E plină presa de diverse considerații vizavi de ce s-a întâmplat pe 13-15 iunie 1990, multe subiective, e normal.
Hai să vă povestesc io’ cum a fost la mine, just for the fun of it.
Pe vremea aia – ăsta fiind un capitol cu care mă rușinez maxim – eram – bă, țineți-vă bine, că nu mănânc căcat! – președintele Organizației de Tineret a PNL Sector 1, supervizat fiind de doamna Maria Țețu, președinta organizației de sector.
Acuma, faza cu președinția mea – haha!! – n-a ținut prea mult, din câteva motive:
1. M-am luat în gură de câteva ori la sediul PNL de pe Magheru cu însuși Radu Câmpeanu, turnătorul Securității, cu Bedros și cu toată gașca aia de gomoși cu ifose de prințese și le-am cam tras-o prin gurițe în public – de mic eram rău – ceea ce a constituit începutul sfârșitului meu în politică.
2. M-am luat în gură cu însăși Dina Câmpeanu, consoarta Șefului: o dată în fața sediului central, de se uita lumea la noi ca la urs, a doua oară la un soi de „interviu spontan” pe stradă. La ăsta din urmă fuseserăm convocați vreo 6-7 la reședința Famigliei Câmpeanu, undeva pe Calea Dorobanților, pe dreapta cum vii spre intersecția cu Dacia, înainte de ASE. Acolo, doamna Câmpeanu, cu niște fițe de-ți venea să fugi, ne-a instruit că noi o să mergem așeaaa… pe straaadăăă… și o să ne oprească unii cu o cameră de filmat, iar noi să dăm pe goarnă chestii mobilizatoare primite pe hârtiuțe, cum că ce șmecher e peneleul în frunte cu Tovarășul și Tovarășa. M-am zburlit cam tare și-am întrebat-o pe Șefa Famigliei ce plm e asta, apoi am zis că io-mi bag una-alta în regia aia tâmpită și m-am cărat. V-am zis că de mic eram al dracului? Bineînțeles, Diva m-a ținut minte.
3. Cu rușine mă spovedesc și mărturisesc că șutul în cur final mi-a fost dat de Tineretul Liberal al Sectorului 1, masele populare proaste și revoltate adică, pe motiv că eram „nazist” și că i-am amenințat că, dacă mai vorbesc toți odată în ședințe și se pișe pe ea de disciplină, o să-i scot afară târâș, pe rând și-o să-i și bat de-o să le sune apa-n cap. Io’ nazist!! Io’!!! 
Au pus țăranii de-o ședință secretă – adică fără mine – și m-au destituit prin vot popular. Eram pe Magheru, aproape de Romană, când m-am întâlnit cu un tânăr liberal de la mine din organizație care mi-a spus, cam ferindu-se, că m-au dat jos. Din nou, nu mănânc căcat, jur că așa a fost. Vasăzică, m-au dat jos prin puci și lovitură de organizație. Ce bulangii. Am întrebat-o pe coana Maria Țețu, șefa pe sector, ce pana mea e aia, la care mi-a răspuns că sunt „prea rigid și prea sever” și că am „tendințe dictatoriale”. Le-am zis și io’ „pupați-mă-n cur” și-am plecat, victimă neconsolată și neconsolabilă a puciului pus la cale de insurgenții ăia cretini. 
Adevăru’ e că eram cam golan, ca s-o zicem pe aia dreaptă și cea mai faină amintire pe care-o am de-atunci e cu mine și cu… mă rog, n-o să-i dau numele, că e destul de cunoscută, ea pă spate pă masa din sala de ședințe de la sediul din strada Caimatei, cu cracii-n sus, iar io’… în fine, nu mai contează. 
Îmi aduc aminte, cu drag, ce cafturi epice aveam cu țărăniștii – care aveau sediul central aproape de Caimatei, pe colț dinspre Rosetti – futu-i în rât de opozanți! Băi, deci ne distram maxim. Adevărul e că, personal, mă cam durea-n cur de politică și dacă găseam noaptea ceva țărăniști pe stradă, moamăă, ce ne-o mai trăgeam! Good times.
Cine-a fost deștept atunci, a ajuns în parlament, idioții ca mine au fost aruncați afară, că vorba aia, era o chestie serioasă, politică, pentru viitorul Țării, corect? Ce viitor a fost, se vede în trecut, plm…
Bun. Au venit și tovarășii mineri la București, chemați de Bestia Iliescu Ion să spulbere manifestațiile.
Acuma, trebuie să știți un lucru: deși pe vremea aia eram un puști cretin, de-atunci aveam nas la porcării, le simțeam de la zece kilometri cu vântul din spate și v-aș povesti ceva și din 1989 din Piața Palatului, da’ ar dura prea mult. 
Când l-am auzit prima dată pe Marian Munteanu în balconul de la Universitate mi s-a aprins un ditamai girofarul roșu – să mă scuze cei care îl consideră pe Munteanu un Bayard sans peur et sans reproche, n-am intenția să îl ofensez, nici pe ei, dar colaborarea sa ulterioară foarte, extrem de profitabilă cu Virgil Măgureanu a dovedit că am avut dreptate atunci când mi-am șoptit în barbă (n-am barbă) „bă, aici nu e lucru curat…” Așa a fost.
Una peste alta, mergeam prin Piața Universității doar ca să observ și observam manipulare grosolană de ambele părți, minunându-mă cum de atâția oameni pun botu’ la ceva ce sărea-n ochi de la șapte poște.
Am asistat, cu câteva zile înainte să vină tovarășii mineri să facă ordine, la niște discuții într-o redacție de ziar (avea sediul pe colțul intersecției Magheru cu Câmpineanu, în clădirea aia înaltă, știți voi care ziar), discuții purtate în miez de noapte printr-un fum de țigară de-l tăiai cu cuțitul, discuții care menționau cockteiluri Molotov, incendierea sediului poliției, incendierea mașinilor și devastarea magazinelor – și acu’ țineți-vă bine! – și șmecherii din poliție știau de asta, luau parte la discuții. Din nou, o să ziceți că mănânc căcat. Vă asigur că nu.
Se știa precis, din toate părțile, ce anume trebuie făcut, unde, când și cum, iar ăia de pe stradă erau masă de manevră.
În fine, a început haosul în București.
Am văzut oameni trântiți pe jos, bătuți până la inconștiență cu bâte și bocanci în cap. 
Am văzut oameni în vârstă înjurați, scuipați, pălmuiți și bătuți de „mineri” – strămoșii „progresiștilor” de azi, adulatorii lu’ ăla de face biluțe de muci și le mănâncă. Președintele României, adică.
Am văzut fete de vârsta mea cu fețele desfigurate de lovituri. 
Am văzut oameni care erau tocați, efectiv, pentru că purtau ochelari sau aveau barbă. 
Am văzut ce înseamnă „moarte intelectualilor!” 
Am văzut „cetățeni de bine”, domni și doamne, eleganți, aplaudând la vederea unui trup care nici nu mai zvâcnea, cu sânge scurgându-i-se din gură, din urechi și din nas, izbit cu bocanci, cu bâte și cu furtune de presiune, sub o ploaie de blesteme de o scârbăvnicie fără egal. 
Am văzut domni și doamne oferindu-le asasinilor în pufoaice bani, mâncare, apă, felicitându-i pentru că au lăsat fără suflare un tinerel cu ochelari care părea „student”. 
Am văzut domni și doamne care, probabil aveau nepoți, la un pas de a-și înfige bastonul sau tocul pantofului într-o față desfigurată „de intelectual”.
Am văzut mândria tovarășilor mineri care voiau să taie capete cu toporul – la modul cel mai concret.
Am văzut poliția aruncând în dube trupuri muribunde, însângerate, ca pe saci, cu destinația Rahova Măgurele, scuze, graba.
Mi-am văzut un prieten murind de pe urma bătăilor încasate.
Atunci mi-am dat seama, definitiv, că românii, ca popor, nu merită să existe.
În fine… tovarășii mineri, chemați de Bestia și Criminalul Iliescu Ion, căruia îi doresc cea mai agonizantă, cea mai cumplită și cea mai dureroasă moarte pe care și-o poate imagina o minte bolnavă, tovarășii mineri, cum spuneam, intrau în sediile partidelor – respectiv PNL și PNȚ – și aruncau pe geamuri tot ce găseau și putea fi deplasat. Copiatoarele erau „mașini de falsificat bani”, câteva fiole de algocalmin erau „droguri capitaliste”, teancurile de hârtii erau conspirații împotriva Tovarășului Nostru Iliescu, fetele și femeile din sedii erau curvele pe care le futeau Rațiu, Câmpeanu și Coposu, țara urma să fie vândută pe „dulari”, veneau boierii înapoi să-și ia moșiile și să-i facă pe români iobagi – fără să știe că românii și-o băgau, de fapt, unii altora deja – „noi muncim, nu gândim!” și tot tacâmul.
Booon… nu m-a bătut nimeni – adevărul e că nici n-aveam față de ‘telectoal cum au, de pildă Căcărescu și Limbiceanu – așa că intram pe-acolo și observam tot. Cu ce preț, nu vă spun – cred că am îmbătrânit douăzeci de ani atunci.
La un punct, mi-am spus gata, plec acasă și-am plecat.
Pe la Piața Victoriei, m-au oprit vreo trei căcați în pufoaice cu aere de securiști. Aveau la ei logistica Statului Iliescian: un furtun de presiune cu bulon în cap, o coadă de topor și ceva ce semăna dubios cu un pulan de miliție. Unul mi-a cerut actele și-a întins mâna. I-am scuipat în palmă și i-am zis să-i ceri mă-tii actele, băi pulă, după care i-am trântit așa o bastârcă-n pupătoare de s-a dat cu roatele-n sus. Altul s-a ales cu un șut în coaie care i le-a urcat, cred, până-n gât, ăla rămas a început să zbiere și s-au repezit spre noi vreo cinșpe tovărășei serioși, puși pe omor.
Ca o paranteză: de când eram un copilaș cretin la aeroclub, nouă secunde pe suta de metri însemna la mine mult prea mult, așa că jigodiile ieșite de sub pământ n-aveau nicio șansă să mă prindă. Așa eram de arogant, că m-am și oprit la un moment dat și le-am trimis un scuipat cât toate zilele, însoțit de grele blesteme de mame, morți, copii, strămoși și urmași până la a zecea generație. Au încercat ei să pedaleze, da’ sula, n-aveau nicio șansă.
M-am dus acasă și n-am deschis o bere – nu beam bere pe vremea aia – dar mi-am dat seama, cu mintea mea proastă de atunci, de un lucru esențial: când românii pot să le facă altor români ceea ce văzusem, în anul 1990, secolul XX, era limpede că românii, cum spuneam, nu merită să existe.
Mi-am jurat că niciodată, dar niciodată, nu voi lua partea unui popor care își ucide propriii cetățeni cu sânge rece.
I-am dorit lui Iliescu Ion moartea încă de atunci.
Înțeleg interesele politice, dar să-i manevrezi pe tâmpiții din stradă până a-i aduce în stare să se ucidă unii pe alții e prea mult. Când ucizi într-un teatru de operațiuni e altceva, fiecare cunoaște riscurile, fiecare știe că, în orice moment, cineva poate să-l privească printr-o cătare sau lunetă, dar atunci când ucizi oameni ca tine, pe stradă, doar pentru că poartă ochelari sau barbă, e, de-acum, demonic.
Pentru asta, doar pentru asta, am spus-o și o repet: îi doresc lui Iliescu Ion cea mai oribilă moarte posibilă, cea mai dureroasă, cea mai agonizantă, iar celor care, în acele zile, au ucis, le doresc să le moară copiii în față, încet, dureros, fără ca ei să poată să miște un deget pentru a-i ajuta.
Kismet!
Cum ți se pare ce-ai citit? (nu da 1 doar pentru că nu mă simpatizezi... ăsta se numește retard sever... 🙂 )
5 / 5. 31
								
													
											
													
23 de comentarii la „13-15 iunie 1990 – from my point of view”
Comunismul absolut, adevarat, nu Karl Marx l-a inventat. El doar l-a copiat, imitat si plagiat, pe Hristos cel omorât în trup si înviat…
Deci Hristos a fost primul comunist? Pe bune??
UN Adevar Absolut Atemporal…!
„Unus in omnibus et omnes in uno”
Vinum vetus est clarum, purum, absolute verum. Sola veritas vetus, probata, examinata et cantata, conscientiam a peccato liberat.
hXXps://www.youtube.com/watch?v=NAHRpEqgcL4
Veni, vidi, vici, mentula imperatoria, pedicabo ego vos et irrumabo, peculia non olet, alea iacta est, vade retro satana, absolvo te, aquila non capit muscam…
… vezi, știu și io’ de-astea. 😀
Bene factum, aquila aurea.
Facerea de bine e f…ere de mamă, corect? 🙂
„Fiindcă pe pământ nu este niciun om fără prihană, care să facă binele fără să păcătuiască.”
In vino veritas
So true.
„românii, ca popor, nu merită să existe.”☹️ Cartarescu este de acord cu tine. Intr-un interviu dat pe afara a spus: „Romania este o tara schizofrena dar eu reprezint ce-i mai bun din aceasta”! Atata modestie mai rar!
Trist ca ne doresti disparitia.
Nu doresc dispariția nimănui per-se, ci e un principiu. Ce-am văzut atunci nu mi se va șerge din minte niciodată.
Nu mă alăturați lui cărtărescu, că io’ v-am vorbit frumos întotdeauna… 🙂
Imi cer scuze dar m-a durut ce ai zis. 😥
Poate m-am exprimat eu puțin cam tranșant, dar nu uitați că principiul ăsta se poae aplica atât de multor popoare, încât ajunge să fie generalizat la nivel de specie. 🙂
De aici „Una peste alta, mergeam prin Piața Universității…” si inclusiv pana aici: „Se știa precis, din toate părțile, ce anume trebuie făcut, unde, când și cum, iar ăia de pe stradă erau masă de manevră.” te-as ruga sa-mi explici „ce vrea sa zica scriitorul!”🙂 Chiar nu inteleg!
Referitor la MM, ma gandesc ca te-a speriat discursul religios si patriotic. Mie mi se zbarleste coama (de lup 🙂) ascultandu-l pe el, pe Ioan Alexandru si pe Oamenii din piata cantand „Hristos a inviat din morti cu moartea pe moarte calcand si celor din morminte viata daruindu-le”.
Pentru noi, cei care refuzam sa-i uitam pe cei care ne-au daruit libertatea atunci, in 89-90, prin acte de curaj extraordinare si prin jertfa suprema, MM este o figura glorioasa, si un reper moral deosebit.
Nu-nțeleg ce nu-nțelegeți din zona respectivă.
Legat de Marian Munteanu, nu discursul m-a intrigat, ci întregul fenomen. Mie, unul, Munteanu mi s-a părut a fi un vector. Continui să cred că în spate s-au aflat alte forțe – evident, nu legionarii ori moșierii ori naiba mai știe cine din spectrul ăsta cretin, ci altcineva care, de atunci, muncește non-stop pentru a ține societatea divizată, în scopul unui control facil.
Desigur, e o opinie, poate greșesc… sau nu.
Eu stiu ca actiunile revolutionare sunt de multe ori privite cu cinism si neincredere suspectate fiind de lipsa de spontaneitate si asta pentru ca se crede ca sunt implicate grupuri din umbra ce au alte obiective decat cele declarate de cei care se revolta.
Eu cred insa ca Marian Munteanu si studentii lui nu pot fi suspectati de cele zise mai sus. Ei au fost expresia clara a respingerii regimului neocomunist prin sustinerea Proclamatiei de la Timisoara si prin protestul pasnic din Universitatii. Daca ar fi fost paravanul altora nu ar fi fost atat de expusi, atat de vulnerabili. MM nu ar fi fost rupt in bataie si bagat in coma de niste amarati manipulati de criminalul in serie iliescu.
Daca Marian ar fi fost unealta cuiva puternic, azi ar fi fost pe cai mari nu scuipat si defaimat la orice aparitie publica.
Cum spuneam, sunt subiectiv și e posibil să mă înșel. Oricum, discuția e tardivă: ceea ce s-a vrut în România, s-a obținut, chiar dincolo de așteptări, aș spune.
Atentie la efectul Dunning-Kruger.
Nu poate exista evolutie unidirectionala la fiinta constient-rational-sentimentala. Evolutia transgenerationala este o miscare universala browniana perpetua, multidisciplinara si multidimensionala programata gen etic de „Cel Ce Este” Lumina Primordiala.
Nu știam ce e efectul Dunning-Kruger, am mai învățat ceva. 🙂
Păi, cam trei sferturi dintre români „suferă” de efectul ăsta… 😀
Esti indulgent 😉
Am suflet bun, ce să fac…
C.s.f…? N.c.s.f…!