Cuțu-cuțu…?

Ceea ce vă voi povesti azi mi s-a întâmplat mie, în iarna anului 1992. Nu știu cum veți interpreta ceea ce vă voi spune dar, la vremea respectivă, eu și prietena mea de-atunci ne-am speriat cumplit, nu de ceea ce se întâmpla, ci de ceea ce părea că urmează să se întâmple, iar partea cea mai urâtă era că nu știam ce urmează să se întâmple.

Era o seară târzie și geroasă de iarnă, gerul acela care face și un grăunte de zăpadă să scârțâie sub talpă ca o ușă de hambar neunsă. Se apropia miezul nopții, ne întorceam dintr-o vizită și, ca să ajungem mai repede acasă, am părăsit bulevardul și am tăiat-o pe o străduță paralelă, la ora aceea complet pustie, mărginită pe dreapta de case și pe stânga de un parc în care, evident, nu era nimeni. Țin minte că i-am arătat prietenei mele leagănele și toboganele care arătau destul de sinistru în lumina lunii și am întrebat-o „Ce-ai face dacă toate alea s-ar smulge din pământ și s-ar lua după noi?”
Mărturisesc că mi s-a făcut pielea de găină imediat după aceea, pentru că, într-o fracțiune de secundă, mi-am imaginat toate fiarele acelea răsucindu-se pentru a scăpa din socluri și pornind prin parc, cu țevile din metal transformate în labe, voind să ne prindă pentru a… pentru a ce?
Prietena mea m-a lovit peste umăr și mi-a spus, râzând palid, să nu mai vorbesc tâmpenii, dar adevărul e că eram amândoi cam speriați de idee, în pofida absurdului acesteia. Un alt adevăr e că ne plăcea să ne speriem, probabil că face parte din natura umană.

Străduța pe care ne aflam e destul de lungă – există și azi, parcul la fel – și, la ora respectivă, era luminată de câteva lămpi stradale chioare care nu reușeau să întreacă nici măcar luna. Asfaltul era curat, doar ici și colo mai era câte-o pată de zăpadă înghețată. În anii aceia, traficul nu era nici pe departe cum e acum, așa că nu se auzea nici măcar un sunet în afară de pașii noștri. Ferestrele caselor erau întunecate și îmi aduc aminte că, văzând la un moment dat o fereastră luminată palid m-am întrebat de ce arată mai sinistru așa decât fără lumină, dar am ținut-o pentru mine – și-așa îmi venea tot timpul să mă uit peste umăr după vreun schelet metalic cu lanțurile întinse spre noi.
Ne-am continuat drumul – mărisem pasul fără să ne dăm seama măcar – vorbind de toate, încercând să facem zgomot, dar suna total nelalocul lui pe străduța aia liniștită. Într-un moment de tăcere am auzit, în spate, un sunet ritmic de gheare pe asfalt. A fost ca și cum ceva ne-ar fi scurtcircuitat pe amândoi în același timp. Ne-am oprit, de fapt nu ne-am oprit, ci am înghețat pe loc. Am întors capul pentru a vedea despre ce e vorba.
Era un câine.
MARE.

Era imens – așa l-am văzut, cel puțin – și mai negru decât noaptea.
Trebuie să vă spun asta: niciodată nu m-am speriat ușor. Pregătirea profesională, ca să-i spun așa, nu-mi permitea să sar în sus la orice zgomot sau la orice posibilă amenințare – reflexul obișnuit era să evaluez, lucid, într-o fracțiune de secundă, o situație și să determin dacă prezintă un grad de pericol. Când am văzut, însă, câinele, mi s-a ridicat, efectiv, părul măciucă, nu știu nici până în ziua de azi de ce. Îmi plac animalele, niciodată nu m-a mușcat vreun câine și chiar dacă nu mă cunoștea, întoteauna mă împrieteneam cu el (mă rog, cu excepția unuia care, săracul, era turbat, a sărit de sub o mașină și mi-a băgat colții în picior, dar a fost o excepție). În seara aceea, însă, parcă am văzut ceva întunecat în câinele ăla.
Nu făcea nimic, stătea, pur și simplu și se uita la noi.

Locuind în zonă, cunoșteam cam toți câinii de prin curți pentru că le mai dădeam câte un covrig prin gard sau ce aveam la mine când treceam pe-acolo și eram sigur că nu mai văzusem niciodată arătarea aia.
Prietena mea nu era nici ea fricoasă, era la Medicină Veterinară și avusese de-a face cu multe situații, unele urâte, dar am auzit-o îngăimând „Hai să mergem, te rog…” și aproape că m-a tras după ea. Am pornit, așadar, mai departe și eram încordat ca un arc. Cred că-mi întisesem „senzorii” pe o sută de metri împrejur. „Dacă ăla sare la noi, fugi cât te țin picioarele,” i-am spus.
Când am început să mergem, am auzit, distinct, în spate, sunetul ghearelor pe asfalt.
„Se ține după noi…” a șoptit prietena mea și simțeam că e speriată de-a binelea.
M-am oprit brusc și am întors capul. Câinele era acolo, așteptând. Nu se apropiase, păstra o distanță de 10-12 metri. Am pornit din nou. Câinele, după noi. Ne-am oprit, s-a oprit și el. M-am gândit să merg spre el, prietenos, așa cum făceam cu toți, dar prietena mea mi-a spus „Să nu faci asta!” și mi-am dat seama că ce simțeam eu, simțea și ea. Ceva nu era în regulă, deloc.

Am pornit din nou, fără să ne grăbim, însoțiți de sunetul ghearelor pe asfalt. Îl simțeam în spate ca și cum se mărea și mi l-am imaginat înalt cât o casă, privind în jos spre noi.
Mă repet: eram foarte speriați, cu atât mai mult cu cât nu știam de ce suntem speriați. În general, câinii sunt asociați cu lucruri pozitive, dar pe ăsta îl asociam cu tot ce poate fi mai negativ. Îl percepeam mental ca pe ceva negru înconjurat de altceva și mai negru. M-am oprit din nou, m-am întors spre el, m-am ghemuit pentru a-i arăta că nu reprezint o amenințare și am început să-i vorbesc. „Ce vrei, mă, frumosule?” (aha, cum să nu…) „Al cui ești? Vrei să te joci cu noi?” Se oprise la 10-12 metri și mă asculta.
La un moment dat, A RÂNJIT.

Acela a fost momentul în care mi-am dat seama că urma să se întâmple ceva foarte rău.
M-am ridicat, am împins-o în față pe prietena mea și i-am spus „Mergi în fața mea la câțiva metri. Dacă-ți spun s-o tai, tai-o ca racheta și nu te uita în spate!”
Până la capătul străzii unde urma să o luăm la stânga mai erau vreo cincizeci de metri și nu vă spun cum am ajuns acolo. Cred că mă transformasem într-un bloc din metal, atât eram de încordat. Auzeam în spate, constant, sunetul ghearelor pe asfalt și mă așteptam – cel puțin asta era senzația – să simt, din moment în moment, o labă uriașă pe umăr.
Strada nu se termina cu o intersecție, ci pur și simplu cotea la stânga. Colțul opus era cu case, deci închis. Am mers amândoi, prietena mea în față, până după colț, apoi ne-am oprit, pentru că nu mai auzeam sunetul ghearelor. Când m-am întors, în spatele nostru nu mai era nimic. Era imposibil ca javra aia să fi dispărut în vreo curte, pentru că erau închise. În parc nu avea cum să intre, pentru că era înconjurat cu un gard din bare metalice printre care trecea cel mult o pisică, nu ditamai dulăul.
Ne-am privit unul pe celălalt și am convenit, tacit, că cel mai bine era să mergem frumos acasă fără să încercăm altceva. Cele zece minute până acasă i-am făcut în tăcere. Nu ne mai urmărea nimic, dar când am intrat în curte și am încuiat poarta, când javra noastră a venit la noi vânturându-și coada, a fost ca și cum am fi intrat în dimensiunea reală venind dintr-una la care nu e bine nici măcar să te gândești.

După câteva zile i-am povestit unei vecine de pe stradă ce se întâmplase, iar femeia ne-a spus „Vă păzea de RĂU,” și aproape că am simțit majusculele în tonul ei.
OK, dar nu prea simțisem că ne păzește, dimpotrivă.
N-am mai văzut niciodată câinele ăla.