Când Moartea urlă

Suntem în luna martie, anul 1907.
Nava cu aburi Parrier, sub pavilion rusesc, plecată din Hong Kong spre California, se apropia de Honolulu. Cu o lună în urmă, Parrier încărcase la Hong Kong cânepa și utilajele pe care urma să le ducă în America, iar acum se îndrepta spre casă. Oceanul era liniștit, vremea era bună, iar vizibilitatea maximă.
Aflat la prova lui Parrier, marinarul de cart, pe nume Nils, privea îngrijorat soarele coborând spre orizont. Nu existau semne de furtună, dar Nils era terifiat de căderea nopții. De când părăsiseră portul Hong Kong, Nils se așteptase, în fiecare noapte, la tot ce putea fi mai rău, iar acum, când Parrier se apropia de Hawaii, presimțea că se va întâmpla.
Nils fusese marinar încă din tinerețe. Originar din Suedia, își petrecuse aproape toată viața pe mare și nu se speria atât de ușor. Acum, însă, era îngrozit.
În afară de căpitanul lui Parrier, pe nume Kavinski, Nils avea cel mai lung stagiu pe navă din tot echipajul. Când Parrier ancorase la Hong Kong, tot echipajul, în afară de căpitan și de Nils, dezertase, iar acum cei doi erau singurii care cunoșteau adevărul întunecat ascuns în măruntaiele navei.
Rămas fără echipaj, Kavinski împreună cu Nils făcuseră eforturi disperate pentru a aduna oamenii necesari călătoriei spre California, angajând, practic, pe oricine avea două mâini și două picioare și care știa ce înseamnă măcar o barcă. Ca urmare, echipajul era o adunătură eteroclită, oameni care nu se cunoșteau unul pe celălalt, așa încât Kavinski și Nils erau singurii în măsură să țină sub control lucrurile la bordul navei. Bineînțeles, nu spuseseră nimănui nimic despre teroarea care sălășluia pe Parrier.

În noaptea respectivă venise rândul lui Nils să stea de cart, ceea ce însemna să patruleze pe navă și să se asigure că totul e în ordine, în timp ce echipajul dormea în cabinele de sub punte. Nils nu era deloc încântat să stea treaz toată noaptea, dar prefera asta alternativei de a dormi și de a fi vulnerabil.
Soarele căzuse sub orizont, iar întunericul învăluise oceanul. Se auzea doar zgomotul apei lovindu-se de prova navei și, înfundat, sunetul ritmic al motoarelor, însoțite de măruntele zgomote de la bord, mici scârțâituri, câte un bulon lovindu-se, din când în când, de metal. Nils stătea rezemat de copastie la prova, privind în beznă, încercând să-și țină spaima în frâu.
Deodată, ceva îl atinse pe umăr.

Nils sări ca fript, dar se liniști văzându-l, lângă el, pe unul din marinari. Acesta nu putea să doarmă și, decât să se foiască pe priciul din cabina de sub punte, preferase să iasă la aer, sperând că îi va veni somnul la un moment dat.
Cei doi începură o discuție inofensivă legată de călătorie, despre ce vor face după ce vor ancora la San Francisco, planuri de viitor, lucrurile mărunte care se discută între doi oameni în asemenea situații. Nava era cufundată în întuneric, singurele lumini fiind cele de semnalizare și jarul de la țigările celor doi marinari. Noaptea era rece, făcându-i să se zgribulească din când în când.
Deoadată, o briză caldă, ca un val, atinse prova navei și învălui puntea de la un capăt la celălalt. Nils încremeni și îngheță de groază, simțind cum i se ridică părul măciucă. Celălalt marinar se uită la el uluit, întrebându-l ce s-a întâmplat, dar Nils nu reuși să-și descleșteze gura. Marinarul continuă apoi să vorbească vrute și nevrute, fără să primească niciun răspuns pentru că Nils era paralizat de frică: știa că aceea va lovi din nou.

Deodată, de sub punte izbucni un urlet gutural, un răget de om torturat dincolo de cea mai bolnavă imaginație.
Marinarul se opri din vorbit și, cu ochii măriți, începu să-l întrebe pe Nils ce se întâmplă, e cineva rănit? trebuie să coborâm sub punte! dar Nils era înghețat de groază. Știa ce se întâmplă. Era lucrul de care se temuse și pe care îl așteptase în fiecare noapte de la plecarea din Hong Kong.
Înainte ca celălalt marinar să reacționeze, alte urlete, oribile, izbucniră de sub punte, ca și cum acolo, jos, ar fi fost închise bestii care voiau să scape. Nils își reveni brusc și strigă spre celălalt marinar să-l urmeze sub punte, acum! iar cei doi se repeziră pe scara îngustă și abruptă în jos spre cabinele echipajului.
Cum Parrier nu era o navă de croazieră, cabinele nu erau individuale. Când cei doi ajunseră la prima cabină din care se auzeau urlete și deschiseră ușa, văzură doi marinari întinși pe priciuri, pe spate, țepeni, ca și cum ar fi fost morți. Ochii le erau albi, niciunul nu se mișca. Din gurile căscate larg, însă, le țâșneau urlete și răgete de animal, ca și cum ceva groaznic, ceva malefic, se afla în ei.
Marinarul începu să strige la Nils, întrebând ce naiba se întâmplă, dar Nils îi spuse că cei doi trebuie izolați urgent, așa că fiecare îl apucă pe câte unul și îi târâră spre ceea ce constituia „închisoarea” navei. Cei doi continuară să urle, dar corpurile le rămâneau țepene ca niște scânduri chiar și când erau târâți spre celulă. Printre gâfâituri, Nils spuse că, dacă reușeau să-i izoleze pe cei doi, poate vor avea noroc și aceea nu se va răspândi la restul echipajului. După ce, însă, reușiră să închidă cu lacătul gratiile celulei, întreaga navă explodă într-un cor colectiv de urlete și răgete, într-un haos de iad.

Nils și celălalt marinar începură să alerge de la o cabină la alta, încercând să localizeze urletele dar, înainte să apuce să facă ceva, întregul echipaj erupse din cabine și o luară cu toții la fugă spre puntea navei, urlând ca animalele.
Nils încercă să-și domine panica, spunându-și că e-n regulă, că lui nu i se întâmplă nimic, că trebuie să se liniștească dar, deodată, simți ceva ca o gheară strecurându-se în el și începând să-i strângă inima, ca și cum ar fi fost posedat. Pierdu controlul și începu să urle așa cum nu o mai făcuse vreodată, cu gura deschisă larg, până la rupere, cu ochii privind spre nicăieri. Deși era conștient, deși știa ce face și știa ce va fi împins să facă, îi era imposibil să se controleze. Era ca și cum o forță mai presus de orice îl luase în stăpânire, iar el era incapabil să se împotrivească. Celălalt marinar începuse, la rândul lui, să urle și amândoi se năpustiră pe scara ce ducea spre punte, pe urma celorlalți din echipaj.
Ajuns sus, Nils privi în jur – urlând fără să se poată controla – încercând să evalueze situația. Văzu marinari care încercau din răsputeri să se stăpânească, conștienți de ce fac, dar ceea ce îi controla nu putea fi învins. Unii începură să se zgârie pe față cu unghiile, ca și cum ar fi încercat să smulgă ceva din ei și era limpede că toți erau conștienți, dar incapabili să învingă ceea ce îi domina. Văzu marinari care se strângeau singuri de gât, încercând să oprească urletele, alții se dădeau cu capetele de pereții metalici în timp ce alții începură să se atace reciproc. Haosul era total.

Urlând continuu, Nils încercă să-și dea seama cine va fi de data asta și, la un moment dat, îl văzu. Era un marinar tânăr, angajat înainte de plecarea din Hong Kong, care stătea în mijlocul punții, în patru labe, fără să urle, cu o stranie liniște pe față. În mijlocul oamenilor care urlau ca și cum li se smulgeau plămânii, marinarul era tăcut, privind în jur, atent. La un moment dat începu să se miște ca un animal, în patru labe, îndreptându-se spre copastia navei, tot mai repede, până când ajunse să alerge ca un câine, aproape în galop. Nils, conștient fiind, se gândi să-l oprească dar, cum nu putea să-și stăpânească urletele, nu putea nici să se miște, așa că urmări neputincios cum tânărul marinar, galopând în patru labe, se apropie de copastia navei, sări peste ea ca un cal peste un obstacol și dispăru în apa întunecată a oceanului.
În secunda în care marinarul atinse apa, urletele se opriră. Nava se cufundă într-o liniște de mormânt. Membrii echipajului, ca treziți din transă, începură să privească în jur ca și cum nu știau cum ajunseseră acolo, începură să se privească unii pe alții ca și cum atunci se vedeau pentru prima dată.
Cineva strigă „Om la apă!”, iar echipajul se smulse din prostrație, începând febril manevrele de salvare. Se coborâră bărcile, nava reduse viteza și începu să descrie un cerc larg în aria unde dispăruse tânărul marinar însă, după ore întregi de căutări în care traseră rachete de semnalizare, aprinseră toate luminile navei, strigară, cercetară fiecare petic de ocean, trebuiră să renunțe: marinarul dispăruse ca și cum n-ar fi fost. Fu declarat mort, iar Nils îl privi pe căpitan și ambii știau, de-acum, că vor trebui să le spună membrilor echipajului ce se întâmplă și despre teroarea care sălășluia în adâncurile lui Parrier.

Echipajul a fost terifiat atunci când a aflat adevărul, dar trecuseră de-acum prin asta, plus că se aflau în plin ocean, fără posibilitatea de a scăpa, așa că tot ce le-a rămas de făcut a fost să spere că nu se va întâmpla din nou.
În noaptea următoare, însă, totul o luă de la capăt. Urletele reîncepură, haosul total reveni, un alt marinar se aruncă peste bord dispărând în apele oceanului.
Următoarea noapte, la fel.
A patra noapte, la fel.
După a patra noapte în care un alt marinar pierise în valuri, Kavinski, căpitanul lui Parrier, luă din sertar revolverul și își zbură creierii.

La îneputul lunii aprilie, Parrier naviga cu o mână de oameni aflați în pragul nebuniei. Când nava ancoră în apropiere de San Francisco, așteptând intrarea în port, nouă membri ai echipajului dispărură cu una din bărci, fără să aștepte ca măcar să fie plătiți. Tot ce voiau era să pună o distanță cât mai mare între ei și Parrier. Nils, împreună cu cei câțiva care rămăseseră la bord, ancorară în portul San Francisco și descărcară cânepa, după care porniră spre Santa Monica, unde urmau să descarce utilajele. Deși era vorba de o călătorie scurtă, în noaptea respectivă, la ora două, bucătarul navei sări peste bord și dispăru în valuri, în urletele animalice ale celor de pe navă, care nici măcar nu mai aveau puterea să reacționeze.
O dată nava ancorată în portul Santa Monica, Nils și cei rămași descărcară utilajele apoi plecară care-ncotro, abandonând nava la doc, fără să aștepte măcar să-și primească banii. Se aflau într-o teroare absolută. Parrier rămase în port o perioadă, complet abandonat, până când un reporter de la Chicago Tribune, auzind ce se întâmplase la bord, începu o investigație și publică un material cu titlul „Misterul navei blestemate” în ediția lui Tribune din 21 aprilie 1907.

Care era „secretul” întunecat al lui Parrier, pe care Kavinski și Nils fuseseră nevoiți să-l împărtășească echipajului?
Cu trei ani și jumătate înainte, în 1903, Parrier ancorase în portul Mumbai din India (cunoscut atunci ca Bombay). O parte din echipaj, incluzând un ofițer, coborâse pe țărm pentru a-și petrece noaptea cu băutură și femei. La un moment dat a izbucnit o altercație între ofițer și un marinar, iar ofițerul a scos pistolul și l-a împușcat pe acesta, ucigându-l pe loc. După ce s-au întors pe navă, ofițerul a început să se laude cu ce făcuse, chiar făcea glume pe seama celui pe care-l omorâse. Era, să nu uităm, anul 1903, iar lucrurile funcționau după alte norme față de cele de astăzi.
După ce Parrier a părăsit portul Mumbai, aflându-se în mijlocul oceanului, într-o noapte rece, a fost învăluit de un val de aer cald venit de nicăieri. Au început urletele și răgetele, haosul a cuprins nava și totul s-a potolit după ce un marinar a sărit peste bord, dispărând în apele oceanului. A fost prima dată când pe Parrier s-a manifestat lucrul despre care povesteau, înspăimântați, marinarii, și a continuat, în pofida schimbării continui a echipajelor ca urmare a revoltelor și dezertărilor, până în 1907.
Căpitanul Kavinski și Nils erau, de fapt, singurii care rămăseseră constant la bordul lui Parrier de dinainte de 1903.
Marinarii sunt o rasă superstițioasă și astăzi, așa că nu e de mirare că, doar la auzul numelui navei, echipajele refuzau categoric să se îmbarce. Parrier purta un blestem care lua viața marinarilor. Din 1903 și până în 1907, douăzeci și doi de oameni se aruncaseră peste bord în mijlocul urletelor demente ale celorlalți membri ai echipajului. Cea de-a douăzeci și treia victimă a fost căpitanul Kavinski, care s-a împușcat în cap înainte ca nava să ajungă la San Francisco.

Care e, de fapt, adevărul din spatele poveștii lui Parrier?
În 1940, la zeci de ani după apariția în ediția din 21 aprilie 1907 a ziarului Chicago Tribune a poveștii blestemului nefericitului Parrier, ediția din 14 aprilie 1940 a The Minneapolis Star publica un articol intitulat „Noi dovezi despre navele bântuite” (în original, More Proof That Hoodoos Ride Ships) în care era vorba despre o navă aflată tot sub pavilion rusesc, numită Ivan Vassili, a cărei poveste era apropiată de cea a lui Parrier.
De fapt, nu era doar apropiată, ci identică.
Numele de pe rolul echipajelor erau identice cu cele de pe Parrier, numele căpitanului, Kavinski, era același și, cu excepția unor amănunte minore, Ivan Vassili din 1940 era Parrier din 1907.
Pe lângă povestea în sine, Parrier și Ivan Vassili mai aveau ceva în comun: nu existaseră niciodată. Nu există nicăieri nici măcar o singură înregistrare sau mențiune a celor două nave, nici măcar în registrele oficiale ale marinei.
Marinarii trecuți pe rolurile echipajelor lui Parrier și Ivan Vassili nu au existat.
Căpitanul Kavinski nu a existat.

Așa cum se spune că „boys will be boys”, putem să parafrazăm și să spunem că „presa va fi, întotdeauna, presă”, mai preocupată de senzaționalul care aduce audiență decât de realitate.
Oricum, asta nu coboară valoarea unei povești de groază bune, în pofida faptului că se bazează pe evenimente reale care nu au avut loc niciodată.