult legume, puțină carne slabă și fructe. Unii se repezeau la mâncare, pe alții îi apuca furia – se simțeau din nou oameni – iar unul chiar a sărit la mine să mă strângă de gât, dar îi potoleam repede. Începeam să le vorbesc, explicându-le motivele pentru care se află acolo, arătându-le hârtiile semnate de familie care-mi permiteau să le fac ceea ce le făcusem. Îi puneam să se uite pe geam, să vadă oamenii, copacii, mașinile, tot ceea ce însemna viața normală. Menționam secta, pe „guru”, urmărindu-le expresia de pe față. Pentru cei mai mulți era ca și cum se născuseră a doua oară și tremurau de nerăbdare să iasă afară, în lume, dar nu-i lăsam. Le povesteam de suferințele pe care le aduseseră familiei și prietenilor, dramatizând cât mai mult apoi, când consideram că sunt suficient de marcați, îi lăsam să vorbească la telefon cu cei din familie. De regulă, acela era momentul în care cedau complet. Vocea celor dragi îi dobora, pur și simplu. Unii plângeau la telefon fără să spună nimic. Îi mai țineam acolo două-trei zile, culcându-i în așternuturi curate, cu baie la dispoziție, hrănindu-i gradat cu mâncare consistentă, discutând cu ei ore întregi, încercând să le induc ideea că, de-acum, sunt oameni adevărați, cu liber arbitru și că au o datorie în primul rând față de ei înșiși, apoi față de cei dragi care-i așteptau.
În ziua eliberării, le dizolvam în apă un soporific puternic, care-i făcea să se prăbușească într-un somn profund. Îi încărcam apoi în mașină și plecam, urmând să mă întâlnesc cu familia care urma să-i preia într-un loc prestabilit. Nu voiam să afle nimeni unde se desfășoară ședințele de deprogramare. Luam toate măsurile pentru a nu fi filmat sau fotografiat. Îi predam, încă adormiți, îmi luam banii și dispăream din viața lor, schimbându-mi și numărul de telefon. După aceea, timp de o săptămână, nu făceam altceva decât să mă odihnesc, pentru că eram complet epuizat și cea mai parșivă chestie era că deprogramarea începea, uneori, să aibă efect și asupra mea. Ca să-mi eliberez mintea, citeam enorm și rezolvam probleme cât mai complicate pentru a-mi aduce psihicul la parametri normali. „Când privești în Abis, Abisul privește și el în tine,” a spus Nietzsche și mă înspăimânta adevărul cuprins aici. Se spune că mulți medici psihiatri au, la rândul lor, probleme la scufiță și nu e de mirare.
Deseori mă întrebam care era rata de succes, dar n-am aflat niciodată. Estimez, cu totul arbitrar, că era undeva la 75%, dar realitatea e că niciodată n-am aflat.

În cazul lui Özen, însă, lucrurile erau mult mai complicate, pentru că nu mă confruntam doar cu o programare mentală, ci și cu o dependență fizică. Aveam de-a face nu doar cu niște legături cerebrale care trebuiau reparate, ci și cu reacții ale organismului care puneau o presiune psihică suplimentară.
Îl vedeam pe monitor, ghemuit pe ciment, redus la o masă amorfă, complet epuizat. Cum spuneam, mă bazam pe forța organismului uman de a se adapta, dar aceeași forță îmi era împotrivă. Două forțe identice ca mărime și de sens contrar se anulează reciproc, rezultanta fiind zero, generând un soi de „punct Lagrange¹”, iar întrebarea era cum urma să procedez pentru a amplifica forța pe care voiam s-o folosesc. Simțeam, instinctiv, că mă aflu pe calea cea bună, dar fără cooperarea lui Özen nu aveam nicio șansă, iar el se dovedea, încă, refractar.
M-am hotărât să accentuez presiunea în zilele următoare.

1. Puncte în care forțele de atracție ale corpurilor cerești sunt egale și de sens contrar, anulându-se reciproc, astfel încât un corp mai mic, aflat între cele două, rămâne staționar. ↩︎