„Nimic nu era mai încântător pentru o femeie decât să-și vadă bărbatul depășindu-și propriile limite, făcând acele gesturi mărunte, dar prețioase tocmai prin simplitatea lor. Căci în asta consta iubirea: în a dărui și a te dărui pe tine însuți, lângă cineva care zâmbește și se simte unic prin ochii tăi.”
Afirmația e făcută de o doamnă Mihaela Petrescu în cartea pe care a scris-o – și pe care am reușit, din curiozitate, să o citesc (da, mă, io’ citesc… WHAT?) – și, dacă sunteți curioși, n-aveți decât s-o căutați. Nu e remarcabilă prin nimic, dar se înscrie în trend-ul curent, dulcic cât să nu dea diabet, banal cât să nu obosească creierașul, iar forța din spatele cuvintelor e cea exercitată de o clătită care fleoșcăie pe marginea farfuriei. Una peste alta, e, așadar, o carte pentru popor(ul încă cititor).
Plus că atinge punctul G al existenței pământești, și anume dragostea, iubirea sau cum naiba vreți să-i spuneți, ceea ce vor toate, măcar teoretic.
Am, însă, două probleme cu afirmația de mai sus.
„Nimic nu era mai încântător pentru o femeie decât să-și vadă bărbatul depășindu-și propriile limite […]”
Admițând că așa e în general, întrebarea e „de ce?” De ce i-ar plăcea până la extaz unei femei să-l vadă pe ăla făcând pe Greuceanu, zdrobindu-se, dându-se peste cap, ca un erou cretinuț de-al lui George R. R. Martin, menținându-și, bineînțeles, în același timp, coafiura (sic!) studiat-dezordonată, cămășuța ciufulită într-o manieră sexy, unghiile curate bec și barba (ÎNTOTDEAUNA are barbă sau ceva, măcar, acolo, da?? cred că, mai nou, se nasc cu barbă…) impecabilă?
Considerând punctul de vedere al autoarei, care-i problema voastră? Ce-aveți cu noi? Nu-i destul că ne punem viața personală pe hold în 90% din situații pentru a nu vă transforma voi în Brunhilde și, cu urlete războinice de Valkirie pastilată, să ne aduceți aminte că existența noastră nu mai e decât „poți să vrei orice câtă vreme e ce vreau eu”?
Adică de ce să ne „depășim limitele”? Păi, stai așa, mami, că limitele mi le depășesc la suprasarcină de 6G, vrei să mi le depășesc și acasă?? Why? Ca să te simți tu blonda salvată de erou’ ăla care nu există?
Mami, acasă vreau să mă simt relaxat, nu să schimb un job cu altu’. Acasă, ca orice porc, vreau o ciorbă, o ceafă (trei) medium-rare spre raw, un kil de ardei iuți, o bere (patru) și, mă rog, încă ceva – asta dacă, bineînțeles, nu te doare capu’ (din nou), că dacă te doare, sunt o mulțime de paturi pe lumea asta și în mai bine de jumătate din ele se află o femeie fără migrene.
Nu spun că toate doamnele sunt așa, dar există, cu siguranță, o „modă” generată de prea mult feisbuc, onlifans, tictoc, televizor și netflics – sau, poate, greșesc. De când au învățat că nu sunt niște obiecte (thanks A LOT, Edward Bernays, you asswipe!) femeile au început să-și seteze standarde care te fac să râzi până-ți curg lacrimile pe picioare-n jos. „Inteligent, frumos, cu mușchi, cu casă, blând, cu simțul umorului…” (ați uitat să spuneți „cu un job FOARTE bine plătit, de la 11 la 13, ca să aibă timp să-și depășească limitele și cu mine”).
Care sunt acele „gesturi mărunte, dar prețioase tocmai prin simplitatea lor”, soro? Du gunoiu’? Spală vasele? Șterge prafu’? Nu-ți arunca ciorapii pe lampă? Du-mă la Austria să mă dau pe doage pe pârtie cu 200 de euro pe minut? Ce-i cu șabloanele astea, serios?
Plus că, damn! „depășirea limitelor” și „gesturile mărunte” nu prea se pupă, e ca și cum ai alimenta avionu’ cu GPL de la Fetești. Păi, ori le vrei mărunte, ori le vrei peste „limitele proprii”, ne hotărâm și noi? A, sau, poate, în ochii tăi sunt mărunte, măcar că ăla nu mai doarme nopțile gândindu-se în ce mama dracului s-a băgat și de ce…
Da fuc is ur problem? Vă plac așa de tare eroii, că nu mai puteți fără ei? Nu e ăla suficient de erou că stă cu voi în condițiile astea? La asta nu v-ați gândit, este? Vă uitați prea mult la televizor, cred, aia e, sau, poate, vă luați după tâmpitele alea care postează poze cu ele și cu „el” french-kissing în Dubai sau „la greci”, iar după un an sunt divorțați, ha-ha!!
„[…] Căci în asta consta iubirea: în a dărui și a te dărui pe tine însuți, lângă cineva care zâmbește și se simte unic prin ochii tăi.”
Bullshit.
Asta merge la singuraticele-prin-vocație care beau ceai printre ghivece cu flori, cu raze de soare prin perdea și, din când în când, privesc undeva dincolo de orizontul perceptibil vizual și oftează în triluri, gândindu-se că nimeni nu le merită, în timp ce cățelul se uită la ele dintr-o parte, așa… și se gândește „need a new human, this bitch is a goner…”
„lângă cineva care zâmbește” – sesizați nuanța? Deci TREBUIE să zâmbească, or else.
Adică ce, e musai să rânjesc ca un cretin când te văd? Poate am oarece probleme care surclasează datoria de a fi tot timpul în erecție mentală. Poate mă enervezi. Poate n-am chef să-ți văd moaca în momentul ăla. Poate ai moațe în păr, castraveți pe ochi și o zeamă verde pe meclă care te fac să arăți ca ceva desprins de lumea rațională. Da, știu, pentru NOI o faceți… altă vrăjeală de doi bani duzina, yeah, right.
„și se simte unic prin ochii tăi.” Ăsta-i, de-acum, delir curat.
Fii serioasă, mami, întotdeauna ăla se va uita și la (sau după) altele, oricâte iluzii ți-ai face, pentru că asta e natura umană. Și tu te uiți după alții, iar el e „unic” până nu mai e, că ți-ai găsit alt unic. Asta sună ori a ipocrizie, ori ești bătută-n cap și trăiești pe altă lume.
Iubirea… ah, iubirea…! Pute feisbucu’ de ea, toată lumea iubește în ritm de baclava înecată în miere, adică leșinat și cu diabet incipient. Nu asta e cel mai rău, ci faptul că simt nevoia să supraliciteze, fiecare încercând să fie cu iubirea-n vene cu două doze mai mult decât ceilalți.
Acuma, din două, una: ori sunt bătuți în cap iremediabil, ori sunt niște ipocriți care, în public, vor să arate cât de norocoși sunt ei chiar dacă în viața reală sunt vai steaua lor.
Pe bune, de ce crezi că pozele cu tine și cu bărbosu’ pă plajă sau pă pârtie sau la vreo cârciumă cu prețuri supradimensionate, privindu-vă ca și cum ați fi fumat ceva foarte de calitate sau, Doamne iartă-mă, țuguind buzele ca pompa de desfundat veceuri (amândoi!!) produc altceva decât… de fapt, stai, că dacă vezi reacțiile, ai senzația că trăiești în lumea care nu trebuie.
„Ce frumoși sunteți!” „Porumbeilor!” „Sunteți făcuți unul pentru altul!” (aici da, sunt de acord) „Ce bine vă stă împreună!” Inimioare cu basculanta, degețele-n c… pardon, în sus, lacrimi de fericire… Am văzut niște moace pe care doar o mamă le-ar putea iubi – și aia după două sute de Jack pe nerăsuflate – și oamenii n-au nicio vină pentru cum arată, dar cu noi ce-aveți?
În fine, divaghez.
Iubirea. Hm.
Începe în pat și se termină câteva luni sau un an mai târziu, când deja știi toate trucurile și toate butoanele. După aia, e rutină. Adică ce, credeți că role-playing-ul a fost inventat așa, de sanchi? Aiurea, s-au plictisit unul de altul și vor ceva care să-i rupă de realitatea reciprocă.
Iubirea are două etape majore: coitum incipiens și coitum postremus.
În prima etapă e cu artificii, cu „tăurașul meu!!” (ceea ce e horror, că tu nu poți să-i spui „vaca mea!” că ești mâncat), cu „iubire, îmi tremură picioarele…!” (remarcă primită cu priviri mândru-imbecil-ambițioase ale cretinului), etapa în care două felii de salam și-un fursec de ieri halite de pe șervețel, în pat, sunt de-ajuns, etapa în care singurele probleme sunt legate de a-ți aminti cum dracu’ era poziția aia din camasutra și de faptul că sună telefonul fix când nu trebuie (vezi că-i mă-ta), fluturași roz palpitând pe norișori trandafirii… o nebunie cu căpșuni, frișcă, miere, ciocolată, salivă, secreții și cearceafuri transpirate.
… doar că, ce să vezi: trece.
Etapa coitum postremus e brutală, dacă stai să te gândești.
Realizezi, cu oroare, că ceea ce ai privit ca pe un ideal nu e, nici pe departe, unul. Începând de la micile discuții în care fiecare se străduiește să nu supere (discuții care, în cele din urmă, își arată adevărata față, devenind cu totul altceva) și până la faptul că, abia atunci, particularitățile fiecăruia devin vizibile (felul în care mănâncă, râgâie, sforăie, face urât în somn, se bășește sub plapumă și pute de zici c-a murit ceva înăuntru, are pemeseuri și postmeseuri (sic!), îi put picioarele, se scarpină-n fund, nu-i place să gătească, pute după el/ea în baie, lasă păr pe chiuvetă de zici că i-a crescut ăleia blană, are mătreață, transpiră – asta nu te deranja înainte, nu suportă contraziceri, se duce des la mă-sa, vine mă-sa des pe-acolo, stă prea mult la job, nu câștigă de-ajuns, n-aveți bani de rate la casă, etc. etc. etc.) toate astea te fac să te-ntrebi dacă nu cumva ți-ai luat o țeapă mai mare decât cele în care îi înfigea băiatul ăla pe turci.
Din momentul ăla, încep dilemele.
Începi să te întrebi, întâi cu cu spaima îndrăznelii, apoi (din ce în ce mai) pe bune, dacă nu ți-ar fi fost mai bine cu altcineva, de pildă cu Maricel/Maricica din liceu, care era în limbă după tine și acum e siio pe la vreo firmă sau chiar în politică, oricum, are bani cu grămada și-o duce bine, că i-ai văzut tu pozele pe feisbuc.
Începi să te uiți după altul/alta. Începi să te uiți pe feisbuc la „cuplurile perfecte” cu copilași perfecți, cățel perfect, casă perfectă, mașină perfectă, vacanțe perfecte, viață perfectă și te ia, așa, un soi de leșin de la lingurică gândindu-te că, totuși, ai avut ghinion, soro!
Din momentul ăsta, ai mai multe opțiuni:
1. Te resemnezi și-ți transformi viața într-o rutină de bou/vacă din care n-o să ieși ever, măcinând continuu frustrări și resentimente surde, spunându-ți, totuși, drept consolare, că putea fi și mai rău. În pat îți imaginezi că ești cu altul/alta (oh, Maricel/Maricica…!) și încerci, măcar de ochii lumii și ai soacră-tii (o cutră), să pari fericit(ă), deși numai tu știi de ce ai început să stai la duș câte trei ore.
2. Începi să calci pe-alături, altfel simți că nu ai rezista. Bine faci, pentru că asta-ți dă energia să continui, odată datorită experiențelor noi și, în același timp, din cauza remușcărilor (dispar după 2-3 luni, no worries) care te fac să te porți bine la unitate… scuzaț’, acasă.
3. Iei, în pizda mă-tii, taurul de coarne și decolezi la simplă comandă, adică de capu’ tău, căutând zone fără front de furtună sau turbulențe majore – ceea ce pare cea mai lucidă chestie posibilă. Să-ți transformi viața în iad de dragul conveninențelor… înseamnă că ești praf și pulbere… vezi că Dedeman vinde frânghie de nylon la metru, ieftin.
Așadar, în ce constă, în realitate, iubirea aia sau ce-o fi ea? 20% descoperire și cunoaștere, restul de 80% efortul de a rezista cu cei 20% dinainte.
Succesuri, cum zicea handicapata aia de băseasca-mică.
Pfff… acum mi-am adus aminte că e vorba de o carte aici… ăăă… whatever.
P.S.: keyword-ul „femei goale” l-am pus la mișto, vreau să văd câți ajung aici cu el. 😀 😀 😀
