Özen (justificare)

Ceea ce veți citi mai jos are o poveste ciudată. A început ca un posibil roman bazat pe unele fapte și personaje reale, a fost publicat pe vechiul blog în 2019, în foileton, nu e nici pe departe gata, însă, cu alte trei cărți în lucru plus activitatea zilnică, nu știu dacă și când va fi terminat. Poate va fi, în cele din urmă. Știu ce urmează, până la final, dar nu am timp suficient pentru a scrie tot ce aș vrea.
Viața e o boală incurabilă, din care nimeni nu scapă viu. Una e, însă, s-o duci „pe picioare”, cum se spune, cu totul altceva e să începi să mori câte puțin, voluntar, la o vârstă la care Moartea ți se pare un concept abstract care întotdeauna îi atinge doar pe ceilalți. Când ai pornit pe pantă în jos, însă, e, în multe situații, prea târziu.
Când drogul începe să te ia în stăpânire, ești un mort pe picioare. Dacă ai noroc, eșuezi într-o clinică unde ești, din nou, dopat cu droguri pentru a scăpa de dependența de droguri. Chiar dacă te ții departe de ele, existența îți va fi, până la final, un semi-sevraj, o luptă cruntă cu tine însuți. Cam zece la sută reușesc să se învingă pe ei. De fapt, niciodată nu scapi de dependență, doar încerci să o ții sub control.
În ce mă privește, nu cred în eficiența terapiei medicale contra dependenței de droguri. Statisticile, sumbre, confirmă ceea ce spun. Cred că singura soluție viabilă e să spargi omul în bucăți, ca pe un Lego aruncat de la etaj, apoi să-l reasamblezi corect. E ca o Renaștere, dacă vreți, și e urâtă. Doare, crunt, dincolo de imaginație. Te doare și pe tine, cel care zdrobești un dependent de droguri pentru a-l monta din nou.
Özen nu e, bineînțeles, numele real. El există, însă. L-am cunoscut aici, în București.

Îl cunoșteam de ceva timp. Nu de ani de zile, dar știam cu cine am de-a face: băiatul alintat al mamei, cu un tată plin de bani – părinți pentru care fiecare dorință a odorului era lege. Laptop-uri scumpe, smartwatch-uri de top, haine de firmă, telefoane al căror preț avea în coadă o groază de zero-uri, nimic nu era prea mult pentru el. Bani de buzunar cu ghiotura, nopți pierdute prin cazinouri sau prin sălile de jocuri unde era cunoscut ca un cal breaz… când și-au dat seama că ceva e greșit grav cu el, deja era prea târziu.

Fuma „iarba” ca pe tutun, la micul dejun servea o porție de LSD cu alcool, la prânz lingea un „timbru” sau își trăgea în venă și ziua îi trecea într-o nebuloasă populată cu halucinații, euforie și depresie.
Ultima oară îl oprise poliția pe stradă: lălăia și se lovea de ziduri, râdea, urla și plângea în același timp. Când i-au cerut actele, i-a privit injectat și i-a informat că el e Lucifer, Arhitectul Minții. Polițiștii i-au căutat poza în baza de date și au chemat ambulanța: era client vechi. L-au săltat în cămașa de forță, pentru că voia să distrugă Pământul. În loc de asta, a ajuns într-o rezervă cu gratii la ferestre, legat de pat. A stat acolo trei săptămâni și a treia zi după ce a ieșit s-a apucat din nou de droguri.
Nu era băiat rău, nu era violent cu nimeni, dar atitudinea prietenoasă pe care ți-o arăta îți ridica părul măciucă. Hainele atârnau pe el jalnic, deși era foarte solid. Părul blonziu-murdar îi cădea, transpirat, pe frunte, fața îi era încadrată de o barbă haotică și te privea nefocalizat, cu niște ochi exoftalmici, de un albastru spălăcit, cu expresia rătăcită. În rarele momente în care se exprima lucid îți dădeai seama că, la un moment dat, avusese o minte brici. De ce ajunsese așa? Anturajul? Teribilism? Prea mulți bani pe mână, prea multe dorințe împlinite fără ca el să facă vreun efort? Plictiseală? Toate la un loc?

Ultima oară când vorbisem cu el, îmi spusese că vrea să se arunce de pe bloc, că știe că e terminat. L-am întrebat „Atunci de ce nu te lași de porcăriile alea, dobitocule, dacă tot știi?” Nu putea, mi-a răspuns. „Păi, aruncă-te atunci”, l-am sfătuit. După fiecare internare, se apuca din nou, invariabil. Maică-sa era disperată, ajunsese să-i promită că îi va cumpăra ea „iarbă”, doar să se lase de celelalte: LSD, heroină, crack, pastile. Degeaba.
Nu mai era primit în nici un cazino sau sală de jocuri, pentru că le speria clienții. Oamenii învățaseră să-l evite. Unde apărea, se făcea gol. Îi întorceau spatele și se îndepărtau, iar el rămânea pe loc, cu spatele încovoiat, brațele atârnând și cu o privire rătăcită, dar îi puteai citi tristețea în spatele aburilor drogului. Știa. Vedea apoi un grup și se îndrepta într-acolo, cu un zâmbet care-ți dădea fiori. Începea să vorbească, volubil, febril, cu o gestică necontrolată, până când rămânea iar singur. Brusc, începea să cânte, imitând instrumente muzicale, apoi își aprindea un joint și trăgea din el adânc, cu ochii închiși.

Cumva, cu mine reușea să comunice, habar n-am de ce, pentru că mă purtam foarte urât cu el. Inițial, sperasem ca duritatea să-l îndepărteze, însă, curios, părea să-l atragă. Îi spusesem frumos să mă lase-n pace, îl repezisem, îl bruftuluisem, îl făcusem dobitoc, idiot, cretin, îl înjurasem de toate alea, o dată îl lovisem. Fără rezultat. Ce reușeau alții, eu nu reușeam, oricât efort aș fi depus. La un moment dat mă resemnasem să-l ascult. Te durea mintea de la aiurelile pe care le debita, însă era ceva în spate care nu se potrivea deloc. Omul știa ce e, știa cum e și se resemnase. Nu era prost deloc. Cineva spusese despre el o dată „ăsta, dacă se va trezi vreodată la realitate, o să se sinucidă când o să se vadă și-o să-și dea seama ce-a făcut și în ce hal a ajuns”.

Într-o zi n-a mai venit. Nici în ziua următoare. Apoi s-a aflat că se aruncase de la etajul cinci, dar căzuse prin frunzișul dens al unui castan uriaș aflat dedesubt. Inexplicabil, nu doar că supraviețuise, dar, când un vecin, speriat, alergase spre el, era în picioare. Drogat până în albul ochilor, îl rugase să-i arate drumul până la etajul nouă, să încerce și de-acolo. Urmase o nouă sesiune de dezintoxicare, apoi se apucase din nou de porcării.

Așa stăteau lucrurile când m-a abordat taică-su. Cumva, aflase că mă ocupasem cu succes de câteva „cazuri disperate”. I-am explicat că deprogramarea celor cu creierul făcut zdrențe prin diverse secte nu e același lucru cu rezolvarea dependenței de droguri, dar nu a vrut să înțeleagă. Mi-a oferit o sumă uriașă, dar nu atât banii, cât disperarea și deznădejdea pe care o avea în priviri m-au convins să accept. Nu știam în ce mă bag. I-am cerut o săptămână de gândire, aveam nevoie de timp să elaborez un întreg plan de lucru, care se vădea mai dificil decât mă așteptam.

Ziua 1 »»